ICCJ. Decizia nr. 1809/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1809/2012
Dosar nr. 4121/120/2010
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de fată, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 august 2010 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul S.P. a chemat în judecată pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, în baza art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor despăgubiri morale în valoare de 50.000 euro, cât şi alte daune materiale şi cheltuieli de judecată în sumă de 20.000 RON.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 218 din 17 noiembrie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantul S.P., iar în baza art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al condamnării de 1 an închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică aplicată prin sentinţa penală nr. 419 din 17 aprilie 1957, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti şi al măsurilor administrative luate ulterior împotriva petentului.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul a obligat Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa la plata sumei de 10.000 euro către petent.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu acte, martori, relaţii de la organele în drept - Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale - şi hotărâri judecătoreşti, că a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 419 din data de 17 aprilie 1957, la 1 an închisoare pentru delictul de „agitaţie publică";, prevăzut şi penalizat de art. 327 alin. (3) C. pen., iar după expirarea pedepsei, timp de trei ani nu s-a putut angaja corespunzător calificării avute, deoarece a refuzat colaborarea cu securitatea. în fapt, potrivit sentinţei aflate la dosar, reclamantul, în decursul lunii octombrie 1956, aflându-se la Sfatul Popular al comunei A., a recitat o versiune a rugăciunii „Tatăl nostru"; care era în contradicţie cu ideologia comunistă şi, ca urmare, a fost condamnat la 1 an de închisoare corecţională.
S-a apreciat că această condamnare se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic, fapta săvârşită de reclamant având drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar după anul 1989 acesta a dobândit şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin decizia din 31 octombrie 2002, emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, ca o recunoaştere a suferinţelor îndurate de el în regimul totalitar comunist.
A reţinut instanţă că atât condamnarea pentru uneltire împotriva regimului comunist, cât şi toate măsurile ulterioare de urmărire de către organele de securitate, constituie măsuri abuzive şi nelegale ale regimului totalitar, lăsând în conştiinţa condamnatului adânci traume fizice şi psihice, prejudiciind grav demnitatea, onoarea, viaţa acestuia şi a familiei sale. Deţinerea în penitenciar a reclamantului, precum şi măsurile administrative ulterioare, au afectat viaţa sa socială şi a familiei sale, posibilitatea manifestării libere a opiniilor politice, a construirii unei vieţi intime potrivit libertăţii de conştiinţă a fiecărui om.
Pentru aceste suferinţe psihice şi fizice de neimaginat s-a considerat că reclamantului i se cuvin despăgubiri morale potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, în cuantum de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul Statul Român -Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 96 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la 2.500 euro şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut referitor la critica apelanţilor, în sensul că se impunea respingerea acţiunii întrucât prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, că printr-o altă hotărâre a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că „efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.";
În speţa dedusă judecăţii, existenţa Deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010 nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la data introducerii acţiunii (25 august 2010) sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri. Având în vedere principiul neretroactivităţii, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de siguranţa raporturilor sociale, care impune să nu fie desfiinţate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voinţă sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Curtea de Apel a arătat că norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele şi, deşi aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Întrucât la momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabilea dreptul persoanelor care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau moştenitorilor lor de a beneficia de daune morale, dispoziţiile acestui text urmează să fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Ţinând cont de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că acţiunii de faţă, introdusă la data de 25 august 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la acea dată, hotărârea instanţei de fond fiind analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicţional, în limitele cererii de apel şi raportat la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a avut în vedere intensitatea cu care reclamantul a perceput măsura arestării şi condamnării, consecinţele negative pe care o atare măsură le-a produs pe plan fizic, social şi psihic asupra acestuia, intervalul de timp scurs de la acea dată şi până în prezent (peste 50 de ani), faptul că acesta este beneficiarul unei indemnizaţii de 200 RON lunar în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a apreciat că dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs este întemeiat şi se justifică acordarea unor daune morale în valoare de 2.500 euro.
Stabilirea acestui cuantum de către instanţa de apel nu a presupus evaluarea ";preţului"; suferinţelor psihice ale reclamantului, ci a însemnat o apreciere multilaterală a consecinţelor negative pe care le-a avut asupra sa arestarea şi implicaţiilor acesteia pe toate planurile sociale.
Raportat la argumentele expuse anterior, instanţa de apel a considerat că suma de 2.500 euro reprezentând daune morale este de natură să îi asigure o satisfacţie de ordin moral pentru suferinţele suportate ca urmare a privării de libertate, nu depăşeşte pragul de rezonabilitate impus de jurisprudenţa naţională şi de practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se urmăreşte repunerea părţii în situaţia anterioară şi îmbogăţirea fără just temei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul S.P. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa.
