ICCJ. Decizia nr. 1875/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1875/2012
Dosar nr. 1361/117/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 819 din 06 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 1361/117/2010, s-a admis în parte acţiunea civilă promovată de către reclamantul B.R.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a unor despăgubiri în valoare de 4.800 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009. S-a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, tatăl reclamantului, B.M.F., de profesie jurist, începând cu instaurarea puterii comuniste a suferit două condamnări penale, conform sentinţei nr. 1557/1949 şi sentinţei nr. 122/1960, ambele pronunţate de Tribunalului Militar Cluj, din data de 02 februarie 1949 până la 10 august 1950 a executat o pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiunea de ";uneltire contra ordinei sociale";, aşa cum rezultă din biletul de eliberare emis de Direcţia Generala a Penitenciarelor - Penitenciarul Aiud şi, din data de 10 septembrie 1959 până în data de 08 septembrie 1962, a executat o pedeapsă tot pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale. În urma condamnării s-a dispus şi confiscarea averii.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, art. 1 alin. (2) lit. a), s-a constatat că faptele săvârşite de către antecesorul reclamantului constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Ulterior condamnării, tatălui reclamantului i-a fost stabilit domiciliul forţat în comuna L., raionul F., această măsură constituind o măsură administrativă abuzivă în sensul Legii nr. 221/2009.
Din procesul-verbal depus la dosar, împreună cu celelalte înscrisuri ce provin de la C.N.S.A.S., a rezultat că nu au fost identificate bunuri în vederea confiscării.
Reţinând incidenţa prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, instanţa a apreciat că reclamantul în calitate de moştenitor de gradul I a fostului condamnat politic, defunctul B.M.F., condamnat pentru infracţiuni care constituie de drept condamnări cu caracter politic, potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţit să beneficieze de despăgubiri în valoare orientată spre maximul prevăzut de lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul B.R.S. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Cluj, ambii făcând referire la deciziile de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 184/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamant, a fost admis apelul declarat de pârât, în sensul că, acţiunea acestuia a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, a apreciat că acest motiv de apel nu poate fi primit, deoarece chiar dacă prin sentinţa penală de condamnare din 16 martie 1960 se dispune confiscarea averii, ulterior, când s-a încercat punerea în executare a acestei dispoziţii, prin procesul-verbal din Dosarul nr. 1307/1960 încheiat de executorul judecătoresc la data de 03 mai 1960, a rezultat că tatăl său nu posedă avere de confiscat, iar în cauză nu s-a făcut o altă dovadă că au fost confiscate totuşi bunuri de la antecesorul reclamantului.
Referitor la chestiunea daunelor morale, a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor Deciziilor nr. 1354/2010 şi 1358/2010, pronunţate de Curtea Constituţională.
Potrivit art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi este definitivă şi obligatorie, iar dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind suspendate de drept.
Dat fiind că decizia este definitivă şi obligatorie, instanţa de apel a reţinut că, temeiul legal ce a stat la baza admiterii acţiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există şi prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Cu privire la efectele aplicării acestor decizii, curtea a reţinut că acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât, nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.
Declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, echivalează cu lipsa opţiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligaţia reparării, rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. ci doar pe dispoziţiile unei legi speciale care are semnificaţia acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C.E.D.O.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanţa de apel a reţinut că dacă reclamantul ar fi obţinut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituţionale a temeiului legal, ar fi avut în patrimoniu cel puţin o speranţă legitimă la obţinerea unui bun, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale împotriva deciziei pronunţate de apel, a declarat recurs, reclamantul B.R.S., care invocând drept temei, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., a formulat critici cu privire la greşita neacordare a daunelor materiale şi morale solicitate.
Astfel, cu privire la acordarea despăgubirilor materiale a considerat că instanţa de apel nu a observat faptul că documentaţia comunicată conţinea totuşi şi procese-verbale prin care se făcea referire la faptul că averea condamnatului a fost confiscată în anii 1949-1950, dând relevanţă unui proces-verbal încheiat în anul 1960, dată la care nicio persoană nu mai poseda avere. A susţinut şi faptul că, prin declaraţiile martorilor săi a fost făcută dovada existenţei averii confiscate de statul comunist.
