ICCJ. Decizia nr. 2788/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2788/2010
Dosar nr. 5111/3/2008
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 5111/3/2008, reclamantul C.C.N. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România solicitând anularea deciziei nr. 85 din 17 ianuarie 2008 şi restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Iaşi, judeţul Iaşi compus din teren şi construcţie.
În motivarea contestaţiei se arată că pârâta a respins cererea de restituire a imobilului pe motiv că nu s-au depus suficiente acte care să ateste că imobilul revendicat este unul şi acelaşi cu imobilul solicitat de reclamant.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008 a admis acţiunea, a dispus anularea deciziei nr. 85 din 17 ianuarie 2008 şi a obligat pârâta să restituie în natură contestatorului imobilul situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, compus din teren şi construcţii în suprafaţă de 776 mp.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, reclamantul este unicul moştenitor al defunctei E.T., care a fost proprietara imobilului în litigiu şi că există identitate între imobilul solicitat şi cel care a aparţinut autoarei reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta fără a indica motivele de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă prin Decizia civilă nr. 154/A din 8 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit de E.T. prin contract de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 1915. Din acest imobil a înstrăinat în anul 1938 suprafaţa de 204 mp.
Identitatea de număr între imobilul solicitat şi cel ce a aparţinut autoarei reclamantului a fost stabilită prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză. Cu privire la construcţie s-a reţinut că imobilul existent pe teren în anul 1883 avea o suprafaţă construită la sol de 336,96 mp, pe aceasta executându-se în anul 1932 lucrări de consolidare şi extindere cu o suprafaţă de 125,77 mp.
În anii 1932 şi 1950 există un imobil de locuit cu o suprafaţă de 328,205 mp şi o anexă în suprafaţă construită de 125,76 mp, ca urmare a naţionalizării din anul 1950 având loc o schimbare a destinaţiei imobilului de locuit în sediu de întreprindere, dat în folosinţa intimatei care, în anul 1993 a început lucrări de construcţii constând în: consolidarea elementelor structurale de rezistenţă, extinderea pe verticală a corpului central, reconstruirea corpului anexă. Anterior naţionalizării imobilul era compus din 19 camere şi dependinţe, iar ulterior naţionalizării i s-a adăugat o suprafaţă construită de 583 mp. În final s-a constatat în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamantul a făcut dovada doar a unei cote părţi din imobil.
Imobilului în litigiu i s-au adus modificări substanţiale astfel că este vorba de un alt imobil decât cel iniţial preluat de la foştii proprietari fiind astfel aplicabile în speţă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Imobilul solicitat nu putea fi restituit în natură, această măsură trebuie înlocuită cu măsura restituirii prin echivalent.
În speţa supusă analizei nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ci deveneau aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
Reclamantul are (necontestat) calitatea de persoană îndreptăţită la restituire potrivit Legii nr. 10/2001 modificată.
Prin motivele de recurs se aduc critici pe motiv că s-a acordat mai mult decât s-a cerut şi că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, iar această măsură ar trebui înlocuită cu măsura restituirii prin echivalent.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, în speţa supusă analizei nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs invocat este şi un temei pentru care, partea interesată poate să solicite revizuirea hotărârii.
În condiţiile actuale consecinţa acestei duale reglementări este aceea că partea are dreptul de a opta între revizuire şi recurs.
Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale.
Într-adevăr, în sistemul legislaţiei noastre procesuale instanţa este obligată să statueze în cadrul procesului determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului trebuie să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse judecăţii.
Orice altă solicitare contravine dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În speţa supusă analizei reclamantul prin demersul judiciar a solicitat restituirea în natură a întregului imobil situat în Iaşi şi nu o cotă parte din acest imobil, cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
Aşadar, instanţa a respectat întocmai principiul disponibilităţii părţii.
Mai mult, reclamantul a făcut dovada că imobilul in litigiu a aparţinut autoarei sale T.E. şi că a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil având în vedere că acest act normativ contravenea legii fundamentale în stat.
Referitor la modalitatea de restituire, în mod corect, s-a dispus restituirea în natură a imobilului supus analizei, având în vedere dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, care consacră principiul restituirii în natură şi numai în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Imobilului în litigiu, într-adevăr, i s-au adus modificări, dar, nu în sensul susţinut prin motivele de recurs, ci s-a dovedit prin expertize de specialitate efectuate că, lucrările executate de intimaţi au constat în supraetajări, imobilului adăugându-i-se o suprafaţă construită de 583 mp.
Drept urmare, în mod corect s-a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.
Aşadar, în speţa supusă analizei nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate şi aplicate.
În concluzie, hotărârea recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva deciziei nr. 154A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea Intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2801/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2789/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
