ICCJ. Decizia nr. 3666/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3666/2010
Dosar nr. 8995/1/2009
Şedinţa publică de la 11 iunie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 32030/3 din 24 septembrie 2007, S.H.M.A., B.A.M.F., B.D. (B.D.B.), B.A. (B.P.A.I.), A.C., M.Y.B. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, (1.) pârâta SC G. SA să fie obligată să se pronunţe, prin decizie motivată, asupra notificării formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001; (2.) a se constata preluarea abuzivă, de către stat, a imobilelor fostei Societăţi Anonime Române Fabricile A. (în continuare Fabrica A.); (3.) obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 32.107 m.p. situat în Bucureşti, str. I.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au notificat pârâta, în termen, cu privire la restituirea în natură a imobilelor care au fost în proprietatea Fabricii A., însă, în mod nejustificat, aceasta nu a dat curs solicitării, reclamanţii având calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca moştenitori ai foştilor acţionari ai Fabricii A. şi, totodată, moştenitori ai aceleiaşi familii.
Preluarea Fabricii A. s-a făcut în temeiul Legii nr. 119/1948, prin decizia Ministerului Industriei nr. 7153/1948, ipoteză prevăzută chiar de legiuitor în art. 2 alin. (1) lit. a) ca reprezentând situaţie de preluare abuzivă. Mai mult, un act administrativ cu caracter normativ nu putea să reprezinte o preluare legală care să confere statului un titlu valabil de preluare, au mai susţinut reclamanţii.
În consecinţă, sunt îndreptăţiţi la restituire în natură, conform art. 9 şi 21 din Legea nr. 10/2001. Art. 29 nu este aplicabil în speţă, întrucât nu sunt întrunite cumulativ ambele condiţii, aşa cum acestea au fost evidenţiate de practica instanţei supreme, respectiv preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi existenţa acesteia în patrimoniul unei societăţi privatizate, cu respectarea condiţiilor legale, au mai susţinut reclamanţii.
La primul termen de judecată, din 25 octombrie 2007, reclamanţii au modificat capătul al treilea al acţiunii, în sensul că au solicitat şi restituirea în natură a construcţiilor edificate pe terenul în litigiu.
Urmare a acestei precizări, instanţa a disjuns primul capăt de cerere, capetele 2 şi 3 ale aceleiaşi cereri formând un nou dosar, iar reclamanţii au precizat şi că solicită ca pârâta să fie obligată să răspundă celor două notificări ce i-au fost adresate în temeiul Legii nr. 10/2001.
La acelaşi termen, instanţa a respins şi excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, considerând că dreptul de a cere pârâtei să răspundă notificării nu este supus vreunui termen prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte cererea reclamanţilor, precizată şi în urma disjungerii, prin sentinţa nr. 1360 din 25 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, aceasta a fost admisă, pârâta fiind obligată să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările din 9 martie 2001 şi din 15 mai 2001, conform dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificările menţionate, pe care le-au comunicat pârâtei prin executor judecătoresc, solicitându-i restituirea în natură a imobilelor şi terenului aferent acestora, ce au aparţinut S.A.R.-Fabricile A., situate, în prezent, în str. I.
Din probele administrate, prima instanţă a apreciat că pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi nici Normele metodologice de aplicare unitară aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Prevederile menţionate dispun în sensul că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie motivată asupra cererii, persoana îndreptăţită având dreptul să-şi susţină cererea în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, în acest scop fiind invitată în scris, precum şi că termenul de 60 de zile se poate proroga cu acordul persoanei îndreptăţite, expres sau tacit, dacă unitatea deţinătoare comunică, în termenul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru emiterea deciziei.
Totodată, Tribunalul a apreciat că adresa din 6 aprilie 2001 emisă de pârâtă, nu constituie un răspuns la notificările reclamanţilor în sensul art. 25, deoarece nu reprezintă o decizie motivată.
Pârâta nu a respectat art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001, a mai reţinut prima instanţă, potrivit Cărora unitatea notificată este obligată ca în termen de 30 de zile de la primirea notificării să identifice unitatea deţinătoare şi să trimită notificarea şi înscrisurile unităţii respective pentru ca aceasta din urmă să emită decizia motivată care să constituie răspuns la notificare.
Apelul formulat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 385/A din 22 mai 2008, în sensul schimbării în tot a sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S., depusă ca act nou în apel, s-a stabilit, urmare a notificării nr. N1/2001 formulată de aceeaşi reclamanţi, că aceştia sunt moştenitori ai foştilor acţionari ai Fabricilor A. S.A.R., pentru care legea specială acordă măsuri reparatorii prin echivalent, imobilul în litigiu fiind evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate; în consecinţă, dosarul a fost trimis comisiei interne de evaluare în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii.