Cu privire la chestiunea daunelor morale, recurentul reclamant, a arătat că nu poate primi motivarea instanţei de apel din perspectiva aplicării retroactive a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, a susţinut că, Statul Român a ales să acorde despăgubiri prin Legea nr. 221/2009, dar a omis să stabilească şi procedurile concrete de acordare a acestor despăgubiri, dar totuşi a stabilit această sarcină în obligaţia puterii judecătoreşti, care s-a şi achitat de această obligaţie, până când stalul a înţeles să modifice Legea nr. 221/2009 prin ingerinţele sale consecutive, reuşind astfel, să golească total legea de conţinut.
Cu privire la reglementările paralele şi la faptul că ar fi primit despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, a arătat că nu a primit niciun fel de despăgubiri „paralele";, în temeiul niciunei legi de acordarea a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite, legate de persecuţiile politice ale tatălui său ci doar i-a fost reconstituit dreptului de proprietate asupra terenurilor confiscate în anii 1950, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi i s-a retrocedat ce a fost al tatălui său şi al familiei sale, dar personal nu i s-a acordat nicio despăgubire.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea retroactivă a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, temeiul de drept, izvorât din Legea nr. 221/2009, era în vigoare şi că hotărârea prin care s-au acordat despăgubiri morale, chiar reduse, era legală. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii a invocat şi jurisprudenta C.E.D.O.
Astfel, a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 25 februarie 2010, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că, legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Faptul că, între timp Legea nr. 221/2009 a suferit modificări multiple, datorită incoerenţei, şi inconsecvenţei legislative din ţara noastră, legea fiind golită esenţialmente de caracterul său reparator a creat o situaţie, în care aceeaşi Lege nr. 221/2009, a instituit un tratament diferenţiat pentru persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă.
În final, după ce şi-a exprimat nemulţumirea faţă de situaţia creată şi a arătat că se va adresa la C.E.D.O., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate la instanţa de fond, urmând a se reţine culpa procesuală a statului, care i-a creat posibilitatea de a înainta cu temei legal o acţiune în justiţie, pentru ca apoi să anuleze temeiul legal al acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurentul şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile reclamantului aşa cum au fost formulate, vizează trei aspecte, şi anume, greşita reţinere a efectelor aplicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, neacordarea despăgubirilor materiale şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate la instanţa de fond.
1. Analizându-le pe rând, se constată că, acţiunea reclamantului a fost pornită în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar pe parcursul judecăţii, a intervenit Decizia nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională prin care aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale.
Problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 13 5 8/2010.
Cum, prevederile art. 5 alin. (1) lita din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, în cauză devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea acestui motiv de recurs, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefîind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Prin urmare, faţă de această situaţie, împrejurarea că recurenta reclamantă a solicitat despăgubiri morale, în nume propriu sau în numele tatălui său nu mai are relevanţă.
Nu se poate reţine nici critica cu privire la greşita neacordare a daunelor materiale.
Cu privire la acest aspect, recurentul-reclamant invocă neanalizarea probelor din dosar, respectiv, procesele-verbale încheiate în perioada 1949-1950 şi declaraţiile martorilor săi care confirmau existenta bunurilor deţinute de tatăl său, anterior măsurii administrative dispuse.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă faptul că, despăgubirile materiale solicitate de reclamant au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât, deşi s-au solicitat, bunurile individuale nu au fost indicate şi dovedite.
Solicitarea recurentului-reclamant de reapreciere a probelor în recurs, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs, numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Cât priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a fondului, faţă de respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului, nu mai subzistă obligaţia pârâtului de plata a cheltuielilor de judecată, aşa încât critica formulată de aspectul cheltuielilor de judecată în primă instanţă a rămas fără obiect.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.R.S. împotriva deciziei nr. 184/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1874/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1876/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
