ICCJ. Decizia nr. 8614/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8614/2011
Dosar nr.45945/3/2009
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 29 iulie 2009, şi înregistrată sub nr. 3726/105/2009 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul G.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa acesta din urmă să fie obligat la plata sumei de 700.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare an de detenţie, cu titlu de daune morale şi materiale.
Prin Sentinţa civilă nr. 1771 din 19 octombrie 2000, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Prahova şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamant în favoarea Tribunalului Bucureşti avându-se în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 411 din 17 martie 2010, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant şi, prin urmare, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispuse prin Sentinţa penală nr. 201 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Regional Cluj şi a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din copia Sentinţei penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Regional Cluj şi biletul de eliberare nr. X rezultă că reclamantul a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru trădare de patrie faptă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (2) C. pen. combinat cu act. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936 prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută în act. 186 din acelaşi cod, iar în perioada 28 decembrie 1957 - 30 iulie 1964 a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza sentinţei penale menţionate. Totodată, din extrasul de pe dispozitivul Sentinţei penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 menţionate mai sus rezultă că s-a dispus şi confiscarea întregii averi a reclamantului ca pedeapsă complimentară.
Din biletul de eliberare nr. X rezultă că eliberarea din penitenciar a avut loc ca efect al graţierii restului de pedeapsă graţiere dispusă prin Decretul 411/24 iulie 1964.
În ceea ce priveşte solicitarea privind constatarea caracterului politic al condamnării tribunalul a reţinut că întrucât condamnarea în baza art. 184 alin. (2) coroborat cu 157 pct. 1 lit. a) C. pen din 1936 nu se încadrează în enumerarea limitativă prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a condamnărilor care constituie de drept condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de reclamant a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 22112009.
Sub acest aspect tribunalul a reţinut că prin Decizia penală nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva Sentinţei penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare III şi a Deciziei nr. 73 din 5 februarie 1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul militar şi cele două hotărâri judecătoreşti au fost casate, iar în baza art. II pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen a fost achitat reclamantul G.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (2) combinat cu art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936.
Din considerentele Deciziei definitive nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie tribunalul a constatat că instanţa supremă a înlăturat efectele Sentinţei penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 deoarece a reţinut că din lucrările dosarului penal rezultă că fapta reclamantului nu întrunea elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracţiunea de trădare de patrie, deoarece activitatea acestuia desfăşurată în organizaţiile bisericeşti "B.", "S." şi "N. urmărea să formeze şi să consolideze cultura naţională a minorităţilor germane şi unitatea tineretului săsesc prin procurarea de ziare din R.F. Germania prin intermediul turiştilor germani şi organizau şedinţe ale unor cercuri cu caracter literar, sportiv sau turistic, în cadrul cărora se discutau problemele saşilor şi, mai ales, lipsa unei vieţi culturale şi artistice proprii. S-a mai reţinut în mod definitiv prin Decizia instanţei supreme că scopul acestor organizaţii bisericeşti nu era nici pe departe acela de a supune teritoriul statului sau o parte din el suveranităţii unui stat străin şi nici de a suprima ori de a ştirbi independenţa statului român şi de a-i submina unitatea, ci erau destinate să asigure continuitatea minorităţii germane împotriva tendinţelor de asimilare.
Faţă de aceste considerente ale Deciziei nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracţională reală exprimată în forma săvârşirii infracţiunii de trădare de patrie faptă prevăzută de art. 184 alin. (2) C. pen. din 1936 ci pentru a suprima libertatea de exprimare identitară în formele menţionate a minorităţii naţionale germane din regiunea Braşov.
Faţă de acest scop al condamnării, văzând şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999 (potrivit cu care „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale") la care art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 face trimitere, tribunalul a apreciat că prin Sentinţa penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare III reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului a fost admis.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa a reţinut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamantul ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării aplicate prin Sentinţa penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958.
În al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabileşte pentru aceste daune niciun cuantum minim niciunul maxim, şi nici criterii unitare şi general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar, de exemplu, Decretul-Lege nr. 118/1990.