Din înscrisurile administrate, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea restituirii în natură. În perioada 15 martie 2001 - 31 decembrie 2001 statul era acţionar minoritar cu o cotă de 39,8834% din capitalul social, iar valoarea acţiunilor la nivelul anului 2001 a fost de 2.368.576.000 ROL, în timp ce numai valoarea terenului deţinut de pârâtă era de 3.268.268.328 ROL.
Criticile pârâtei referitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite pentru unii dintre reclamanţi, nu au mai fost analizate de instanţa de apel faţă de recunoaşterea expresă a acestei calităţi prin decizia A.V.A.S. depusă în apel.
Reclamanţii au formulat, în termen legal, recurs împotriva acestei decizii. Invocând în drept pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., criticile au fost astfel structurate:
1. Nu au fost pe deplin lămurite împrejurările de fapt ale cauzei, cu consecinţe directe asupra aplicării corecte a legii.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe simple înscrisuri provenite de la apelant, al cărui interes era acela de a nu se aplica dispoziţiile art. 21.
2. Aceste înscrisuri erau mult ulterioare perioadei avută în vedere de legiuitor (data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001) şi nu reprezentau evidenţe primare din acea perioadă.
Au fost înlăturate fără motivare înscrisuri provenind de la Ministerul Finanţelor, potrivit cărora valoarea de inventar a celor 8 terenuri deţinute de pârâtă depăşea cu puţin valoarea acţiunilor deţinute de stat; în consecinţă, valoarea de inventar a unui singur teren era mult mai mică decât cea indicată de pârâtă.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a soluţionat părtinitor cauza, lipsind părţile de un proces echitabil în sensul Convenţiei Europene.
3. Instanţa de apel a greşit şi pentru că nu a stabilit valoarea de inventar a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a putea verifica, conform Normelor metodologice, care este valoarea acestuia în raport cu valoarea cotei neprivatizate, fără a omite dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia societăţile comerciale care se privatizează nu includ valoarea terenurilor în structura capitalului social şi nici nu îl pot înscrie în patrimoniu.
De asemenea greşit, instanţa de apel nu a menţionat care sunt criteriile avute în vedere la stabilirea şi evaluarea terenului, preluând ca atare susţinerile pârâtei. Soluţia dată în apel nu se întemeiază pe înscrisuri provenind de la autorităţi neutre (ex. M.F.) sau pe o expertiză contabilă care ar fi stabilit valoarea de inventar a terenului la 14 februarie 2001, conform Normelor metodologice de aplicare a legii, de asemenea ignorate.
4. Reiterând susţinerile formulate prin cererea introductivă privind inaplicabilitatea în speţă a art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de textul legal menţionat, aşa cum acestea sunt evidenţiate în practica instanţei supreme, recurenţii-reclamanţi au arătat că în speţă nu este îndeplinită condiţia preluării cu titiu valabil a imobilului în litigiu, imobilul fiind preluat în baza Legii nr. 119/1948, preluare calificată ca abuzivă chiar de Legea nr. 10/2001. În consecinţă, conform art. 21 şi art. 9 din lege, se impune restituirea în natură.
Ulterior, recurenţii au formulat precizări la recurs, în sensul că în speţă îşi găseşte deplină aplicabilitate Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 prin care s-a constatat că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziţii constituţionale.
Astfel, dacă s-ar considera că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21, urmează a se da eficienţă deciziei Curţii Constituţionale şi a se constata că prevalează restituirea în natură întrucât preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil.
Totodată, s-a precizat că decizia A.V.A.S. de propunere despăgubiri şi respingerea restituirii în natură a fost anulată de tribunal, precum şi că terenul revendicat nu era inclus în capitalul social, aşa încât şi din acest punct de vedere hotărârea Curţii de apel este nelegală.
Printr-un al doilea rând de precizări la recurs, s-a invocat jurisprudenţa instanţei supreme referitoare la speranţa legitimă a posibilităţii redobândirii în natură a imobilului, care constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sau, cel puţin, un element al dreptului de proprietate. La data formulării notificării recurenţii au dobândit o speranţă legitimă constând în aceea că vor beneficia de dispoziţiile art. 7, 9 şi urm. din Legea nr. 10/2001, fără a li se putea opune art. 27.
Recursul a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009, reţinându-se că s-a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi că restituirea în natură nu este posibilă, imobilul fiind evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate. S-a mai reţinut şi că potrivit deciziei din 7 septembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552 RON şi s-a înaintat dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin intrarea în vigoare a acestui act normativ, instanţei nu îi mai revin obligaţiile la care se referă recurenţii, s-a mai reţinut în motivarea instanţei supreme.
Împotriva hotărârii pronunţată în recurs, reclamanţii au formulat prezenta contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ.
Criticile au vizat următoarele aspecte:
- deşi s-a reţinut susţinerea recurenţilor în sensul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, motivul nu a fost cercetat, nefăcându-se nici o referire la acesta, nici direct, nici implicit.
- s-a reţinut că A.V.A.S. a propus acordarea de despăgubiri, cu nesocotirea menţiunii recurenţilor în sensul că decizia respectivă a fost anulată de instanţa de judecată.
