ICCJ. Decizia nr. 1405/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1405/2012
Dosar nr.2950/117/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2010 reclamanta I.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata unor daune morale în sumă de 250.000 euro în temeiul Legii nr. 221/2009 ca urmare a condamnării politice a defunctului ei soţ, I.E.
Prin sentinţa civilă nr. 993 din 17 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de către reclamanta I.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Tribunalul a reţinut că, pe parcursul judecării procesului, a fost pronunţată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de Curtea Constituţională care a apreciat că temeiul juridic al acţiunii, respectiv prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Astfel, având în vedere că temeiul de drept al cererii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea au fost constatate a fi neconstituţionale, instanţa a respins acţiunea formulată.
Prin Decizia nr. 178/ A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând următoarele.
Suportul daunelor morale îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, or aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia C.C. nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
În cauză nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia Curţii nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind, însă, definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate în căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune nici problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Nu se pune problema încălcării celorlalte acte internaţionale invocate, întrucât acestea nu impun obligaţii statelor, având doar un caracter de recomandare.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- prin Decizia pronunţată de instanţa de apel nu au fost respectate principiul egalităţii în drepturi şi cel al neretroactivităţii legii civile, prevăzute de Constituţia României.
Decizia instanţei de contencios constituţional, nr. 1358/2010, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci doar acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
O altă interpretare ar însemna existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, soluţionarea lor deosebită fiind determinată de o serie de elemente neprevăzute ce nu sunt imputabile persoanelor aflate în cauză.
În contextul menţionat, judecătorul ar fi trebuit să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, care în speţă, se plasa anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, dată la care s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri (inclusiv în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului (sens în care este şi jurisprudenţa C.E.D.O., cauza B. c. Croaţiei).
În acest sens sunt de altfel şi considerentele deciziei nr. 1354/2010 a instanţei de contencios constituţional care recunoaşte efectele principiului neretroactivităţii legii civile noi actelor sau faptelor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, ce rămân supuse dispoziţiilor legale existente la momentul naşterii lor, principiu consacrat de dispoziţiile art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele, inacţiunile, acţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor (Decizia nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale).
De asemenea, prin Decizia nr. 1354/2010 a aceleiaşi jurisdicţii s-a reţinut că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, reluat de Convenţia europeană în Protocolul nr. 12 adiţional, adoptat în anul 2000, instituie dreptul la nediscriminare.
Sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 din Protocol se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi la exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională (principii reluate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. cauza T. vs. United Kingdom).
Respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În acest context şi având în vedere că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai sunt incidente şi prevederile internaţionale în materie, declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia europeană a drepturilor omului, Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481/2006, precum şi faţă de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, era obligatoriu să fie judecată în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale relevate.
Faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea potrivit dispoziţiilor deciziei de constatare a neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu-i este imputabil şi nu poate constitui un temei legal pentru respingerea cererii sale.
- sunt greşite considerentele aceleiaşi instanţe de apel privind inexistenţa unei speranţe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât tocmai prin pronunţarea hotărârii de fond, i-au fost recunoscute parţial pretenţiile, astfel încât prin acordarea despăgubirilor, i-a fost recunoscut un bun, respectiv un drept de proprietate, iar diminuarea/refuzul acestuia constituie un atentat la însăşi conţinutul şi natura dreptului în sine.
Întrucât tocmai statul a fost cel care a determinat situaţia existentă, care a determinat pierderea bunului, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană.
Dreptul de protecţie socială invocat de instanţe, cu trimitere la textul deciziilor Curţii Constituţionale privind dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990 nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale recunoscute prin Legea nr. 221/2009.
Aceasta denotă caracterul neîntemeiat al dispoziţiilor deciziilor Curţii Constituţionale în declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu încălcarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.
- a susţinut că, opus constatărilor instanţei de apel, consideră că există o discriminare în ceea ce priveşte existenţa dreptului la despăgubire în temeiul legii de reparaţie între titularii dreptului recunoscut de această lege, atât pe considerente de aplicare în timp a legii, cât şi pe aspecte de practică judiciară neunitară (sens în care s-a făcut trimitere la decizii ale Curţii de Apel Oradea).
- atât Curtea Constituţională cât şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a normelor şi practicii comunitare în ceea ce priveşte marja recunoscută statelor în aprecierea modului de acordare şi a cuantumului reparaţiilor şi compensaţiilor pentru persoanele persecutate din motive politice.
Odată ce statul şi-a asumat o obligaţie prin promulgarea unui text de lege care dădea posibilitate de a obţine astfel de despăgubiri pentru daunele morale, beneficiarilor le-a fost recunoscută o speranţă legitimă, ce trebuie respectată.
Faptul că statul a adoptat un text de lege neclar şi imprecis nu-i poate fi imputabil şi nici dauna, motiv pentru care, în recunoaşterea dreptului la despăgubiri stabilit prin norma legală, în vigoare la data promovării acţiunii, a solicitat admiterea recursului şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă (reclamantei fiindu-i respinsă acţiunea încă de la judecata în primă instanţă).
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; „această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.I. împotriva deciziei nr. 178/ A din 17 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1407/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1403/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
