ICCJ. Decizia nr. 886/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 886/200.
Dosar nr. 9602/3/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului I Bucureşti la data de 20 ianuarie 1999, reclamantul T.N. a chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului I Bucureşti, SC R. SA şi P.G., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul împreună cu toate construcţiile aflate pe el, situate în Bucureşti, şi să-i fie restituite fructele percepute la valoarea pe care o va stabili instanţa şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a învederat că este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în suprafaţă de 290 mp şi construcţie cu 16 încăperi, dobândit prin moştenire de la părinţii săi, T.P. şi T.T., dovada proprietăţii înţelegând să o facă cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259 din 11 ianuarie 1937, fişa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944, autorizaţia de construire nr. 6 G din 12 iunie 1938, autorizaţie de reparare radicală transformări nr. 21F din 2 iunie 1945 şi încheierea Judecătoriei I Urbană Bucureşti nr. 26273 din 12 decembrie 1944.
S-a mai arătat că imobilul este stăpânit de pârâţi, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi SA R. SA din anul 1950, în baza Decretului nr .92/1950, poziţia 7911 şi de pârâtul P.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997.
In drept, s-au invocat prevederile art. 480, art. 483 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 5397 din 5 aprilie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La data de 25 iunie 1999, reclamantul a formulat precizări, în sensul unei cereri completatoare, prin care a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, încheiat între SC R. SA şi P.G.
S-a solicitat introducerea în cauză a SC R. SA, motivat de faptul că ocupă fără niciun titlu parterul şi etajul imobilului revendicat.
S-a solicitat instanţei să se ia act de renunţarea la capătul de cerere privind restituirea fructelor imobilului revendicat.
La data de 24 septembrie 1999 au formulat cereri de intervenţie în interes propriu numiţii T.M.E. şi P.C., solicitând în principiu admiterea acesteia şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie tuturor moştenitorilor imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 290 mp şi construcţie cu 16 încăperi şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997.
Prin încheierea de şedinţă din 25 februarie 2002 a fost introdus în cauză, la cererea reclamantului, în calitate de intervenient T.G.
Prin sentinţa civilă nr. 339 din 27 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de T.N. şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientele T.E., P.C., fiind obligaţi reclamantul şi intervenientele să plătească pârâtului P.G. 1.300.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 1395A din 6 octombrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate.
În urma recursului declarat de reclamant şi intervenienţi, prin Decizia nr. 1899 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile formulate în cauză, casată Decizia atacată, admise apelurile şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut că, pe de o parte T.G., introdus în cauză la cererea reclamantului T.N. nu a atacat hotărârea de fond referitor la introducerea sa în cauză, formulând concluzii scrise prin care a solicitat admiterea acţiunii în revendicare, iar pe de altă parte, că, şi în lipsa unei cereri din partea lui T.G., el poate beneficia de bunuri ca urmare a manifestării exprese de voinţă a celorlalţi coindivizari care au formulat acţiunea în revendicare, deoarece prin formularea acestei acţiuni nu s-a îndeplinit un act de dispoziţie supus acordului unanim al tuturor coindivizarilor, ci un act de conservare cu privire la imobilul revendicat.
Rejudecând cauza în fond, după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1654 din 21 decembrie 2007 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC R. SA şi SC R. SA.
A fost respinsă acţiunea reclamantului T.N. şi cererile de intervenţie ale intervenienţilor în interes propriu P.C., T.E. şi T.G. formulate împotriva pârâţilor Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, SC R. SA şi SC R. SA, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte acţiunea reclamantului T.N. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi P.G..
Au fost admise în parte cererile de intervenţie ale intervenienţilor P.C., T.E. şi T.G. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi P.G.
S-a luat act de renunţarea reclamantului T.N. la judecarea capătului de cerere având ca obiect restituire fructe.
A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adiţional la data de 11 februarie 1999.
A fost obligat pârâtul P.G. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului şi intervenienţilor imobilul teren şi construcţie identificat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adiţional încheiat la 11 februarie 1999.
A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului şi intervenienţilor imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, teren în suprafaţă de 188,75 mp, conform raportului de expertiză tehnică de specialitate topografică efectuat de expertul tehnic L.G., din care s-a scăzut suprafaţa de 121.94 mp înstrăinată lui P.G.; construcţia identificată potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate construcţii, efectuat de expert tehnic I.I., mai puţin partea de construcţie înstrăinată pârâtului P.G. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adiţional încheiat la data de 11 februarie 1999.
Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti şi P.G. să plătească reclamantului T.N. suma de 225 lei cheltuieli de judecată, plus reclamantului şi intervenienţilor suma de 6000 lei cu acelaşi titlu, pârâţii urmând să suporte cheltuielile de judecată în cotă egală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul P.G. s-a reţinut ca neîntemeiată, întrucât acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze, promovate pe dreptul comun, în temeiul art. 480-483 C. civ., a fost formulată la 20 ianuarie 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Bucureşti, sector 1, SC R. SA şi SC R. SA, tribunalul a reţinut că niciunul dintre aceşti pârâţi nu are calitate de posesor neproprietar al imobilului în litigiu.
Astfel, SC R. SA ocupă spaţiu în calitate de chiriaş, în baza contractului nr. 5279 din 28 iunie 2002 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti.
Pârâta SC R. SA, deşi este trecută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, nu a acţionat în nume propriu, ci în calitate de mandatar al statului.
În ceea ce priveşte capătul de acţiune privind constatarea nulităţii absolute a acestui contract, tribunalul 1-a reţinut ca întemeiat, pentru următoarele considerente:
Imobilul care face obiectul prezentei acţiuni, compus din teren în suprafaţă de 290 mp şi construcţie cu 16 încăperi a fost dobândit de numiţii T.P. şi T.T., dovada proprietăţii făcându-se cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259 din 11 ianuarie 1937, fişa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944, autorizaţia de construire nr.6G din 12 iunie 1938, autorizaţia de reparare radicală transformări nr. 21F din 2 iunie 1945 şi încheierea Judecătoriei I Urbană Bucureşti nr. 26273 din 12 decembrie 1944.
Reclamantul şi intervenienţii au făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate către ei prin certificatele de moştenitor nr. 760 din 23 aprilie 1993, nr. 2117 din 23 octombrie 1992 şi nr.1884 din 27 august 1993
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 7911, Municipiul Bucureşti înstrăinând pârâtului P.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997 o parte din acest imobil, pentru ca o altă parte să o închirieze pârâtei SC R. SA.
Raportat la disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia, titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 este în contradicţie cu disp. art. 481 C. civ., Constituţia României din anul 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, astfel încât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, statul nu era proprietarul imobilului înstrăinat, astfel că imobilului nu puteau să i se aplice disp. art. l din Legea nr. 112/1995, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul fiind de rea-credinţă, cel din urmă prin minime diligente ar fi putut afla că titlul statului era contestat chiar prin cererea depusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa a reţinut că titlul invocat de reclamanţi şi intervenient este preferabil titlului statului (preluarea fiind făcută în baza Decretului nr. 92/1950, care este un act normativ abuziv).
S-a mai reţinut că nu poate fi primită susţinerea pârâtului, în sensul că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, neexistând identitate între imobilul proprietate a reclamanţilor şi cel cumpărat de el, susţinerea nefiind dovedită, iar faptul că a adus îmbunătăţiri la imobil nu determină schimbarea identităţii acestuia, legea stabilind căile şi persoanele de la care fostul chiriaş-cumpărător poate recupera investiţiile făcute.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi P.G.
Municipiul Bucureşti învederează că instanţa greşit a reţinut trecerea imobilului în proprietatea statului fără titlu, întrucât Decretul nr. 92/1950 era în concordanţă cu Constituţia din anul 1948, deoarece prevedea dreptul de proprietate, ocrotit de lege, ceea ce înseamnă că dispoziţiile constituţionale făceau trimitere la legile în vigoare la acea vreme.
A arătat apelantul că, chiar dacă s-a făcut referire la disp. art. 480 C. civ., şi la Declaraţia universală a drepturilor omului, i-a avut în vedere faptul că Decretul sus-menţionat şi-a produs efectele juridice depline la momentul edictării sale, şi, pe cale de consecinţă, imobilul din litigiu, a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
În acelaşi sens, susţine că potrivit art. 645 C. civ., proprietatea se dobândeşte şi ,prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune".
O a doua critică se referă la greşita constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece la momentul încheierii acestuia, condiţiile de validitate prev. de art. 948 C. civ. au fost respectate, respectiv părţile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimţământul valabil exprimat al ambelor părţi contractante, obiectul a fost determinat şi se afla în patrimoniul vânzătorului la momentul înstrăinării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege, dispoziţiile art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 fiind respectate.