În aceste condiţii, revine instanţei rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea prin hotărârea de faţă a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant precum şi achitarea prin Decizia penală nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, achitare care a avut condus la îndepărtarea tuturor efectelor specifice unei condamnări penale în ceea ce îl priveşte pe reclamant reprezintă în sine reparaţii morale ale prejudiciului moral suferit de reclamant prin condamnare.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că stabilirea posibilităţii constatării caracterului politic al condamnării nu reprezintă în concepţia legiuitorului român din 2009 o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a reclamantului. Aceasta din două motive:
1. În primul rând, instanţa a constatat că reparaţia reprezentată de recunoaşterea judecătorească a caracterului politic al condamnării nu este considerată suficientă chiar de Legea nr. 221/2009 deoarece, plecând de la premisa existenţei unei constatări judecătoreşti a caracterului politic al unei condamnării suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, permite părţii să obţină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aşa fiind, este evident că legea însăşi a apreciat că pe lângă reparaţia morală reprezentată de constatarea judecătorească a caracterului politic al condamnării, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de art. 5.
2. În al doilea rând, şi ca o consecinţă a celor de mai sus, tribunalul a reţinut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale reclamantului la libertate, este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaştere a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, cu atât mai mult cu cât reclamantul în vârstă de 23 de ani, student fiind a fost lipsit de libertate până la vârsta de 30 de ani. Instanţa a mai avut în vedere faptul că reclamantul a suferit în mod evident un prejudiciu moral prin imposibilitatea de a continua studiile la vârsta adecvată cu consecinţe evidente asupra parcursului său profesional ulterior. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferinţa şi evidenta perturbare a vieţii de familie a reclamantului, dar şi sentimentul de injustiţie şi de umilinţă suferit de acesta precum şi trauma majoră cauzată de condamnarea la muncă silnică pe viaţă la vârsta de 23 de ani, reclamantul trăind cu reprezentarea că nu va mai fi liber niciodată toţi cei 7 ani de închisoare.
Tribunalul a apreciat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie luat în considerare însă şi faptul că după ieşirea din închisoare, în anii 70, reclamantul a emigrat în Elveţia unde a trăit de atunci şi până în prezent, timp de aproape 40 ani conform celor arătate chiar de acesta în cererea de chemare în judecată.
Elementele menţionate mai sus cu privire modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamant nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echităţii, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă totuşi guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamantului, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale, respectiv regimul comunist sub care a trăit întreaga populaţie a României în perioada respectivă.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească, să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţirea în detrimentul statului.
Nu există şi nu poate fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile condamnărilor cu caracter politic pentru fapta de trădare de patrie. Mai mult, nu se poate urmări obţinerea unui asemenea barem prin invocarea unor hotărâri anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare pronunţate de instanţele române, chiar şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta tocmai în considerarea scopului compensaţiei pentru daunele morale menţionat mai sus.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul având în vedere gravitatea suferinţelor reclamantului, precum şi faptul că reclamantul nu a mai primit alte despăgubiri şi statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 15.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit.
Cu privire la solicitarea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a constatat că, deşi prin Sentinţa penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 s-a dispus şi confiscarea întregii averi a reclamantului de la momentul respectiv, în cauză nu s-a făcut dovada aplicării acestei măsuri şi nici a bunurilor care ar fi fost confiscate, astfel că este imposibil de determinat cuantumul unor despăgubiri materiale în speţă, motiv pentru care această solicitare apare ca neîntemeiată.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamantul a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că scopul cererii de chemare în judecată al reclamantului a fost acela de a i se recunoaşte un confort financiar sau o îmbogăţire fără justă cauză în detrimentul statului. Dimpotrivă, faţă de consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat şi de condamnat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, sentimentul de dezumanizare, etc. conduc la concluzia că suma acordată de către instanţa de fond nu este în măsură să acopere acest prejudiciu şi, mai mult, fără a ţine seama de hotărârile altor instanţe sau ale instanţei supreme în cauze similare se ajunge la o situaţie nedreaptă ca, un alt condamnat, L.O., tot pentru 7 ani de detenţie să i se acorde şi să primească efectiv suma de 500.000 euro iar reclamantul doar 15.000.
