ICCJ. Decizia nr. 216/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 216/2012
Dosar nr.12513/118/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 210 din 12 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa şi a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenţii.
Prima instanţă a avut în vedere că reclamanta s-a născut, la data de 4 octombrie 1936, în localitatea Froşari, iar în momentul acţiunii de deportare în Bărăgan, din iunie 1951, reclamanta, în vârstă de 15 ani, împreună cu familia sa formată din părinţi şi patru fraţi şi surori, locuia în judeţul Timiş, localitatea Săcălaz. Conform adresei nr. 76171 din 5 februarie 1991 emise de M.I. – D.S., numita D.V. a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Săcălaz, judeţul Timiş, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Zagna Vădeni, raion Galaţi, împreună cu familia, la data de 19 iunie 1951.
Judecătorul fondului a conchis în sensul că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamanta D.V. a avut un caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a considerat, relativ la persoana reclamantei care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale ca tânără au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamantei, cel puţin pe viitor, o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, cât şi reclamanta D.V., iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 396/11.06.2009), în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În apelul formulat de reclamantă s-a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferinţele suportate pe durata măsurilor de dislocare, dar şi cu cele ulterioare acestei perioade.
Apelanta a susţinut că acordarea unei sume atât de reduse nu ţine seama de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi de importanţa valorilor morale lezate.
S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situaţiei de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanţa trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile evacuării familiei din casă, modalitatea în care au fost transportaţi aceşti oameni, amplasarea forţată pe câmp şi supravegherea continuă, precum şi excluziunea socială, ca şi împrejurarea că timp de 30 de ani nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea statului.
S-a susţinut că indemnizaţia primită în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 are o natură diferită de cea a daunelor morale pretinse pentru persecuţiile politice de neimaginat la care a fost supusă.
Apelanta reclamantă a solicitat, în consecinţă, admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 200.000 euro.
S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanta, care a criticat sentinţa în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale faţă de perioada restricţiilor domiciliare, care a fost de cea. 4 ani, câtă vreme apelanta reclamantă beneficiază de 20 de ani de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, primind şi în prezent indemnizaţia.
Apelantul pârât a susţinut că instanţa de fond nu a luat în considerare nici celelalte facilităţi de care a beneficiat aceasta, conform legii, anume: scutirea de la plata abonamentului şi a taxelor locale; gratuitate la călătoriile pe calea ferată.
Prin Decizia civilă nr. 102/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii şi a respins apelul reclamantei.
În considerente instanţa a reţinut că rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor efectiv vătămaţi nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin OUG nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951 - 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator, la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme.
În raport de toate aceste considerente se va reţine că, în speţă, reclamanta D.V. a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 821 lei lunar începând cu luna martie 1990, conform Hotărârii nr. 1026/1991 emise de C.J. Constanţa de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată această perioadă.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1131 din 14 iunie 2007 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăţilor cu capital privat, integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată ci. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa trebuia să aibă în vedere că în perioada deportării i-au fost încălcate drepturile garantate constituţional, iar suferinţele indurate nu au fost acoperite prin indemnizaţia primită conform Decretului - Lege 118/1990.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of., nr. 761/15.11.2010), prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (l) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalitătii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalitătii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanţilor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 102/ C din 14 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 217/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 214/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