La acel moment se susţine că a operat şi principiul aparenţei în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părţi contractante, că se află în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit.
In opinia apelantului, în cauză erau aplicabile disp. art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005.
Un ultim motiv vizează aplicarea greşită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii, ori în cauză nu se poate reţine o asemenea culpă.
La rândul său, P.G. a criticat hotărârea instanţei de fond sub următoarele aspecte:
In primul rând, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ignorând faptul că reclamanţii, în aplicarea Legii nr. 10/2001 au solicitat suspendarea cauzei, fapt ce a modificat temeiul de drept al acţiunii, alegând soluţionarea restituirii imobilului pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001.
Acceptând acest lucru, susţine pârâtul că reclamanţii nu mai puteau cere să nu li se aplice dispoziţiile legii speciale.
Astfel, se precizează că acţiunea este inadmisibilă, faţă de împrejurarea că are ca obiect un bun imobil din categoria celor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au o reglementare specială (Legea nr. 10/2001), normă specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar şi derogatoriu de la norma generală, aşa cum prevăd disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prin cel de al doilea motiv de apel, se arată că, greşit s-a admis cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ignorând contextul legislativ de la data încheierii contractului.
Prin argumentele scoase din contextul istoric al momentului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, instanţa a fost împiedicată să analizeze reprezentarea pe care a avut-o apelantul-pârât la data încheierii contractului, ceea ce a determinat înlăturarea cu uşurinţă buna sa credinţă şi realizarea cumpărării, cu respectarea condiţiilor şi termenelor prev. de Legea nr. 112/1995.
Precizează apelantul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu a avut cunoştinţă despre existenţa vreunei revendicări privind imobilul, că o astfel de acţiune s-a iniţiat în anul 1999, adică la 2 ani după dobândirea proprietăţii şi despre solicitarea reclamanţilor întemeiată pe Legea nr. 112/1995 a aflat în timpul acestui proces, cerere prin care s-a solicitat restituirea în natură a cotei de ⅓ din imobil, fără a se determina apartamentul cerut, iar la acea dată apartamentul nu putea fi restituit în natură, nefiind liber, ci locuit de chiriaşi.
O a treia critică se referă la imposibilitatea comparării titlurilor, întrucât reclamanţii-intimaţi nu deţin un asemenea titlu.
Susţine apelantul că, reclamanţii au invocat un act desfiinţat prin preluarea imobilului de către stat, statul preluând proprietatea prin lege.
Deoarece reclamanţii nu au atacat titlul statului, s-a reţinut că acesta este valabil şi că statul a devenit succesorul în drepturi al autorilor reclamanţilor asupra imobilului şi nu mai pot opune titlul iniţial al autorilor care a încetat să mai producă efecte din momentul preluării proprietăţii.
Astfel, în lipsa titlului de proprietate al celui ce promovează acţiunea în revendicare, se susţine că acţiunea trebuie respinsă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 434A din 4 iunie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi P.G.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motiv de apel formulat de P.G., instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost respinsă această excepţie la fond.
S-a reţinut că, acţiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că această lege permitea în temeiul art. 47 să se continue judecata cererilor în revendicare introduse în aceste condiţii şi, pe cale de consecinţă, corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
In ceea ce priveşte motivul de apel privind valabilitatea titlului statului (motiv comun ambelor recursuri), s-a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a fost proprietatea autorilor reclamanţilor care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 24259 din 11 ianuarie 1937.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, la poziţia nr. 7911.
Acest decret, în raport de disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia nu constituie titlu valabil pentru stat.
Corect s-a reţinut de către instanţa de fond că, prevederile decretului de preluare contraveneau dispoziţiilor Constituţiei României din anul 1948, art. 8, art. 10 şi art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române fiind egali în faţa legii. Art. 8 din Constituţiei României din anul 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu dreptul de proprietate particulară.
Textele ulterioare ale art. 10 şi art. 11 prevedeau anumite excepţii care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară. Astfel, în art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi justă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare puteau deveni proprietate de stat.
De asemenea, corect s-a reţinut că aceste dispoziţii contraveneau art. 481 C. civ., în vigoare la acea dată, precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte din punct de vedere al proprietăţii, şi anume la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În aceste condiţii, s-a constatat că naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută cu condiţiile art. 1 pct. 1-5 din Decretul nr. 92/1950, decât cu încălcarea ordinii constituţionale a vremii, că această situaţie nu se putea încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 a tranşat problema validităţii preluării de către stat a imobilelor, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil numai imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.