Statul Român a invocat, prin memoriul de apel, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 4 ale Legii nr. 221/2009, iar cu privire la fondul cauzei a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul greşitei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoziţii faţă de care instanţa de fond era obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor solicitate în funcţie de considerarea fiecărei persoane în parte cât şi de măsurile reparatorii de care a beneficiat în temeiul altor acte normative, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990. În acelaşi sens, apelantul a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 150 A din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant G.G., împotriva Sentinţei civile nr. 411 din 17 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 45945/3/2009.
A admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. nr. 411 din 17 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 45945/3/2009.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:
A respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei s-a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu soluţionarea prezentei cauze printr-o sentinţă de declinare a competenţei, sentinţă ce nu a fost atacată cu recurs de către nici una dintre părţi, astfel că, aspectul competenţei teritoriale, care este, de altfel, protejat printr-o normă relativă, a dobândit caracter de autoritate de lucru judecat şi nu se mai impune examinarea acestuia.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate încetându-şi efectele juridice.
Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
La termenul de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Precizările depuse de apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituţie s-a apreciat că nu pot fi analizate prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţa şi la art. 294 din C. proc. civ., care dispune că "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
Mai mult, referirile la prevalenţa reglementărilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist", a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale aşa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluţia nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunţate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamantul G.G.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat Decizia ca nelegală - invocând în drept disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, respingând în totalitate acţiunea reclamantului în condiţiile în care cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării era admisibilă şi dovedită, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale fiind declarată neconstituţionale doar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul reclamant G.G. a criticat Decizia invocând în drept disp. art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că judecata apelului a avut loc cu încălcarea disp. art. 292 şi art. 294 C. proc. civ., în sensul că instanţa a analizat apelul în raport de alt motiv de apel, decât cel invocat prin cererea de apel.
O altă critică a vizat greşita reţinerea a incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, în condiţiile în care în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, legiuitorul a adoptat Legea nr. 202/2010 şi prin care s-au reconsiderat disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că existe temei juridic al acţiunii.
Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat iar recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai există şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Invocarea de către recurentul-reclamant a disp. art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la disp. art. 292 şi 294 C. proc. civ. este nefondată.
Chiar art. 294 alin. (1) stabileşte că în apel pot fi invocate pentru prima oară „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare" întrucât acestea nu sunt considerate cereri noi.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ca normă imperativă, de ordine publică a fost invocată în mod legal, ca şi excepţie de fond atât de către reprezentantul Statului Român cât şi de reprezentantul Ministerului Public şi a fost analizată de către instanţă cu prioritate în temeiul disp. art. 137 C. proc. civ., şi nu constituie motiv de nelegalitate al hotărârii.
Nefondată este şi critica invocată de reclamant privind greşita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, motivat de fapt că prin Legea nr. 202/2010 s-ar fi pus în acord dispoziţiile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei României, şi că astfel şi în prezent există temei juridic al acţiunii.
Se constată că normelor de drept invocate de către reclamant, ca reprezentând adaptarea normei declarate neconstituţionale la Constituţia României, nu sunt norme de drept substanţial ci norme de procedură, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri morale pentru persoanele condamnate sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Cu privire la recursul Ministerului Public acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358/2010 s-au declarat neconstituţionale doar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile art. 4, care permit persoanelor condamnate penal, în perioada de referinţă a legii, precum şi oricărei alte persoane interesate, să solicite constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2), rămânând în vigoare.
În raport de aceste dispoziţii legale în vigoare, este nelegală soluţia instanţei de apel privind respingerea în totalitate a acţiunii, în condiţiile în care pârâtul Statul Român nu a formulat critici în apel privind soluţia dată acestui capăt de cerere al acţiunii.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a se modifica în parte Decizia şi urmare a admiterii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, se va schimba în parte sentinţa în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral. Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei şi se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 150 A din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată şi, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţa civile nr. 411 din 17 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, se va schimba în parte sentinţa, în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8615/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8613/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
