ICCJ. Decizia nr. 4190/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4190/2010
Dosar nr. 15571/3/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 160 din 04 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantele D.V. şi P.R. în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, sens în care a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 188 mp şi construcţie parter cu 5 camere şi dependinţe.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamantelor în termenul legal şi că în această situaţie instanţa are competenţa de a se pronunţa pe fondul notificării, conform dispoziţiilor art. 26 raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fond, s-a apreciat că cererea de restituire a reclamantelor este întemeiată, deoarece acestea au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul proprietatea autoarei lor comune B.J. Forma de reparaţie ce li se cuvine constă în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, faţă de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 408/ A din 25 iunie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei susmenţionate.
În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut, raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că prima instanţă a procedat în mod legal la soluţionarea fondului notificării şi că soluţia dată pe fondul notificării este corectă în raport de dispoziţiile art. 3, art. 20 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a invocat pronunţarea ei cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ.
Faptul că până la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu a fost soluţionată notificarea reclamantelor se datorează unei situaţii obiective, respectiv documentaţiei incomplete aferente notificării.
Prin urmare, nu a existat un refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea reclamantelor, spre a fi incidente în speţă dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reţine următoarele:
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 23 alin. (1) în forma iniţială a legii), prevede că "În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură."
Din dispoziţiile legale enunţate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (...) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe (...)". Caracterul imperativ al termenului în discuţie se deduce şi din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
Prin urmare, critica recurentului relativă la natura termenului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este neîntemeiată.
De asemenea, este neîntemeiată şi critica privind inaplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
Prin această decizie, înalta Curte a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea de restituire.
În considerentele deciziei s-a reţinut ca lipsa răspunsului unităţii deţinătoare/entităţii învestite în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în mod legal, în speţă, s-a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, în raport de care instanţele anterioare au reţinut corect refuzul nejustificat al pârâtului-recurent de a soluţiona notificarea reclamantelor, faţă de nerespectarea termenului imperativ prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Faptul că documentaţia aferentă notificării reclamantelor ar fi fost incompletă nu justifica nesoluţionarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum greşit pretinde recurentul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării nu poate opera decât atunci când unitatea deţinătoare, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, în caz contrar, unitatea deţinătoare având obligaţia soluţionării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza actelor depuse.
Or, recurentul-pârât a solicitat reclamantelor completarea actelor doveditoare cu mult peste 60 de zile de la primirea notificării, respectiv la data de 09 noiembrie 2007, conform adresei din 09 noiembrie 2007 (fila 103 dosar fond), situaţie în care el nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării.
Rezultă că recurentul-pârât avea obligaţia de soluţionare a notificării reclamantelor în termen de 60 de zile de la înregistrarea ei, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, în mod legal s-a reţinut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării şi, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecinţa cenzurării unui asemenea refuz de către instanţă în litigiul pendinte, prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire a reclamantelor.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ale pct. 25.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi şi ale deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007.
Pe cale de consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtului Municipiul Bucureşti să fie respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea va obliga pe recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata echivalentului în lei al sumei de 1.190 euro, la data plăţii, către intimatele-reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată suportate de intimatele-reclamante în faza procesuală a recursului reprezintă onorariu de avocat în sumă de 1.190 euro, conform facturii fiscale de la fila 18 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 408/ A din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Bucureşti la plata echivalentului în lei al sumei de 1.190 euro, la data plăţii, către intimatele-reclamante D.V. şi P.R., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1640/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3013/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
