ICCJ. Decizia nr. 3462/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3462/2012
Dosar nr. 6751/3/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 6751/3 din 05 februarie 2010, reclamanta A.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa prii; dislocarea în zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 840 din 07 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei 1.500 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, au declarat apel atât părţile, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 360/ A din 01 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată, formulată la data de 05.02.2010 a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma publicată în M. Of nr. 396 din 11 iunie 2009 Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data promovării acţiunii - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziţii legale modificatoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
Curtea a reţinut că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, în Monitorul Oficial nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010). Din analiza acestor dispoziţii legale instanţa a constatat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr, 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului ” , fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei ”.
Curtea a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, Curtea a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, deoarece aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică şi situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi - ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii. - în al doilea rând, Curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelanta - reclamantă, care la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Curtea a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă - fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile - poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
La pronunţarea acestei decizii Curtea a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special hotărârea Curţii E.D.O. pronunţată în cauza Crişan c. României (hotărârea din 27 mai 2003, cererea nr. 42930/98, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.136 din 1 decembrie 2004), dar şi cauza Satka şi alţii c. Greciei (hotărârea din 27 martie 2003), în care Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
Cu privire la respectarea dreptului de acces la instanţă, Curtea a mai reţinut că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantei a luat naştere atât un drept procesual de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată pe fond cererea sa, cât şi vocaţia (aparţinând dreptului material) de a dobândi un drept de creanţă, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Fiind vorba de o contestaţie ce poartă asupra unui drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, ambele drepturi (atât cel de natură materială, cât şi cel de natură procedurală) intră în sfera de protecţie a art. 6 par, 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţia E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
În acord cu prima instanţă de fond, Curtea a arătat că este de necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de reclamantă i-a produs acesteia suferinţe, fiindu-i lezată demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege. Mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, ca reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Împotriva acestei decizii, în termen legal - au declarat recurs reclamanta, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti,
Reclamanta a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului săuy schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond şi admiterea în tot a cererii introductive. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă, că daunele morale suferite sunt imense chiar şi numai sub aspectul că pentru o perioadă de patru ani libertatea sa de mişcare sau dreptul la liberă circulaţie i-au fost abuziv încălcate. Suma de 1500 euro nu poate reprezenta o satisfacţie echitabilă, compensatorie şi proporţională cu daunele morale suferite, legea trebuind interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a solicitat modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului său, schimbarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea în totalitate a acţiunii, în principal, iar în subsidiar reducerea cuantumului daunelor morale. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 202/2010 a reprezentat o intervenţie a legiuitorului în respectarea obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 din Constituţie, de vreme ce deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial ulterior publicării Legii nr, 202/2010, De asemenea, a susţinut că temeiul juridic al acţiunii introductive nu mai există după ce prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale. În subsidiar, a susţinut că suma de 1500 euro, acordată cu titlu de daune morale, este prea mare, că a trecut o perioadă de timp îndelungată de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a acestui prejudiciu.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicită modificarea deciziei instanţei de apel şi respingerea în totalitate a acţiunii, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a arătat că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale are, de la data publicării, un caracter general obligatoriu şi putere pentru viitor, astfel încât cererea reclamantei nu mai are suport legal. De asemenea, a susţinut că prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituţională nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanţă sau din cea a egalităţii de arme în cadrul unui proces. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în cauză.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, urmând a fi admise, iar cel declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed:
Recursurile declarate urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr, 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de toţi cei trei recurenţi cu privire la cuantumul daunelor morale,
De asemenea, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei instanţei de fond, va schimba sentinţa în sensul că va respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.GJF.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 360/ A din 01 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 840 din 07 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publici, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7402/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 4408/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
