ICCJ. Decizia nr. 1402/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1402/2012
Dosar nr.1442/30/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1442/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta V.A.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest pretenţiile reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta V.A.M., pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Întrucât reclamanta V.A.M. a decedat în cursul judecării apelului, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, V.I. şi V.R.
Prin apelul declarat de reclamanta V.A.M. şi continuat de moştenitorii acesteia, V.I. şi V.R., s-a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii în totalitate.
În motivare, s-a susţinut că suma acordată de către prima instanţă cu titlu de despăgubiri este mică în raport de prejudiciul moral suferit.
Pârâtul apelant Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pârâtul apelant a mai susţinut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
În motivarea apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş s-au adus critici cuantumului despăgubirilor morale acordate de prima instanţă, care nu a respectat limitele maxime şi criteriile stabilite prin OUG nr. 62/2010, solicitându-se reducerea despăgubirilor morale.
Ulterior, după publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a invocat motivul de ordine publică decurgând din această decizie, prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, şi a solicitat pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 649/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1442/30/2010.
A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanta V.A.M.
A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii V.I. şi V.R., criticând-o ca nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa a reţinut că nu mai exista temeiul juridic al acţiunii, urmarea pronunţării deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională.
Că prin aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale, proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., se aduce atingere principiilor egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, precum şi principiului neretroactivităţii legii civile.
Recurenţii au dezvoltat argumente în susţinerea acestei critici şi au invocat şi practica convenţională.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, şi nici de o speranţă "legitimă" care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" şi speranţa legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 10 februarie 2011, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru aceste considerente urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.I. şi V.R. împotriva deciziei nr. 649/ A din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1401/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 140/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
