ICCJ. Decizia nr. 8610/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8610/2011
Dosar nr.2891/84/2009
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4716 din 1 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 2891/84/2009 s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor B.T., C.S., P.V., şi M.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe care l-a obligat la câte 1.250 euro daune morale, către reclamanţi.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de beneficiari ai legii reparatorii aflată în discuţie, deoarece sunt descendenţi de gradul I ai persoanei condamnate, def. B.G., astfel că acţiunea lor este în principiu admisibilă.
Cât priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor sub formă de daune morale, prin prisma criteriilor enumerate la art. 5 alin. (11) din Lege instanţa a apreciat că raportat la perioada detenţiei antecesorului reclamanţilor, acestea ar trebui acordate într-un cuantum mult mai mare de 5.000 euro, limita maximă prevăzută de lege, aşa încât în speţă aceste criterii sunt practic fără aplicabilitate.
Referitor la celelalte capete de cerere formulate de reclamanţii C.S., P.V. şi M.A. (prin acţiuni separate, conexate la prezentul dosar, pentru mai buna administrare a actului de justiţie) acestea reprezintă despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin plata cheltuielilor judiciare la care a fost obligat condamnatul politic B.G.
Asemenea despăgubiri nu sunt însă prevăzute de Legea nr. 221/2009 acestea referindu-se exclusiv la "echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare"[art. 5 alin. (1) lit. b)].
Instanţa a apreciat că în această categorie de litigii nu pot fi pretinse cheltuieli de judecată deoarece Statul Român nu se află în culpă procesuală ci dimpotrivă, a înţeles să acorde măsuri reparatorii pentru aceste categorii de persoane dacă sunt îndeplinite cerinţele legale, lăsând în sarcina instanţelor să stabilească întinderea acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamanţii, iar pârâtul a promovat apel.
La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011 calea de atac promovată de către reclamanţi a fost recalificată, ca fiind apel.
Prin apelul promovat de reclamanţi, s-a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii şi acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de antecesorul lor în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă şi de despăgubiri materiale reprezentând cuantumul cheltuielilor de judecată plătite de antecesorul reclamanţilor.
Totodată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată atât în fond, cât şi în apel.
În motivarea apelului, reclamanţii au invocat următoarele:
Privitor la cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale, reclamanţii au arătat că limitarea cuantumului acestor despăgubiri prin OUG nr. 62/2010 a fost declarată ca neconstituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Reclamanţii au făcut referire critică la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, apreciind că aceasta este expresia unei presiuni politice făcute asupra Curţii Constituţionale, în urma căreia aceasta a avut un derapaj de la principiile morale ale dreptului.
Privitor la despăgubirile reprezentând daune materiale, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 221/2009, arătând că o interpretare strictă a acestui text de lege vine în conflict cu spiritul acestei legi.
Cheltuielile de judecată la care condamnatul politic a fost obligat prin hotărârea de condamnare poate fi asimilată în spiritul legii cu sintagma „echivalentul valorii bunurilor confiscate".
Suma de bani plătită cu titlu de cheltuieli de judecată a operat ca o confiscare a resurselor din patrimoniul condamnatului.
În privinţa cheltuielilor de judecată, reclamanţii au arătat că instanţa trebuia să le acorde, pârâtul fiind în culpă procesuală.
Prin apelul promovat de pârât, s-a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii ca nefondate, invocându-se următoarele motive:
Nu s-a făcut nicio dovadă a daunelor morale suferite de către reclamanţi, cel care a suferit condamnarea cu caracter politic fiind tatăl reclamanţilor.
Instanţa de judecată a omis să constate caracterul politic al condamnării, situaţie în care nu puteau fi acordate despăgubiri.
Hotărârea s-a dat cu încălcarea prev. art. 4 alin. (3), (5) din Legea nr. 221/2009, în sensul că judecarea cauzei s-a făcut fără participarea procurorului, deşi aceasta era obligatorie.
Modul de cuantificare al despăgubirilor nu a fost indicat.
Despăgubirile pentru daunele morale trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010 a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pârâtul evocând în motivele de apel o parte din considerentele ce au stat la baza pronunţării acestei decizii.
Prin Decizia civilă nr. 64/A/2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul reclamanţilor B.T., C.S., P.V. şi M.A.
A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român împotriva Sentinţei civile nr. 4716 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. 2891/84/2009 pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.T., C.S., P.V. şi M.A.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în cauză, criticile vizând neacordarea integrală a daunelor morale solicitate prin acţiune sunt nefondate, prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, practic s-a înlăturat din legislaţie temeiul de drept pe care reclamanţii şi-au fundamentat această pretenţie.
Critica vizând greşita neacordare a daunelor materiale s-a apreciat ca nefondată.
Daunele materiale pretinse de către reclamanţii C.S., P.V. şi M.A. sunt reprezentate de prejudiciul material suferit de antecesorul lor, B.G., constând în cheltuielile de judecată la plata cărora acesta a fost obligat prin Sentinţa penală de condamnare nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj - 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Prin acţiunile promovate, cele trei reclamante au solicitat fiecare câte 1/3 din echivalentul valoric cheltuielilor de judecată de 1.000 RON plătite în anul 1951, actualizate, precum şi dobânda legală pentru această sumă de la data plăţii (anul 1951) până la data promovării acţiunii.
