ICCJ. Decizia nr. 8609/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8609/2011
Dosar nr.2675/88/2009
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 12 noiembrie 2009, reclamanţii M.M. şi N.C. au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea la plata sumei de 1.000.000 euro la cursul din ziua efectuării plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl acestora N.I. prin condamnarea la 10 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, confiscarea în întregime a averii şi degradarea militară.
Au mai solicitat obligarea pârâtului şi la plata sumei de 500.000 euro reprezentând prejudiciul suferit de reclamanţi şi mama acestora, N.V., prin condamnarea tatălui şi respectiv a soţului.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 221/2009 reclamanţii au arătat că, prin Sentinţa penală nr. 280 din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, tatăl lor, N.I. a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea în întregime a averii, suportând un tratament inuman de exterminare, prin alimentaţie mizeră ce provoca boli şi degradare psihică, prin regim de izolare în celulă şi interzicerea oricărui contact cu exteriorul.
Se mai precizează că, în urma tragediei, soţia N.V., în prezent decedată şi reclamanta M.M.C., fiica, atunci în vârstă de 3 ani, au fost nevoite să supravieţuiască în condiţii mizere cu lipsuri de tot felul, şi, în cele din urmă, să părăsească oraşul Piatra-Neamţ - localitate de domiciliu, retrăgându-se în oraşul Măcin, la bunica maternă, unde a prestat alte munci, cu toate că era educatoare, şi de la care a fost dată afară datorită securităţii ce o ameninţa şi care a determinat-o să divorţeze de soţul său, în anul 1960.
Reclamanţii subliniază, în continuare că, după eliberarea tatălui, părinţii s-au recăsătorit, însă prigoana a persistat, fiind stigmatizaţi drept copii de deţinut politic, suspectaţi că sunt împotriva regimului, ceea ce i-a marcat pentru restul vieţii, integrându-se greu în societate, pe lângă faptul că anii de detenţie au marcat şi sănătatea tatălui ce, la eliberare, suferea deja de ulcer duodenal, iar în următorii ani, s-a instalat o fibroză pulmonară dintr-o pleurezie veche, netratată.
Se susţine că se impune repararea integrală a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Prin Sentinţa civilă nr. 511 din 3 martie 2010 Tribunalul Tulcea a admis acţiunea reclamanţilor, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii cu titlu de despăgubiri morale şi a fost respins capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi şi mama acestora.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în baza Sentinţei penale nr. 280 din 30 aprilie 1959 a Tribunalului Iaşi, N.I., autorul reclamanţilor a fost condamnat la 10 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civilă şi confiscarea totală a averii.
Condamnarea suferită de către tatăl reclamanţilor are caracter politic încadrându-se în art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl lor.
Cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de fond în cuantum de 100.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii au fost stabilite în raport de perioada de detenţie, de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus tatăl lor în închisoare, de traumele psihice suferite de familia acestuia.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru traumele suferite de către tatăl reclamanţilor s-a avut în vedere că nu s-a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
S-a mai reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl lor, urmare a condamnării acestuia dar nu şi pentru prejudiciul încercat de familie şi urmaşii autorului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 47 C din 31 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea şi a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
Prin aceiaşi decizie, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul este fiul lui N.I. condamnat conform Sentinţei nr. 280/1959 a Tribunalului Iaşi şi care avea posibilitatea să beneficieze până la data decesului de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, reclamata M.M.C. avea vârsta de 4 ani iar reclamantul N.C. nu se născute, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamanţii M.M.C. şi N.C. au declarat recurs prin care au solicitat modificarea deciziei civile atacate şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs s-a susţinut ca nelegală şi netemeinică Decizia recurată pentru următoarele:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea care a formulat apelul în nume propriu şi nu în numele Statului Român.
2. Pe fondul cauzei s-au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestora s-a învederat că prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit speranţa acordării reclamanţilor a unui drept, respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce este prevăzut şi de art. 1 al Protocolului Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Intervenţia executivului prin adoptarea OG nr. 62/2010, în timpul soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, reprezintă o încălcare a egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; art. 21 din Constituţia României; art. 10 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; art. 14 (1) al Pactului Internaţional al Drepturilor Politice şi Civile ale Cetăţeanului.
Cu privire la Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională s-a arătat că acestea reprezintă un abuz de drept prin care s-a încălcat principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat.
Având în vedere declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum şi expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru modificarea acestor dispoziţii de către Parlament, au solicitat aplicarea imediată a Deciziei nr. 186/1999 pronunţată de Curtea Constituţională.
Au mai arătat că în privinţa daunelor morale, cuantumul acestora trebuie sa fie apreciat doar de către instanţele judecătoreşti, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a le aprecia.
Ori, instanţa de control judiciar nu a făcut decât să reitereze considerentele Curţii Constituţionale reţinând că nu se creează în acest caz un vid legislativ, ci se deschide posibilitatea analizării în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnare şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Analizând răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit din perspectiva condiţiilor răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi a principiilor de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii, se arată că în mod greşit s-a reţinut că s-a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării tatălui lor prin condamnarea conform Sentinţei penale nr. 280/1959 a Tribunalului Militar Iaşi.
Se mai arată că au fost depuse probe care au demonstrat suferinţele încercate de tatăl lor, condamnat la 10 ani închisoare, din care a executat 5 ani prin diferite locaţii (Aiud, Poarta Alba, Chilia Veche, Balta Brăilei) determinate nu numai de propria situaţie şi de încercările prin care a trecut, cât şi de situaţia familiei sale, împrejurări care l-au marcat, la care se adaugă şi afecţiunile dobândite pe parcursul executării pedepsei aplicate şi care s-au păstrat pe durata întregii sale vieţi.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
1.Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea.
Astfel, în urma invocării acestei excepţii şi a măsurilor luate de instanţă în raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., la 11 octombrie 2010, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice a depus o petiţie prin care a precizat că îşi însuşeşte apelul declarat de direcţie.
În cuprinsul acestei petiţii s-a arătat că în litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi/sau în calitate de reprezentant al statului a dat mandat de reprezentare direcţiilor teritoriale până la soluţionarea irevocabilă a acestor litigii.
Pentru aceasta fost depus mandatul din 6 octombrie 2010 dat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea.
Faţă de această împrejurare instanţa a lăsat la aprecierea intimaţilor reclamanţi Decizia de a se mai insistă în susţinerea excepţiei invocate, aspect aspra căruia reclamanta M.M.C. prezentă cu ocazia dezbaterilor nu a mai revenit, instanţa luând act de declaraţia acesteia în sensul că nu mai are cereri de formulat.
2 Nefondate sunt şi criticile formulate pe fondul cauzei.
Deşi recurenţii invocă drept temei legal pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. se constată că pct. 7 este indicat doar formal întrucât criticile formulate nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci celei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, şi anume aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane.
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normate declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.M.C. şi N.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.M.C. şi N.C. împotriva Deciziei nr. 47 C din 31 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8610/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8600/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
