ICCJ. Decizia nr. 1236/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1236/2010
Dosar nr. 23136/3/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 septembrie 2004, reclamanţii A.M.D., B.L.G. şi B.L.A. au chemat în judecată pe pârâţii C.O., C.F., A.V., O.M., D.S. şi D.P. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea acestora de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
La data de 6 octombrie 2004 pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în motivarea căreia s-au referit şi la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1775 din 6 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, în dosarul nr. 5825/2002, excepţia lipsei calităţii procesuale active, referindu-se la sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999, excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea contractului de vânzare-cumpărare.
La termenul din 11 ianuarie 2005 instanţa din oficiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului O.M., iar prin încheierea din 15 februarie 2005 a dispus conexarea la prezenta cauză a dosarului nr. 22557/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 2609 din 22 martie 2005 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a admis cererile aşa cum au fost conexate şi formulate de reclamanţi, obligându-i pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul în litigiu.
Împotriva acestor sentinţe au declarat apel pârâţii C.O., C.F., A.V., O.M., D.S., D.P. şi O.M.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 615 din 24 martie 2006 a admis apelurile formulate de pârâţi, a anulat sentinţa şi a constatat competenţa Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cauzei.
Pentru a decide astfel, tribunalul, a constatat că valoarea de impunere a imobilului în litigiu este de 5 miliarde lei, iar competenţa materială a soluţionării litigiului revine Tribunalului Bucureşti.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă decizii a fost respins prin Decizia nr. 579 din 22 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1712 din 20 decembrie 2007, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi cererea conexă, obligându-i pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilele în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă următoarele:
Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 16935 din 10 iunie 1926 la notariatul Tribunalului Ilfov, numita V.P.T., a cumpărat suprafaţa de 320 mp, situată în Parcul Ioanid.
La data de 1 iunie 1926 s-a emis autorizaţia nr. 227, pentru construirea pe terenul de 320 mp a unei clădiri cu subsol, parter şi etaj.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 de la numita T.V.
Din actele de stare civilă depus la dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut, că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori şi pe cale de consecinţă şi calitatea procesuală activă în cauză.
În baza Legii nr. 112/1995 pârâţii C.O. şi C.F., O.M., D.S. şi D.P., şi pârâta A.V. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA apartamentele în litigiu, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4032/27444 din 23 aprilie 1999; 1958 din 10 ianuarie 2001; 1909 din 16 ianuarie 2001 şi 1910 din 25 octombrie 2000.
Procedând la operaţiunea de analiză a titlurilor de proprietate, prima instanţă, a constatat că titlul reclamanţilor provine de la proprietarul iniţial al imobilului T.V. în timp ce titlurile de proprietate ale pârâţilor sunt întemeiate pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, care deţine imobilul în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, astfel că titlurile lor sunt mai puţin caracterizate.
În fine, tribunalul a mai reţinut că niciuna dintre acţiunile formulate de către reclamanţi şi care s-au soluţionat nu au vizat analiza pe fond a dreptului reclamanţilor, fiind formulate împotriva unor instituţii ale statului, fie nu şi-au justificat calitatea procesuală activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanţii să poată promova o altă acţiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C.O., C.F., D.S., D.P., O.M., şi A.V.;
În motivarea cererilor, apelanţii-pârâţi au criticat faptul că prima instanţă, a respins toate excepţiile invocate, fără să motiveze în concret şi argumentele pentru care şi-a format această convingere, astfel că au reiterat aceste excepţii, după cum urmează:
a) Excepţia inadmisibilităţii cererii introductive sub următoarele aspecte:
Au susţinut că nu s-a motivat pe texte legale, de ce acţiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ., este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cel de-al doilea aspect al inadmisibilităţii cererii introductive este cel al nerespectării de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cel de-al treilea aspect al inadmisibilităţii cererii introductive se referă la faptul că apelanţii-pârâţi au un titlu de proprietate dobândit conform Legii nr. 112/1995 asupra imobilului revendicat de către intimaţii-reclamanţi, titlu ce nu mai poate fi anulat.