De altfel, în prezent art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate abuziv.
In consecinţă, faţă de împrejurarea că titlul statului nu este valabil, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (2) din legea republicată, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
S-a reţinut ca neîntemeiat şi motivul de apel privind greşita apreciere făcută de instanţa de fond cu privire la buna-credinţă a cumpărătorilor, dat fiind că, potrivit art. 1848 C. civ., buna-credinţă este definită ca fiind credinţa achizitorului, că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea.
Conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă şi sarcina relei-credinţe incumbă reclamantului.
Obiectul probei 1-a constituit cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii cu minime diligente de către cumpărătorul pârât al demersurilor pe care reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar l-a făcut anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenţiei acestora pentru a obţine retrocedarea în natură a imobilului.
In speţă, s-a reţinut că la 25 aprilie 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a formulat o cerere adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea cotei de ⅓ din imobil, aspect ce nu are relevanţă sub aspectul bunei-credinţe.
Chiar dacă posibilităţile de informare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (19 februarie 1997) nu erau la fel de accesibile ca în prezent, chiriaşul cumpărător ar fi putut afla cu minime diligente despre existenţa acestei cereri, mai ales că la acea dată erau în vigoare Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, care impuneau prin art. 1 pct. 1, 2 şi 8 o mai mare prudenţă la înstrăinarea imobilelor preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Faţă de poziţia subiectivă a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, corect s-a apreciat că nu poate fi reţinută în cauză buna-credinţă cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici valabilitatea contractului.
Cu privire la dispoziţiile art. 675 C. civ., s-a reţinut că nu se aplică în speţă, fiind o normă generală de la care derogă atât Legea nr. 112/1995, cât şi Legea nr. 10/2001.
Referitor la acţiunea în revendicare, s-a reţinut că nu poate fi invocată compararea de titluri veritabilă, care presupune existenţa a două titluri valabile, or, faţă de argumentele expuse mai sus, singurul titlu valabil este cel al reclamanţilor.
Susţinerea pârâtului P.G., în sensul că Statul Român a devenit succesorul în drepturi al autorilor reclamanţilor, şi pe cale de consecinţă, aceştia nu mai au un titlu valabil, s-a reţinut a fi nefondată, pe considerentul că, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
In speţă, nu era necesar ca în prealabil să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi apoi să se introducă acţiunea în revendicare.
Reclamantul în mod legal, astfel cum a procedat în cauză, putea să formuleze o acţiune care să cuprindă ambele capete de cerere.
Neîntemeiat s-a reţinut şi motivul de recurs privind greşita aplicare a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dar prin admiterea acţiunii şi împotriva pârâtului, condiţia a fost îndeplinită.
Împotriva deciziei nr. 434 A din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal, au formulat recurs pârâtul P.G. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pârâtul P.G. îşi întemeiază recursul pe motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Într-un prim motiv de recurs, se referă la excepţia inadmisibilităţii acţiunii introdusă pe calea dreptului comun, în baza art. 480 C. civ., faţă de Legea specială de reparaţie nr. 10/2001, cu motivarea că în mod greşit instanţa de apel a respins această excepţie, pentru faptul că legea specială permite în baza art. 47 continuarea judecăţii cererilor în revendicare, deşi, dimpotrivă, au ales să nu continue judecata acestei cereri, ci să promoveze o notificare în baza Legii nr. 10/2001.
De fapt, intimaţii în aplicarea legii speciale au solicitat suspendarea cauzei şi, schimbând temeiul de drept al acţiunii, au ales soluţionarea cauzei pe cale administrativă, dând efect Legii nr. 10/2001.
Susţine pârâtul că cererea reclamanţilor nu este admisibilă, deoarece are ca obiect un imobil din categoria celor preluate abuziv, cu o reglementare specială, normă specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar şi derogatoriu faţă de norma generală.
O a doua critică se referă la valabilitatea titlului statului, arătând că a deţinut imobilul în calitate de chiriaş şi în anul 1997, cu respectarea normelor legale în materie a cumpărat imobilul, respectiv disp. Legii nr. 112/1995.