Analizând textul legal pe care reclamantele şi-au fundamentat această pretenţie, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a stabilit că daunele materiale pretinse nu se încadrează în textul legal menţionat.
Prin hotărârea de condamnare a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea statului, însă, contrar susţinerilor reclamanţilor, cheltuielile de judecată nu pot fi asimilate noţiunii de „echivalent al valorii bunurilor confiscate".
O astfel de interpretare ar excede atât literei, cât şi spiritului legii, în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să limiteze acordarea despăgubirilor materiale la contravaloarea bunurilor ce au fost confiscate în urma condamnării politice.
Sumele de bani plătite cu titlu de cheltuieli de judecată nu pot fi nici într-un caz asimilate cu bunuri confiscate, astfel încât dispoziţia primei instanţe de respingere a acestei solicitări este legală şi temeinică.
În ce priveşte critica vizând neacordarea cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu s-a apreciat ca fondată, întrucât chiar dacă pârâtului i se poate reţine o culpă în ocazionarea prezentului litigiu, prin însuşi faptul emiterii unei dispoziţii normative care ulterior a fost declarată ca neconstituţională, reclamanţii nu au făcut dovada acestor cheltuieli în condiţiile art. 1169 alin. (1) C. civil, în niciunul din cele patru dosare conexate nefiind depusă la dosar chitanţa ce atestă plata onorariului avocaţial şi cuantumul acestuia.
În ce priveşte apelul pârâtului acesta s-a apreciat ca fondat.
Acţiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării suferite de antecesorul reclamanţilor s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar această dispoziţie a fost declarată ca neconstituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, este definitivă şi obligatorie.
În lipsa existenţei temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri morale, rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Cât timp nu există obligaţia reparării, rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., ci doar pe dispoziţiile unei legi speciale care are semnificaţia acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. În prezent, nu mai există dispoziţii în dreptul intern sau în dreptul internaţional care să se poată constitui în temei al acţiunii.
Instanţa a analizat dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanţii aveau un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanţii deţin şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Instanţa a apreciat că numai în situaţia în care ar fi obţinut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituţionale a temeiului legal pe care şi-au fundamentat acţiunea, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamanţii aveau cel puţin o speranţă legitimă la obţinerea unui bun, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
Cu privire la această speranţă legitimă s-a constat că există o ingerinţă care era legitimă din partea statului, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică, fiind şi predictibilă de altfel.
Motivul vizând nelegalitatea hotărârii pentru motivul neparticipării procurorului la judecarea cauzei în faţa primei instanţe s-a constatat ca nefondat, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 obligativitatea acestei participări există în ipoteza în care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării, în prezentul dosar un astfel de petit nefiind formulat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii B.T., M.A., P.V. şi C.S. invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată iar în situaţia respingerii recursului au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale motivat de incoerenţa legislativă, respectiv speranţa iluzorie de a obţine recunoaşterea creanţei.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită aplicare a disp. art. 15 alin. (2), art. 147 din Constituţia României care consacră principiul neretroactivităţii legii, raportat la incidenţa în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale, „însăşi Curtea Constituţională stabilind că principiul neretroactivităţii constituie o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.
De asemenea aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale, are ca efect discriminarea şi inegalitatea între beneficiarii aceleiaşi legi, aflaţi în momente diferite ale judecăţii.
Recurenţii au susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a noţiunii de „bun" raportat la practica convenţională, pe care au indicat-o şi dezvoltat-o.
Recurenţii au criticat Decizia şi în ce priveşte aplicarea disp. art. 5 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 221/2009 susţinând că cheltuielile de judecată la care a fost obligat autorul lor în procesul penal pot fi asimilate noţiunii de „echivalentul valorii bunurilor confiscate", într-o interpretare extensivă.
Ultima critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a disp. art. 274 - 275 C. proc. civ., susţinându-se că pârâtul fiind în culpă prin nerecunoaşterea la prima zi a pretenţiilor reclamanţilor datorează cheltuielile de judecată.
Petitul formulat direct în recurs privind obligarea la daune morale pentru incoerenţa legislativă, a fost motivat de către recurenţi, invocându-se disp. art. 998 - 999 C. civ.
Recursul reclamaţilor este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legi, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstuţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art 5 alin (1) lit a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica privind greşita interpretare şi aplicare a disp. art. 5 alin. (1) pct. b) este nefondată, instanţele reţinând în mod legal că "cheltuielile de judecată din procesul penal" nu se subsumează noţiunii de "bun confiscat".
Interpretarea invocată de către recurenţi excede atât literei, cât şi spiritului legii, în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să limiteze acordarea despăgubirilor materiale la contravaloarea bunurilor confiscate în urma condamnării politice.
Nefondată este şi ultima critică privind această neacordare a cheltuielilor de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală raportată la cadrul judecăţii, şi, din acest punct de vedere este irelevantă buna sau reaua-credinţă a părţilor, putând fi obligată la plata cheltuielilor de judecată numai partea care a pierdut procesul.
Se constată că pârâtul nu a căzut în pretenţii în prezenta cauză, raportat la temeiul juridic al acţiunii şi în mod legal nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În ce priveşte petitul formulat direct prin cererea de recurs privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, în temeiul disp. art. 998 - 999 C. civ. acesta urmează a nu fi analizat, fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs - art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.T., C.S., P.V. şi M.A. împotriva Deciziei nr. 64 A din 21 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8613/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8609/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
