ICCJ. Decizia nr. 1436/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1436/2010
Dosar nr. 1865/84/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3044 din 23 decembrie 2008, pronunţată în rejudecare, după desfiinţare, în dosarul nr. 1865/84/2008,Tribunalul Sălaj a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.M.N. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor; a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamant; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi a obligat pârâtul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 81 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen.
În cursul urmăririi penale, reclamantul, în calitatea sa de inculpat, a fost reţinut pentru o perioadă de 24 ore, dispunându-se apoi obligarea sa de a nu părăsi localitatea de domiciliu pentru 30 zile.
Prin Decizia penală nr. 317/2004 a Curţii de Apel Cluj, menţinută în recurs, apelul reclamantului, împotriva sentinţei penale nr. 81/2004 al Tribunalului Sălaj, a fost admis, acesta fiind achitat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Daunele morale pretinse de către reclamant se întemeiază pe reţinerea sa timp de 24 ore şi pe instituirea interdicţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu timp de 30 zile, astfel că repararea prejudiciului moral cauzat de instituirea acestor măsuri preventive justifică acordarea în beneficiul reclamantului a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.
Prin Decizia nr. 149/A din 8 mai 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, a admis în tot apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj şi, în parte, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că suma cuvenită reclamantului cu titlu de daune morale este de 2.000 lei.
A obligat intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului-intimat suma de 150 lei, cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., răspunderea statului este obiectivă, ea fiind angajată prin simpla întrunire a ipotezelor şi condiţiilor care, în sensul legii procesual penale, dau dreptul celui prejudiciat la repararea pagubei materiale sau morale suferite.
Prin prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., se dispune că la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
În speţă, s-a dovedit, că reclamantul a fost reţinut pentru 24 ore, pentru ca apoi să se dispună, prin Ordonanţa nr. 184 din 14 mai 2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, obligarea sa de a nu părăsi localitatea Pusta Vale din judeţul Sălaj.
Prin sentinţa penală nr. 81 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen., dispunându-se confiscarea în favoarea statului a sumei de 150.000 lei, rezultă din săvârşirea faptei de tâlhărie, iar prin Decizia penală nr. 317/2004 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în apel, menţinută prin Decizia nr. 1285/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost achitat reclamantul sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen.
S-a concluzionat, că, reţinerea reclamantului timp de 24 ore şi, apoi, obligarea la a nu părăsi localitatea Pusta Vale timp de 30 zile, urmate de achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, în raport de care fuseseră luate aceste măsuri preventive, au semnificaţia unei privări nelegale de libertate, în sensul prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind fără relevanţă că înaintea primei instanţe reclamantul fusese condamnat penal.
În ceea ce priveşte determinarea prejudiciului moral suferit de către reclamant, precum şi a cuantumului despăgubirii cuvenite acestuia cu titlu de daune morale, instanţa de apel a reţinut că suma de 15.000 lei acordată de către prima instanţă este prea mare. Pentru reţinerea acestuia pe timp de 24 ore şi obligarea de a nu părăsi localitatea, se justifică acordarea unei sumei mai mici, respectiv de 2.000 lei, apreciată ca fiind suficientă pentru repararea prejudiciului moral invocat de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Sălaj a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a obligat Statul Român la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, reprezentând daune morale şi la 150 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel, şi a menţinut obligarea recurentului la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.
S-a mai arătat, că achitarea reclamantului în procesul penal nu-i conferă acestuia dreptul de a beneficia de daunele morale fără ca acestea să fie dovedite.
Prin Decizia recurată, instanţa s-a limitat doar la practica instanţelor de judecată pronunţată în cauze similare, fără a face nicio referire cu privire la prejudiciul moral încercat de reclamant.
Nu are dreptul la repararea pagubei persoane care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
În concepţia legiuitorului, numai persoana absolut nevinovată, care nu a săvârşit nicio faptă ilicită care să-i atragă răspunderea penală sau extrapenală, are dreptul la despăgubiri din partea statului.
