ICCJ. Decizia nr. 217/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 217/2012
Dosar nr. 5122/2/3/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 01 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul E.S. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective la cursul de schimb Euro al B.N.R., cu titlu de daune morale.
Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 182 din data de 14 martie 1952 pronunţată de către Tribunalul Militar Timişoara, reclamantul E.S. a fost condamnat, la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, pentru distrugerea mijloacelor de comunicaţii. În urmare judecării recursului, prin Decizia penală nr. 2796 din 22 iulie 1952, pedeapsa reclamantului a fost majorată la 12 ani de închisoare.
În aceste condiţii tribunalul a observat că reclamantul E.S. a fost privat de libertate în perioada 14 septembrie 1951 - 10 septembrie 1963, astfel cum rezultă din biletul de eliberare din penitenciar, cu numărul 5410/1963, emis de către P. Aiud.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. În raport de infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv infracţiunea de crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pt. III-a C. pen., tribunalul a reţinut că sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, în sensul că reclamantul a suferit o condamnare cu caracterul politic.
Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamant, tribunalul a apreciat că acestea sunt corolarul tuturor privaţiunilor suferite de către reclamant în cei 12 ani pe care acesta i-a executat din pedeapsa aplicată prin Decizia penală nr. 2796 din 22 iulie 1952.
Pornind de la efectele retroactive pe care le produce Legea 221/2009 în privinţa constatării caracterului politic şi abuziv al condamnării suferită de către reclamant, tribunalul a reţinut că în perioada de detenţie suferită de către reclamant acestuia i-au fost încălcate prin efectul condamnării pe nedrept, drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute cetăţenilor de Constituţia din anul 1948, respectiv dreptul la libertate individuală prevăzută de art. 28, dreptul la inviolabilitatea domiciliului prevăzut de art. 29, drepturile prevăzute de art. 30, dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 31 şi dreptul la liberă asociere prevăzut de art. 32.
Prejudiciul moral suferit de către reclamant se întinde pe o perioadă de 12 ani şi trei luni, timp în care reclamantul a fost încarcerat în închisorile comuniste din Jilava, Gherla, Poarta Albă, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, durata detenţiei, stabilită cu efect retroactiv ca fiind politică, nelegală, abuzivă, precum şi împrejurarea că orice arestare sau condamnare pe nedrept este de natură să producă suferinţe pe plan moral şi profesional, că astfel de măsuri lezează onoarea şi demnitatea persoanei în cauză iar traumele psihice suferite în urma unei astfel de condamnări lezează ireversibil persoana care a suferit o astfel de condamnare.
Prin Decizia nr. 206/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea introductivă de instanţă, a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2011 iar prima instanţă a soluţionat cauza conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării hotărârii.
Temeiul juridic din acţiunea introductivă era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care la momentul respectiv prevedea că: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituţionale. Din acest motiv, în textul legii s-a menţinut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile [.] art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituţională, s-a reţinut că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunţat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speţă.
Conform art. 147 din Constituţia României dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de precizările de mai sus, în condiţiile în care legiuitorul român nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale, în acord cu Constituţia, în cadrul termenului arătat, curtea a constatat că lit. a) a art. 5 din legea nr. 221/2009 nu mai există, în contextul declarării neconstituţionalităţii sale.
Concluzia celor arătate este aceea că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Reclamantul nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, nu a obţinut o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestuia.
Susţinerile intimatului reclamant conform cărora instanţele ar trebui să dea eficienţă prevederilor Convenţiei sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente şi aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aplicând legea în forma în vigoare la momentul soluţionării apelului, curtea s-a rezumat la a constata că acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu mai este posibilă faţă de conţinutul şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale mai sus arătate.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul E.S. criticând-o pentru nelegalitate sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că judecata pricinii în apel s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin cererea de apel pârâtul M.F.P. a criticat hotărârea primei instanţe pe alte considerente (reapreciere, cenzură a cuantumului despăgubirilor), iar nu pe cele reţinute de instanţă, context în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit au fost aplicate deciziile Curţii Constituţionale, întrucât în raport de dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 există şi constituie temei de drept pentru introducerea acţiunilor reglementate de această normă, atâta vreme cât aceasta nu a fost abrogată prin legea de modificare a codul de procedură civilă.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nu sunt fondate nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, intervenţia deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost suprimat însăşi temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, poate fi invocată în această etapă procesuală, de devoluţiune a fondului pricinii, fără a se putea considera ca fiind înfrânte limitele cercetării judecătoreşti în apel, prescrise de norma legală evocată, ceea ce impune caracterul nefondat al criticii axate pe dispoziţiile art. 294 şi 292 C. proc. civ.
Nici critica încadrată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind inaplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale în raport de norma cuprinsă în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, nu poate fi primită, atâta timp cât aceasta vizează procesele în curs de soluţionare, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce nu e cazul în speţă (litigiul fiind soluţionat în primă instanţă anterior adoptării acestei legi). Mai mult, norma menţionată este una de procedură şi nu are consecinţe sub aspectul normei de drept substanţial aplicabilă raportului juridic litigios şi care este aceea în actuala formă, după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul E.S. împotriva deciziei nr. 206C din 24 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2180/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 216/2012. Civil → |
|---|