- a fost ignorată decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt încălcate dispoziţii constituţionale, fiind repuse în vigoare dispoziţiile vechi ale textului normativ.
- nu au fost cercetate motivele 2 şi 3 de recurs, reţinându-se o situaţie inexistentă în realitate şi anume aceea că s-a propus acordarea de despăgubiri, fără a se sesiza că acea decizie a fost anulată în instanţă, rezultând, în acest fel, că reclamanţii nu beneficiază nici de despăgubiri, nici de restituirea în natură.
Analizând contestaţia în anulare, instanţa reţine următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Contestaţia de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) fraza finală C. proc. civ., ce are în vedere ipoteza în care, respingând recursul, instanţa a omis să cerceteze unul din motivele de modificare sau casare.
Examinând lucrările dosarului, considerentele hotărârii prin care a fost respins recursul şi motivarea contestaţiei în anulare, redate şi în precedent, se constată că nu a fost analizat unul din motivele de recurs, şi anume, cel prin care s-a criticat aplicarea în cauză a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în locul art. 21 din aceeaşi lege.
În cererea de recurs s-a susţinut, pe de o parte, că nu s-a ţinut seama de valoarea de inventar a imobilului de la data intrării în vigoare a legii, singura care se putea compara cu valoarea cotei neprivatizate a societăţii comerciale deţinătoare, iar, pe de altă parte, s-a susţinut că, pentru a fi aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite două condiţii: imobilul să fi fost preluat cu titlu valabil şi să fie deţinut de o societate comercială privatizată. În situaţia în care doar una din condiţii este îndeplinită procedura măsurilor reparatorii este guvernată de dispoziţiile art. 21 din lege, respectiv se impune restituirea în natură. Or, în speţă, prima condiţie nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, caz în care restituirea în natură este obligatorie.
Mai mult, în sprijinul acestui motiv de recurs, recurenţii au invocat ulterior şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 care a constatat că abrogarea sintagmei „cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, este neconstituţională.
Judecând recursul, Înalta Curte a omis să analizeze acest motiv. Faptul că instanţa de recurs a amintit într-o singură frază că „restituirea în natură nu este posibilă, imobilul fiind evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate" nu echivalează cu o motivare, deoarece nu dezleagă problema de drept pusă în discuţie, respectiv a întrunirii cumulative a condiţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară modificării. În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva raportului care trebuie să existe între valoarea capitalului deţinut de stat la data intrării în vigoare a legii şi valoarea imobilului notificat, în considerentele deciziei nu există nicio referire la această critică.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare va fi admisă, iar decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a acestei instanţe va fi anulată, cu consecinţa rejudecării recursului, în limita motivului omis.
Analizând acest motiv, Înalta Curte constată următoarele:
Într-adevăr, legea specială de reparaţie nr. 10/2001 instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor, aşa cum rezultă din art. 7 şi 9.
Printre situaţiile de excepţie în care restituirea în natură nu este posibilă se numără şi cea reglementată de art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, fost art. 27 din forma iniţială a legii.
Potrivit textului menţionat, în forma de la data intrării în vigoare a legii şi, respectiv, de la data notificării, în cazul în care imobilul a fost preluat cu titlu şi este deţinut de o societate comercială privatizată, măsurile reparatorii se pot acorda numai în echivalent, iar obligaţia de a soluţiona notificarea incumbă entităţii care a efectuat privatizarea şi nu unităţii deţinătoare.
Excluderea din textul iniţial a sintagmei „cu titlu valabil" prin Legea nr. 247/2005 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, aşa cum corect au arătat recurenţii.
De asemenea, recurenţii au susţinut constant, chiar prin cererea introductivă de instanţă, că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Intimata SC G. SA a susţinut în apel că, în realitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi că, deşi reclamanţii susţin că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, nu arată argumentele pentru care susţin această ipoteză.
Curtea de apel a admis apelul pârâtei şi a respins cererea de chemare în judecată împotriva acesteia, limitându-se la a reţine că imobilul este deţinut de o societate comercială privatizată şi că în perioada 15 martie 2001 - 31 decembrie 2001 statul era acţionar minoritar.
Or, pentru a stabili dacă în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se verifice: dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil şi care era situaţia juridică a unităţii deţinătoare la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, în aplicarea art. 21 din lege, interesează proporţia dintre capitalul social deţinut de stat la data intrării în vigoare a legii, dar şi raportul dintre acesta şi valoarea imobilului, la acelaşi moment de referinţă.
Cum aceste verificări nu pot fi făcute direct în recurs, iar Înalta Curte poate doar să aplice legea la situaţia de fapt care a fost pe deplin stabilită, ceea ce în speţă nu s-a realizat, în baza art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 5070 din 30 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietatea intelectuală.
Anulează decizia şi rejudecând:
Admite recursul declarat de aceleaşi părţi împotriva deciziei nr. 385/A din 22 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.
Irevocabilă.
Prounţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1630/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 164/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