Prin recursul său, reclamantul a criticat cuantumul daunelor morale acordate de Curtea de Apel, arătând că nu ştie ce unitate de măsură s-a putut folosi în sprijinul stabilirii acestei reparaţii pentru un om căruia i-a fost devastată întreaga viaţă şi, pe lângă cele câteva argumente şi dovezi aflate la dosar, insistă să fie luate în seamă blocarea viitorului prin lipsa posibilităţilor de a termina o facultate pe care deja o începuse, prin destrămarea unei căsnicii care, de asemenea, fiind în stare de logodnă nu a mai avut loc (fiind arestat şi condamnat) şi a trebuit să aştepte vârsta de 40 ani ca să-şi poată alcătui o familie, deoarece urmărirea şi hăituirea sa era permanent monitorizată şi agresiv controlată.
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că nu de puţine ori moartea şi situaţiile extreme erau în jurul său. Dacă stabilirea sumei de 10.000 euro pronunţată de Tribunalul Dîmboviţa este socotită ";o îmbogăţire fără just temei";, reclamantul socoteşte însă că această reparaţie este infimă, dar logica şi dezbaterile de bun simţ şi respect ale acestei instanţe, l-au determinat să accepte şi să se împace cu această reparaţie simbolică de numai 10.000 euro, chibzuind la faptul că ţara trece prin nişte greutăţi majore, înţelegând că nu trebuie să fim o povară pentru stat, deşi adevăratele poveri sunt vizibile, demonstrate de presă şi mass-media cunoscute de întreaga societate, mai puţin de instituţiile responsabile cu controlul şi urmărirea acestora.
Dacă reprezentantul Parchetului şi al Ministerului Finanţelor Publice ar fi trecut numai printr-o singură situaţie de tortură, cum ar fi pedeapsa la ";neagra"; sau camera morţii din Jilava, unde la 16 metri sub pământ într-o boltă de beton din care în permanenţă se prelingea apa pe pereţi şi jos, de asemenea, până la glezne, cu un aer sufocant, fără oxigen şi o răcoare ce străpungea organismul până la oase, fără pat, scaun sau masă, la întuneric desăvârşit, unde nu se putea sta decât în picioare, înconjurat cu pereţi şi beton cu apă, fără mâncare sau apă timp de trei zile şi unde numai un miracol te mai putea ţine în viaţă, crede recurentul că nu s-ar mai fi pomenit expresia de ";îmbogăţire fără just temei";.
A menţionat reclamantul că nu s-ar împăca nicidecum cu situaţia de ";milostenie"; din partea statului, ci doar cu un gest de recunoştinţă şi o modestă reparaţie morală mult prea mică faţă de stigmatul pe care l-a purtat toata viaţa, el şi familia sa.
Recurentul-reclamant a arătat că deduce din toate acestea că motivaţiile sale probate cu acte şi martori, nu au fost studiate temeinic sau, şi mai grav, au fost ignorate şi superficial analizate. Solicită ca instanţa supremă să admită măcar suma de 10.000 euro reparaţii morale, aşa cum s-a pronunţat Tribunalul Dîmboviţa.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat în motivarea recursului, cele trei decizii ale Curţii Constituţionale publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, cu nr. 1354/20 oct. 2010, nr. 1358/21 oct. 2010 şi respectiv, nr. 1360/21 oct. 2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de drept pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a reclamantului.
Totodată, pârâtul precizează că, în ceea ce priveşte jurisprudentă Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, în situaţia declarării neconstituţionalitătţi unei legi care dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită in timpul comunismului, Curtea s-a pronunţat în cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei (decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008).
Curtea a reţinut că o lege care a fost contestată în faţa Curţii Constituţionale şi care a fost considerată contrară principiilor constituţionale, nu poate fi considerată o bază juridică solidă. În consecinţă, Curtea a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o „speranţă legitimă"; ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. De asemenea, reclamanţii nu pot spera ca soluţionarea cererii lor de compensaţii să se facă în temeiul unei legi în forma de la data introducerii cererii, iar nu în forma de la data soluţionării.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la un Tribunal şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, analizate în lumina art. 6 din Convenţie, Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudentă sa că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, introducând noi dispoziţii normative cu efect retroactiv.
În cauza Unedic împotriva Franţei (hotărârea din data de 18 decembrie 2008), Curtea a statuat asupra faptului că exigenţele principiului securităţii raporturilor juridice nu consacră un drept la jurisprudentă constantă (parag. 74).
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis:
Astfel, vor fi analizate criticile formulate de pârât care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamantul S.P., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantului, va fi admis recursul pârâtului, cu consecinţa modificării în parte a deciziei curţii de apel, în sensul schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovita împotriva deciziei nr. 96 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în parte, schimbă sentinţa nr. 2182 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovita, secţia civilă, în sensul că respinge capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1808/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1810/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
