ICCJ. Decizia nr. 330/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 330/2012
Dosar nr. 11589/118/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 11589/118/2009, reclamanţii T.C., T.E. şi M.M. au chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 900.000 Euro - echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune.
La stabilirea întinderii prejudiciilor suferite, reclamantele au solicitat a se avea în vedere împrejurarea că tatăl lor şi-a pierdut viaţa, fiind împuşcat, că prin condamnarea şi împuşcarea lui abuzivă au fost supuse unor suferinţe fizice şi psihice şi că le-a fost afectata reputaţia în comunitatea din care făceau parte, precum şi intensitatea mare cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victima care a plătit cu viaţa pentru aceste abuzuri.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 48 alin. (3) din Constituţie si ale art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1258 din 3 decembrie 2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 45.000 Euro cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a stabilit că reclamantele sunt fiicele defunctului G.M.S. (zis T.) care, prin sentinţa penală nr. 186 din 02 iunie 1950 a Tribunalului Militar Constanta, rămasa definitivă prin Decizia nr. 2473 din 17 august 1950, a fost condamnat la moarte prin împuşcare pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. III C. pen. combinat cu art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 şi confiscarea averii.
În raport de situaţia de fapt expusă s-a stabilit că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute in art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M.Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare". Art. 2 din acelaşi act normativ stabileşte că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.
S-a apreciat că acordarea sumei de 45.000 Euro este de natură să ofere reclamanţilor o satisfacţie cu caracter compensatoriu.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanta T.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
I. Reclamanta T.E. a criticat legalitatea hotărârii primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privaţiunile şi de suferinţele fizice şi psihice îndurate de autorul lor pe perioada privării de libertate şi de întreaga familie.
II. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul încadrării condamnării suferite de autorului reclamantelor în categoriile de condamnări prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru care statul acordă măsuri reparatorii şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că instanţa nu a ţinut seama de caracterul personal al daunelor morale, transpunându-le fără temei asupra descendenţilor.
Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Constanta a suspendat cauza prin încheierea din 19 mai 2010 şi a sesizat Curtea Constituţională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Prin Decizia nr.1400 din 28 octombrie 2010 Curtea Constituţională a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, iar o nouă verificare a constituţionalităţii nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Constatând că ambii apelanţi au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi că s-au pus în discuţia instanţei de apel consecinţele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituţionale a acestei dispoziţii legale, Curtea de Apel Constanţa a analizat aceste apeluri împreună, pronunţând în acest sens Decizia nr. 244 C din 20 aprilie 2011 prin care a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului Statul Român, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată. În pronunţarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă următoarele:
- Răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi art. 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
- În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor G.M.S. în perioada regimului totalitar comunist, conform sentinţei penale nr. 186/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamanţilor.
- Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
- În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrară drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
- S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
- Situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
- Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
- Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Împotriva acestei deicizii a declarat recurs reclamanta T.E., solicitând casarea deciziei recurate, modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării Statului Român la plata de daune morale în cuantum de 900.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii.
Recurenta îşi subsumează global criticile art. 304 C. proc. civ., evidenţiind următoarele aspecte care în opinia sa atrag nelegalitatea deciziei atacate:
- Potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ. legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
- Principiul neretroactivităţii legii este esenţial pentru protecţia drepturilor omului in fata legii.
- Dreptul la daune morale, odată stabilit in conformitate cu legea care îl guvernează la momentul promovării acţiunii, reprezintă un element al statutului juridic al beneficiarului, rezultând dintr-un angajament al statului, acceptat de beneficiar si, ca si in cazul angajamentelor civile, el nu poate fi modificat unilateral nici măcar prin lege, întrucât ar fi ca o asemenea lege sa se aplice retroactiv asupra unor situaţii consolidate, reprezentând drepturi câştigate aflate sub autoritatea statului de drept, drepturi a căror stabilitate nu poate fi atinsă decât prin încălcarea Constituţiei.
- Dacă o altă soluţie ar fi acceptata, ar însemna că, sub diferite pretexte, orice drepturi decurgând din situaţii juridice create prin lege ar putea fi suprimate, reduse, modificate pe calea altei legi, in funcţie de interese politice, de raţiuni pseudoeconomice, de neputinţa guvernanţilor de a rezolva corespunzător probleme economice.
- Instanţa de apel nu face nici un fel de referire la Decizia civila nr. 148 din 15 ianuarie 2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie intr-o cauza identica având ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei condamnări politice, prin care domnului Orasel i-au fost acordate daune morale în cuantum de 500.000 Euro pentru 8 ani de deţinere abuziva in închisorile comuniste.
- Susţinerea instanţei cum că însăşi înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de condamnare constituie o satisfacţie rezonabilă o apreciem în mod clar în contradicţie cu jurisprudenţa C.E.D.O care a statuat în absolut că toate hotărârile pronunţate ca "o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficienta spre a le repara" considerând ca doar acordarea unei compensaţii băneşti reprezintă o reparaţie echitabila a prejudiciului moral.
- Susţinerea instanţei cum ca are o competenta expresă ce priveşte doar acordarea de despăgubiri suplimentare, în situaţia în care se apreciază că reparaţia obţinută prin efectul OUG 214/1999 nu este suficienta în raport cu suferinţa deosebită resimţita de persoanele care au fost victimele unor masuri abuzive ale regimului comunist nu se regăseşte sub nici un aspect în cuprinsul Legii nr. 221/2009 şi o apreciem doar ca o interpretare total nefundamentata şi eronată a legii.
Această susţinere nu poate fi primită, arată recurenta, dat fiind şi faptul că însăşi instanţa retine că reclamantele nu au beneficiat de nici un fel de compensaţii financiare sau bunuri în temeiul OUG nr. 214/1999 sau a Decretului-lege nr. 118/1990.
Recurenta apreciază că sentinţa pronunţata este discriminatorie fiind încălcat art. 14 din Convenţie, arătând următoarele:
- Curtea Europeană a statuat în cauza Driha şi a menţinut constant această concluzie că "în temeiul art. 14 din Convenţie o discriminare constă în tratarea diferită, cu excepţia unei motivaţii obiective şi rezonabile, a persoanelor aflate în situaţii similare";
- în speţă nu poate fi luată în considerare o motivaţie obiectivă şi rezonabilă, astfel încât discriminarea este evidentă.
Înalta Curte, examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci aceea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recursul declarat de recurenta-reclamantă T.E. împotriva deciziei nr. 254 C din 20 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 329/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 326/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