Răspunderea statului, în temeiul art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu este angajată „necondiţionat"; deoarece aprecierea asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii, în fiecare cauză, a condiţiilor impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii statului asupra existenţei şi cuantumului daunelor se face, în temeiul probelor administrate de părţi, de către instanţa de judecată.
O condiţie esenţială pentru dobândirea dreptului la repararea pagubei este existenţa prejudiciului suferit de persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal, care trebuie să fie cert, personal, direct şi să rezulte din atingerea unui drept sau unui interes legitim.
Referitor la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 lei, s-a arătat că este nelegală, deoarece nu s-a motivat în nici un fel criteriile pe baza cărora curtea de apel a menţinut aceste despăgubiri şi nici dispoziţiile legale în temeiul cărora s-a ajuns la această sumă.
Instanţa de apel trebuia să analizeze cauza şi prin raportare la dosarul penal nr. 24806/1/2004, soluţionat prin Decizia nr. 1285 din 8 martie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, precum şi motivul achitării, care a lăsat să se înţeleagă că inculpatul putea fi autorul agresiunii.
S-a concluzionat, că din motivarea deciziei recurate nu rezultă nici un element care să determine acordarea de daune morale reclamantului.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia nr. 133/A din 16 mai 2008, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în primul ciclu procesual, s-a reţinut că, indiferent de modificarea în timp a conţinutului dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit constant de acest text de lege a fost şi este de materializare a principiului constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale; că scopul legii este acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate sau restrângerea de libertate în cazul procesului penal, şi numai în acest fel legea internă este în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; că prima instanţă, deşi în dispozitivul sentinţei a respins acţiunea ca nefondată, prin considerentele acesteia s-a reţinut că acţiunea ar fi inadmisibilă câtă vreme reclamantul nu se află în situaţiile expres reglementate de art. 504 C. proc. pen.; că, în sensul celor statuate prin Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen., trebuie interpretate în sensul că nu pot limita sfera persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei doar la cele private de libertate după intervenirea prescripţiei, amnistiei sau discriminării faptei, iar acest drept trebuie recunoscut şi în cazul incidenţei altor cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.
S-a concluzionat, că, în rejudecare, se va completa probaţiunea şi se va învedera reclamantului să propună probe în „dovedirea cuantumului despăgubirilor materiale, precum şi a prejudiciului moral suferit".
Prin urmare, problemele de drept dezlegate irevocabil, în primul ciclu procesual, privind dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri morale pentru reţinerea sa pentru 24 ore, în cursul urmăririi penale şi obligarea sa de a nu părăsi localitatea timp de 30 zile, precum şi răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin eroare judiciară reclamantului au fost obligatorii pentru judecătorii fondului şi nu mai puteau face obiectul judecăţii în al doilea ciclu procesual.
În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere de către instanţele de fond şi apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, se constată că, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, că suma de 2.000 lei este suficientă reparării prejudiciului moral încercat de reclamant, întrucât reţinerea nelegală şi interdicţia de a părăsi localitatea, au avut consecinţe grave asupra creditului moral, poziţiei sociale şi onoarei reclamantului, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale solicitate de reclamant.
La stabilirea cuantumului acestora s-au avut în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
Stabilirea cuantumului daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportarea la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, de 2.000 lei, nu este excesivă.
Cum stabilirea cuantumului daunelor morale are în vedere circumstanţele fiecărei cauze, critica formulată de recurentul-pârât în sensul că instanţa de apel nu a administrat probe pentru dovedirea prejudiciului moral suferit de reclamant este nefondată.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia greşit instanţa de apel a menţinut sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată şi l-a obligat pe pârât la cheltuieli de judecată în apel către reclamant, este nefondată, deoarece pârâtul, în condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin admiterea acţiunii reclamantului, soluţie menţinută şi prin Decizia recurată, a căzut în pretenţii, iar la cererea reclamantului, legal, acesta a fost obligat la cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Săla.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Sălaj împotriva deciziei nr. 149/A din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1032/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1027/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
