ICCJ. Decizia nr. 1876/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1876/2012
Dosar nr. 1501/115/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 09 aprilie 2010, reclamantul P.I.D. a chemat în judecată Statul Român-reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 600.000 euro, echivalată la zi la data plăţii reprezentând despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1205 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, a admis acţiunea civilă formulată de către reclamant şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 600.000 RON (conform încheierii de îndreptare a erorii materiale dată în Camera de consiliu din data de 7 octombrie 2010) reprezentând daune morale, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în anul 1955, pe când reclamantul avea vârsta de 16 ani şi era angajat la P.T.T.R. Baia Mare, ca operator radioficare, şi având la serviciu un coleg P.I., acesta i-a povestit că dorea să înfiinţeze o organizaţie din care să facă parte toţi cei care erau împotriva regimului comunist şi că dorea că confecţioneze un aparat de radio, pentru a comunica cu alte ţări, cu ajutorul lui. Minor fiind, nu a realizat ce i s-ar fi putut întâmpla, piesele de care ar fi aut nevoie, pentru confecţionarea aparatului, fiind la îndemâna tuturor lucrătorilor. După evenimentele din 1956 din Ungaria, atmosfera din zonă fiind tensionată, părinţii reclamantului au hotărât să îl transfere în iulie 1957 la Oficiul poştal Teregova, unde era un post liber.
În luna septembrie a anului 1957 reclamantul a fost arestat şi dus pentru anchetă la Baia Mare, neştiind motivele arestării sale, decât că între timp a fost arestat şi fostul lui coleg, P.I. În timpul anchetei, P.I., a fost forţat prin diferite metode represive să implice cât mai multe persoane, cu promisiunea că va fi eliberat, astfel că l-a implicat şi pe reclamant, iar când acesta a fost anchetat, sub ameninţări fizice şi psihice a trebuit să recunoască lucruri de care nu era vinovat.
După eliberare, reclamantul era obligat să meargă săptămânal la securitate unde i se luau declaraţii, fiind supus unui stres permanent, aşa cum rezultă din declaraţia martorului audiat în cauză.
Prin condamnarea suferită, instanţa a apreciat că i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea, şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantului, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă, pentru cei 5 ani şi 8 luni închisoare, o reprezintă suma de 600.000 RON.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat apel pârâtul solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Prin decizia nr. 465/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de către pârât şi schimbând în tot hotărârea atacată a fost respinsă acţiunea civilă introdusă de către reclamantul P.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat apelul prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 şi la Deciziile nr. 1354 şi 1358 /2010 ale Curţii Constituţionale reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională, a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
Fată de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
S-a considerat că, în speţă, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, pentru că, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs reclamantul P.I.D., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că aceasta nu produce nici un efect în privinţa situaţiei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a apelului (apelul a fost declarat la data de 20 septembrie 2010, iar decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010).
Astfel, în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în control a posteriori de constituţionalitate, art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Potrivit aceloraşi reglementări, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului pozitiv.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice.
A arătat că efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, situaţia premisă este aceea în care temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare în etapa procesuală a apelului.
Faţă de efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, a considerat că se impune a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Motiv pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstitutionalitătii nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă că, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în apel, nu se poate aplica în această etapă procesuală deoarece ar genera neegalitate şi discriminare între părţile care au putut obţine o hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, faţă de celelalte, care din cauza termenelor lungi, şi-au pierdut aceasta şansă.
Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă, a susţinut că suma acordată nu dă loc la o îmbogăţire fără justă cauză cum a susţinut pârâtul.
Faţă de suferinţele îndurate în timpul condamnării dar şi după executarea pedepsei, în mod legal instanţa de fond a considerat că o sumă de 600.000 RON reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudiciul moral încercat.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic urmare a condamnării mele din motive politice, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare şi durata privării de libertate, respectiv pe o perioada de 6 ani.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea altor critici devine inutilă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.D. împotriva deciziei nr. 465/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1875/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1877/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