Mai arată că la data cumpărării imobilului de la Statul Român, acesta din urmă îl deţinea legal şi cu titlu valabil.
O a treia critică priveşte buna-credinţă, în sensul că aceasta se prezumă, iar proba contrară trebuie făcută de intimaţii-reclamanţi şi că s-a reţinut fără nici o dovadă că recurentul-pârât în calitate de cumpărător nu a fost de bună-credinţă.
Pârâtul susţine că la momentul încheierii contractului nu a avut cunoştinţă despre vreo revendicare a imobilului, aflându-se în situaţia dobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros.
Invocând buna-credinţă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se susţine că reclamanţii nu au făcut nici un demers pentru a face o probă contrară, situaţie în care cererea privind nulitatea contractului nu are niciun temei legal.
Susţine pârâtul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare toate indiciile legale şi obiective, reale şi concrete au fost în favoarea întăririi credinţei că proprietar al imobilului este Statul Român.
Astfel, pârâtul-recurent se consideră în situaţia consacrată de principiul validităţii aparenţei în drept, principiu ce atribuie un caracter relativ efectelor constatării nulităţii actului juridic, în sensul că înlătură aplicarea regulii conform căreia „ceea ce este nul, nu produce efecte".
O ultimă critică vizează la faptul că instanţele nu puteau proceda la compararea de titluri, pentru că intimaţii-reclamanţi nu deţin un astfel de titlu.
Pârâtul învederează că reclamanţii au invocat în cauză un act ce a fost desfiinţat prin preluarea imobilului de către stat, acesta preluând proprietatea prin lege.
Deoarece titlul statului nu a fost atacat, acesta a rămas valabil, statul devenind succesorul în drepturi asupra imobilului în litigiu al autorului reclamanţilor, întrucât nu le mai poate fi opus titlul iniţial, care a încetat să producă efecte din momentul preluării de către stat a proprietăţii.
In lipsa titlului de proprietate, acţiunea în revendicare trebuie respinsă.
Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat, susţine reclamantul, că pentru promovarea unei acţiuni în revendicare împotriva subdobânditorului cu titlu oneros, fostul proprietar era obligat să procedeze mai întâi la anularea titlului de proprietate al subdobânditorului.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat aceeaşi hotărâre, prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu constituie titlu valabil pentru stat.
O altă critică se referă la faptul că, faţă de poziţia subiectivă a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, greşit s-a reţinut că nu operează buna-credinţă şi că actul nu este valabil, soluţia fiind nelegală atât sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare, cât şi sub aspectul nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru admiterea acţiunii în revendicare, se susţine că trebuia avut în vedere modul de trecere în proprietatea statului a imobilului, respectiv în baza unui act normativ care şi-a produs efectele juridice.
In acest fel s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar şi s-a constituit un drept de proprietate în favoarea statului, care a devenit proprietarul imobilului în temeiul unui titlu valabil, fată de care acţiunea în revendicare nu mai putea fi primită.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se învederează că a fost încheiat cu bună-credinţă şi că cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu poate răsturna prezumţia bunei-credinţe, instituită prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul fiind valabil şi neafectat de nicio cauză de nulitate.
Practic, arată că reaua-credinţă a cumpărătorului pârât nu a fost probată, ceea ce înseamnă că actul juridic contestat este valabil, încheiat cu respectarea legii.
Ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs, privind soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilitătii acţiunii în revendicare formulat de pârâtul P.G., se reţine că în mod corect a fost respinsă.
Astfel, acţiunea fost formulată la 20 ianuarie 1999 şi într-un prim ciclu procesual şi s-a dispus suspendarea în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 la 13 decembrie 2001.
Cauza a fost repusă pe rol la 13 ianuarie 2005 şi soluţionată prin Decizia nr. 1395A din 6 octombrie 2005.
Decizia a fost recurată numai de reclamanţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia Curţii de Apel Bucureşti, a admis apelurile, desfiinţând Decizia civilă nr. 339 din 27 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, reţinând că regula unanimităţii nu a fost încălcată.
Încheierea privind repunerea pe rol a cauzei nu a fost atacată, astfel că în acest ciclu procesual nu mai poate fi analizată legalitatea acestei repuneri pe rol.
Acţiunea fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi pentru că art. 47 din această lege permite judecarea cererilor în revendicare, corect s-a reţinut că acţiunea este admisibilă.
