ICCJ. Decizia nr. 1182/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1182/2010
Dosar nr. 24921/3/2006
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 11 iulie 2006, P.N.C.M. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, anularea Ordinului nr. 1357/C din 2 iunie 2006 emis de pârât ca fiind nelegal şi netemeinic, obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de restituire în natură către reclamant a imobilului situat în Bucureşti, , iar în subsidiar, dacă imobilul menţionat nu se găseşte în posesia Ministerului Justiţiei sau a unor instituţii pentru care acesta are obligaţia de a emite ordin de restituire, obligarea pârâtului la indicarea deţinătorului actual.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 346 din 2 martie 2007 a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de P.N.C.M. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului fiind dobândit de Ministerul Justiţiei printr-un act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voinţă dintre două părţi, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la care a fost încheiat toate condiţiile prevăzute de lege pentru a-şi produce efectele în mod valabil. Situaţia de fapt în cauză nu poate fi asimilată nici ipotezei prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobilele rechiziţionate şi nerestituite proprietarilor şi la imobilele rechiziţionate în condiţiile neacordării unei compensaţii echitabile.
S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat nerespectarea clauzelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat potrivit dispoziţiilor Codului civil, care însă nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamantului putând fi valorificat pe calea dreptului comun, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca legal şi temeinic Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1357 din 2 iunie 2006. S-a reţinut totodată că respectiva instituţie nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu poate fi obligată la emiterea unui ordin de restituire în natură a imobilului, iar art. 28 din legea specială de reparaţie instituie obligaţia Primăriei municipiului Bucureşti de a identifica unitatea deţinătoare şi de a comunica persoanei îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 799 A din 12 decembrie 2007. S-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a fost obligat pârâtul să indice reclamantului deţinătorul actual al imobilului. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a reţinut de către instanţa de apel că autoarea reclamantului a încheiat de bunăvoie cu Ministerul Justiţiei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231/1940 de către Secţia notariat a Tribunalului Ilfov, voinţa sa contractuală nefiind în nici un mod constrânsă de către cumpărător. Apărarea apelantului – reclamant potrivit căreia o acţiune în rezilierea contractului în perioada comunistă nu ar fi putut avea câştig de cauză nu poate extinde efectele Legii nr. 10/2001 asupra unui imobil preluat cu titlu valabil de către stat prin Ministerul Justiţiei, cu atât mai mult cu cât după anul 1989, reclamantul ar fi putut exercita în justiţie orice acţiune de drept comun care să tindă la recuperarea prejudiciului suferit pentru neexecutarea de către pârât a obligaţiei de plată a rentei viagere. Nu în ultimul rând s-a reţinut şi faptul că Legea nr. 10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referinţă, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, s-a făcut anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940.
S-a constatat că apelul reclamantului este fondat doar sub aspectul criticii vizând hotărârea dată celui de al doilea capăt de acţiune, urmând să fie obligat Ministerul Justiţiei să indice reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea imobilului în litigiu, care este actualmente persoana deţinătoare, obligaţie generală care incumbă şi pârâtului, conform dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ. şi art. 1075 C. civ.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat că instanţa ar fi trebuit să constate că Ministerul Justiţiei a indicat unitatea deţinătoare prin adresa nr. 1259/2006/95081 din 22 noiembrie 2006 unde se precizează că din cercetările efectuate, imobilul se află în administrarea Academiei Române, iar din anul 1957 este deţinut de Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu". În aceeaşi ordine de idei, a solicitat a se constata că o obligaţie în sensul indicării unităţii deţinătoare revenea Primăriei, aşa cum a stabilit instanţa de fond, însă nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în virtutea competenţelor sale. A arătat că, de altfel, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală – Serviciul Evidenţa Populaţiei a comunicat, la solicitarea Ministerului Justiţiei, că imobilul se află în posesia Institutului de Cercetări Etnologice.
Recursul este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Prin Ordinul nr. 1357/C din 2 iunie 2006 emis de Ministerul Justiţiei, urmare notificării depusă de P.N.C.M., s-a respins cererea petentului privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Potrivit referatului întocmit reiese că respingerea cererii de restituire în natură a respectivului imobil a avut în vedere faptul că solicitarea petentului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, în cauză fiind vorba de nerespectarea clauzelor unui contract de vânzare-cumpărare, că imobilul nu se încadrează în sfera imobilelor preluate în mod abuziv de stat, astfel cum sunt acestea definite în art. 2 alin. (1) din legea specială de reparaţie, iar din acte nu rezultă care este destinaţia şi deţinătorul actual al imobilului pentru a determina competenţa Ministerului Justiţiei în soluţionarea cererii.
Prin actul de vânzare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia IX Notariat, sub nr. 25534 din 31 iulie 1940, A.W., autoarea reclamantului a vândut imobilul în litigiu Statului Român reprezentat prin Ministerul Justiţiei, preţul constând într-o rentă viageră.
Se reţine astfel că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în materie imobiliară, care reglementează situaţia privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, sunt corecte reţinerile instanţei de apel potrivit cărora prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi extinse şi asupra imobilelor preluate anterior acestei perioade, cu atât mai mult cu cât în speţă transmiterea proprietăţii s-a realizat prin efectul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu acordul de voinţă al părţilor contractante.
În ceea ce priveşte însă obligarea Ministerului Justiţiei de a indica reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea imobilului în litigiu, persoana deţinătoare, obligaţie generală care incumbă pârâtului, conform dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ. şi art. 1075 C. civ., se reţine că instanţa de apel a procedat în mod eronat.
Astfel, textul de lege indicat din codul de procedură civilă reglementează obligaţia exercitării drepturilor procedurale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, precum şi abuzul de drept, iar art. 1075 C. civ. stipulează că orice obligatie de a face sau de a nu face se schimbă in dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
Prin urmare, recurentul – pârât nu poate fi obligat, în baza dispoziţiilor legale menţionate, la indicarea persoanei deţinătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât Ministerul Justiţiei a arătat că, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală – Serviciul Evidenţa populaţiei a comunicat, la solicitarea sa, că imobilul se află în posesia Institutului de Cercetări Etnologice.
Pentru aceste motive, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica Decizia atacată şi se va respinge apelul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva deciziei nr. 799 A din 12 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată şi respinge apelul ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 379/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 377/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