b) Excepţia autorităţii lucrului judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 1775 din 6 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la inadmisibilitatea unei cererii în revendicare adresată direct instanţei atâta vreme cât este în soluţionarea cererii formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi constatarea ca nefondată a capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii-apelanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi restituirea imobilului către reclamanţi.
c) Reclamanţii-intimaţi nu au făcut dovada calităţii de moştenitori faţă de T.V., refuzând depunerea la dosar, a certificatului de moştenitor nr. 1985/1987 pe care l-au invocat ca dovadă a calităţii lor în dosarul nr. 3478/1999.
În susţinerea excepţiei, aceştia au făcut trimitere tot la o sentinţă definitivă şi irevocabilă şi anume sentinţa nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 3478/1999.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru conflicte cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 150 A din 9 martie 2009 a admis apelurile declarate de pârâţii C.O., C.F., A.V., O.M., D.S. şi D.P. împotriva sentinţei civile nr.1712 din 20 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.
Potrivit art. 166 C. proc. civ., pentru a nu se afla în situaţia autorităţii de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la pârâţi, obiect şi cauză.
Sub acest aspect, curtea a analizat considerentele sentinţei civile nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3478/1999, stabilind că în raport cu acţiunea de faţă există identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Curtea, a reluat analiza sentinţei civile nr. 1313 din 15 noiembrie 1999, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta C.G.B. şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor A.M.D. şi B.L.G. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii C.O., C.F., A.V., A.G., O.M., D.S. şi D.P.
A mai reţinut curtea de apel, că hotărârea judecătorească invocată în susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, întrucât la acea dată, redactarea hotărârii intervenea numai în cazul declarării unei căi de atac, însă corelând cererea de chemare în judecată cu împrejurarea că certificatul de calitate de moştenitor de care se folosesc în prezenta cauză reclamanţii, certificat întocmit de notarul public A.F. sub nr. 6 din 16 februarie 2000, care nu exista la data pronunţării primei hotărâri, se poate deduce că admiterea excepţiei s-a datorat nedovedirii calităţii de moştenitori ai defunctei T.V.
Prin urmare, curtea a constatat că hotărârea judecătorească invocată de către apelanţii-intimaţi în susţinerea excepţiei a rezolvat problema calităţii intimaţilor-reclamanţi de moştenitori ai defunctei T.V., iar respectiva hotărâre se opune formulării unei a doua acţiuni în revendicare justificată pe această calitate.
Ca atare, constatarea făcută în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 6 din 16 februarie 2000 eliberat de notar public A.F. cu privire la acest aspect nu poate fi avută în vedere în contra a ceea ce s-a reţinut prin hotărârea judecătorească.
Curtea a mai constatat că, prin actele depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată reclamanţii au urmărit să justifice nu numai calitatea lor de moştenitori direcţi ai defunctei T.V., ci şi pe aceea de succesori ai lui C.M.D., la rândul său moştenitor al numitei C.A.
Operarea acestei moşteniri prin retransmitere, invocate implicit prin mijloacele de probă de care s-au folosit reclamanţii, nu a fost supusă discuţiei şi analizei făcute de instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999.
Cu toate acestea, curtea a stabilit că certificatele de moştenitor depuse la dosar, nu probează transmiterea nici pe această cale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul defunctei T.V. în cel al reclamanţilor.
Astfel, potrivit certificatului, C.A., decedată la 23 ianuarie 1985 este moştenitoarea defunctei T.V., căreia, în calitate de soră, i-a revenit cota parte indiviză de 2/4 din masa succesorală.
Conform certificatului de moştenitor nr. 1410 din 26 septembrie 1985 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti la data de 13 ianuarie 1985 a decedat C.A. lăsându-l ca legatar universal pe C.M.D.