In ceea ce priveşte valabilitatea titlului, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1937. Trecerea în proprietatea statului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi raportat la art.6 din Legea nr. 213/1998 s-a reţinut că prin acest decret nu s-a realizat o preluare cu titlu valabil pentru stat.
Recurentul-pârât a deţinut imobilul în calitate de chiriaş şi în anul 1997 1-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/115/1997.
Susţinerea pârâtului cu privire la faptul că la data încheierii contractului de dobândire a imobilului nu a avut cunoştinţă despre existenţa vreunei revendicării, fiind dobânditor de bună-credinţă este neîntemeiată.
Potrivit actelor din dosar, se constată că la 25 aprilie 2006, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.
In condiţiile în care la data încheierii contractului, căile de informare erau mai restrânse decât în prezent, totuşi, chiriaşul ar fi putut cu minime diligente să ia cunoştinţă de respectiva cerere, având în vedere actele normative care impuneau o mai mare prudenţă la înstrăinarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Corect s-a reţinut lipsa de diligentă a pârâtului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind evidentă lipsa de bună-credinţă cerută de disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce conduce la lipsa valabilităţii titlului.
In ceea ce priveşte critica referitoare la compararea titlurilor, trebuie reţinut că o astfel de operaţiune presupune existenţa a două titluri valabile, ceea ce nu poate fi realizat în cauza de faţă.
Aşa cum s-a arătat, singurul titlu valabil este cel al reclamanţilor.
Titlul invocat de reclamant este preferabil titlului statului, deoarece Decretul nr. 92/1950 ce a stat la baza preluării abuzive încalcă prevederile naţionale şi internaţionale, fiind o măsură abuzivă.
Susţinerea că Statul a devenit succesor în drepturile autorilor reclamanţilor şi că aceştia nu mai au un titlu valabil este nefondată, pe considerentul că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil.
In ceea ce priveşte titlul reprezentând contractul de vânzare-cumpărare invocat de pârât şi care a fost constatat nul absolut, nu mai poate duce la concluzia existenţei unui titlu preferabil.
De fapt, prin acţiunea formulată, s-a solicitat atât constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru considerentele arătate mai sus, cât şi revendicarea imobilului şi s-a reţinut că singurul titlu valabil este cel al reclamantului.
Faţă de cele expuse, niciuna dintre criticile formulate de pârâtul P.G. nu poate fi reţinută ca întemeiată.
Cu privire la recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, se reţine că este nefondat.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, atât sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare, cât şi sub aspectul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu.
Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret ale cărui dispoziţii contraveneau dispoziţiei Constituţiei din anul 1948.
Naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în condiţiile art. 1 pct. 1, 2, 4 şi 5 din decret, decât cu încălcarea ordinii constituţionale din acea perioadă, situaţie ce nu se putea încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară.
Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a stabilit problema valabilităţii preluării de către stat a imobilelor, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil numai imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.
Aşa cum se arată şi prin art. 2 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 este preluat abuziv, rară un titlu valabil.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, s-a stabilit fără niciun dubiu că s-a încheiat cu rea-credinţă, în condiţiile în care titlul statului nu era valabil, fiind incidente disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 45 după republicare).
De fapt, în cauză, nu s-a făcut dovada de către pârât cu privire la posibilităţile cunoaşterii cu minime diligente a demersurilor întreprinse de reclamant privind intenţia acestuia de redobândire în natură a imobilului.
Chiriaşul cumpărător, având în vedere legislaţia în materie la acea dată trebuia şi putea să facă toate diligentele necesare în legătură cu situaţia imobilului ce urma să fie cumpărat, cât şi cu privire la intervenţiile foştilor proprietari şi stăruinţele pentru redobândirea lui.
Cum în speţă, niciunul dintre pârâţi nu şi-au dovedit criticile formulate ca fiind întemeiate, se reţine că hotărârea recurată este legală, urmând ca recursurile acestora să fie respinse.
In speţă, intimata-intervenientă P.C. a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3570 lei, reprezentând onorariul apărător.
Conform art. 274 alin. (1), reţinându-se culpa procesuală a recurenţilor, ca urmare a respingerii recursurilor, vor fi obligaţi să plătească intimatei-interveniente suma de 3570 lei cu titlul de cheltuieli de judecată dovedite cu chitanţa ataşată la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii P.G. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 434A din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă recurenţii în solidar la plata sumei de 3570 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă P.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1335/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7293/2009. Civil → |
|---|
