ICCJ. Decizia nr. 3363/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3363/2012
Dosar nr. 3861/113/2009
Şedinţa publică de la 12 septembrie 2012
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta A.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 441 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 15.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa în perioada iunie 1952-iulie 1961.
A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a suferit, de pe urma regimului politic în perioada iunie 1952-iulie 1961, aşa cum s-a stabilit şi prin sentinţa civilă nr. 4733 din 14 septembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 3047/2005, în sensul că nu şi-a putut exercita profesia de învăţător, fiind persecutată din motive politice.
S-a mai reţinut că măsura dispusă faţă de reclamantă a fost una abuzivă, cu caracter politic, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi că cererea reclamantei de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a acestei măsuri este justificată.
Reclamanta a făcut dovada că prin măsura administrativă abuzivă de excludere de la examenul de obţinere a diplomei de învăţător, a fost marginalizată în societate, a fost umilită prin muncile necalificate pe care a fost nevoită să le presteze pentru a-şi câştiga existenţa, prin interogatoriile la care era supusă de către organele represive politice şi de stat din perioada incriminată de lege, precum şi prin oprobiul public la care a fost supusă ca urmare a excluderii din şcoală.
De asemenea, instanţa a constatat că reclamanta nu a beneficiat de indemnizaţia prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Deşi reclamanta beneficiază şi de măsurile reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a apreciat că acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a prejudiciului moral suferit prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa în perioada iunie 1952-iulie 1961.
Constatându-se că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu exclude acordarea de despăgubiri în concurs cu cele acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, într-un cuantum de 15.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat apel, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie. A solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
În motivare, pârâtul a susţinut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prejudiciul moral pentru care a solicitat să fie despăgubită ar fi fost urmarea unei condamnări cu caracter politic şi, prin urmare, cererea sa a fost în mod nelegal admisă, iar pe de altă parte, a susţinut că reclamanta a beneficiat de unele măsuri reparatorii astfel că nu se mai impune despăgubirea sa şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 278A din 12 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brăila, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanta A.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brăila.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 12/2011 pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, urmare Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum şi împrejurarea că, în cauză, Ia data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu îşi mai produc efectele şi nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii.
În termen legal, împotriva deciziei Curţii de apel, reclamanta A.G. a declarat recurs, criticând, în esenţă, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
În opinia recurentei, motivarea apelului este superfluă şi nu conţine motive de fapt şi de drept care ar face inadmisibilă o astfel de cerere.
Susţine aplicarea cu prioritate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.
Recurenta consideră că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcurul procesului,
Invocă aplicarea principiului neretroactivităţii legii, sens în care menţionează şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic contra Croaţia, parag. 81.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, susţine recurenta, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.
Consideră că este titulara unui „bun” în sensul Convenţiei, devreme ce este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins.
Recurenta-reclamantă nu şi-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Brăila, nu a formulat întâmpinare.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-I respinge, pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentei-reclamante vizând motivarea apelului în sensul că aceasta este superfluă şi nu conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, pot fi încadrate în temeiul de drept al art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar se constată că acest motiv de recurs nu-ţi găseşte încidenţa în speţa de faţă.
De altfel, în motivarea recursului nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie vreunei ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv nemotivarea hotărârii atacate ori motivarea contradictorie a acesteia.
Se constată că decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.
Celelalte critici de nelegalitate formulate de către recurentă se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că şi acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed:
Astfel cum judicios a reţinut şi instanţa de apel, problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către Curtea de apel.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011.
Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, decizia atacată a fost pronunţată la data de 12 decembrie 2011, împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza nu era soluţionată definitiv.
Este de necontestat că acţiunea reclamantei a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menţionat să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, şi, prin urmare, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În cauză, nu există însă un drept definitiv câştigat, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, întrucât aceasta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul său.
Nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul la un proces echitabil şi protecţia conferită de art. 6 parag. 1 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu înseamnă examinarea sau recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Este adevărat că noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt însă sub condiţie.
Curtea Europenă a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României).
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum şi împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu îşi mai produc efectele şi nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii, şi, prin urmare, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 12 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 12 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3362/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3364/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