Certificatul de moştenitor nr.68 din 22 aprilie 1996 eliberat de notar public M.R. confirmă, în schimb, doar împrejurarea că reclamanţii, în calitate de legatari cu titlu particular, au dobândit numai anumite bunuri individual determinate din patrimoniul defunctului C.M.D., între care nu se regăseşte şi imobilul în litigiu.
În fine, curtea în considerentele deciziei referindu-se şi la faptul că nerespectarea autorităţii de lucru judecat constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a analizat consecinţele făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplificând cauzele Amorăriţei împotriva României şi Lungoci împotriva României.
Împotriva acestei din urmă deciziei reclamanţii A.M.D.I., B.L.G. şi B.L.A. au declarat recurs invocând motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile formulate, recurenţii-reclamanţi au arătat că, hotărârea instanţei de apel este fundamental greşită întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat implică, pe lângă tripla identitate de părţi, obiect, cauză şi o soluţionare în fond a cauzei.
În acest context, o hotărâre judecătorească prin care pricinii i se dă o dezlegare ca urmare a admiterii unei excepţii nu poate fi opusă cu lucru judecat în faţa unei noi judecăţi.
Aprecierile instanţei de apel cu privire la dezlegarea fondului, condiţie esenţială pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, nu pot fi primite.
Astfel, cu toate că instanţa de apel confirmă că autoritatea de lucru judecat presupune soluţionarea în fond a cauzei, opinează că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, atunci când a pronunţat sentinţa civilă nr. 1313/1999, reprezintă soluţionarea în fond a cauzei.
Reclamanţii-recurenţi au mai arătat că, situaţia de fapt s-a schimbat fundamental faţă de momentul 1999 când a fost pronunţată hotărârea ce li se opune cu autoritate de lucru judecat, întrucât în momentul introducerii noii cereri de chemare în judecată au dovedit calitatea procesuală activă, respectiv calitatea de moştenitori ai autoarei lor, spre deosebire de anul 1999, când le lipsea certificatul de calitate nr. 6 din 16 februarie 2000 eliberat de BNP A.F., care atestă calitatea de moştenitori ai autoarei T.V.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de instanţa de apel cu privire la cauzele Amăriuţei contra României şi Lungoci contra României recurenţii reclamanţi au susţinut că acestea nu sunt incidente în cauza de faţă.
În consecinţă, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
În conformitate cu dispoziţiile art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect este întemeiată pe aceiaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Examinând incidenţa dispoziţiilor mai sus citate, în cauza de faţă se constată că cerinţele legii nu sunt îndeplinite.
Ambele cauze sunt legale între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate.
Obiectul celor două litigii l-a constituit în ultimă analiză, restituirea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
Cauza juridică care a stat la baza acestor cereri, invocată ca atare în ambele litigii, rezidă în dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Raportat la aceste elemente, care configurează câmpul de aplicare al existenţei autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că trebuie făcută distincţia între excepţia peremtorie a lucrului judecat, al cărui rost este pur procedural de a împiedica repetarea proceselor, şi lucru judecat ca dovadă în justiţie, menit a asigura prestigiul hotărârilor judecătoreşti.
Sub acest al doilea aspect, puterea lucrului judecat nu poate rezulta decât din hotărârea judecătorească prin care acţiunea a fost admisă sau respinsă în fond.
Nu există putere de lucru judecat dacă în primul proces nu s-a judecat fondul litigiului.
Or, prin sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea reclamanţilor A.M.D. şi B.L.G. ca fiind formulată de persoană fără calitate procesuală activă.
Aşadar, hotărârea mai sus menţionată nu poate avea autoritate de lucru judecat atât timp cât prin aceasta nu s-a dezbătut fondul cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza pentru a rejudeca pricina în fond la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii A.M.D.I., B.L.G. şi B.L.A., împotriva deciziei nr. 150A din 9 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 441/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 44/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
