ICCJ. Decizia nr. 3897/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin sentința civilă nr. 1710 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții P.N.F. - S.F. ?i B.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

A obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamanților suma de 85.000 lei cu titlu de daune morale.

A respins, ca neîntemeiate, cererea reclamanților de constatare a caracterului politic al condamnării, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă sau stabilirea de loc de muncă obligatoriu.

Din actele existente la dosar, reiese că tatăl reclamanților a fost internat în colonia P.A., această măsură administrativă încadrându-se în prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, situație față de care apare ca fiind neîntemeiată cererea reclamanților de constatare a caracterului politic a acestei măsuri.

în ceea ce privește prejudiciul moral invocat, se reține cu prioritate că, în cauză, măsura suferită de tatăl reclamanților se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat că suma pretinsă de reclamanți prin acțiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 este justificată numai în parte, motiv pentru care a admis cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 85.000 lei cu titlu de daune morale.

în privința cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că prin lege se prevede o anumită modalitate de reparare a prejudiciului suferit de persoana vizată de Legea nr. 221/2009, respectiv prin cererea formulată de persoana interesată împotriva Statului Român și introdusă la tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Or, atâta timp cât însuși legiuitorul a prevăzut calea justiției ca unică modalitate de soluționare a cererilor formulate în temeiul legii de reparație, apare ca vădit neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

în consecință, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă.

împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

în motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. arată că hotărârea pronunțată de Tribunalul București este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

La data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 a statuat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deși aceasta decizie a fost publicata si, potrivit art. 145 din Constituție, este obligatorie erga omnes, instanța nu i-a dat curs, exprimându-și punctul de vedere fără a ține seama de aceasta.

Deciziile prin care Curtea Constituționala constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii si opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel si pentru celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul înscris in art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor".

Totodată, in condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) ?i (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituționala o dispoziție legala este definitiva si obligatorie, efectele sale se răsfrâng si in alte cauze, nu numai in cauza in care a fost invocata excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești si are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate in curs de soluționare sau care se vor soluționa in viitor.

în consecință, concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investita cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstitutională care continuă soluționarea cauzei are obligația sa nu aplice.

Prin urmare in prezent nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca masuri reparatorii.

Prin urmare, având in vedere ca dispozițiile in baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale in cuantum de 85.000 lei au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, apelantul solicită admiterea apelului și modificarea sentinței civile nr. 1710 din 10 noiembrie 2010, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

în subsidiar, in ceea ce privește obligarea Statului Roman prin M.F.P. la plata sumei de 85.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru masurile represive luate împotriva autorului reclamanților in perioada comunista, pârâtul a susținut suma acordată de către instanța este foarte mare.

Rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 consta, in primul rând in dezdăunarea celor nevinovați si, in al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventiva, existenta unor asemenea dispoziții fiind de natura sa sporească vigilența organelor judiciare in verificarea si aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acorda in considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea in plata daunelor morale fiind o acțiune personala.

Dar, chiar daca, in raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune si existenta unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este totuși necesar sa fie avute in vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate si urmările produse prin lezarea lor, măsura in care au fost afectate situația profesionala sau sociala a celui care se considera victima măsurii luate.

Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate si în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru "prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant sau cauza Vitan contra României, in care C.E.D.O. a acordat 2.000 de euro daune morale pentru încălcarea principiului prezumției de nevinovăție si a violării secretului corespondenței.

Ținându-se seama, de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire si al suferințelor suportate de către autorul reclamantei, că au fost aplicate masuri de lipsire de libertate împotriva sa, se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate in cuantum de 85.000 lei, această sumă fiind exagerat de mare.

în motivarea apelului său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a susținut că, dată fiind incidența în cauză a Deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010 instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

A solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pe fond, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, de respingere a cererii de acordare daune morale.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 63 din 28 aprilie 2011 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București împotriva sentinței nr. 1710 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

în drept au fost reținute de către tribunal ca fiind incidente prevederile art. 5 alin. (1) și urm. din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Textul de lege menționat a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 și ca efect al pronunțării Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, textul în discuție are următorul cuprins:

Indiferent de varianta de text ce urmează a fi avută în vedere, concluzia care se impune prin interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 5 din Legea nr. 221/2009 este aceea că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (categorie din care face parte și intimatul-reclamant) sunt îndreptățite să li se acorde despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Alin. (1) al art. 5 se referă inclusiv la astfel de persoane și statuează că "pot solicita instanței de judecată. obligarea statului" la prestația prevăzută de lit. a), respectiv "acordarea unor despăgubiri pentru daunele morale."

în plus, însăși denumirea actului normativ în materie permite a se reține valabilitatea acestei concluzii, câtă vreme aceasta se referă "la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", fără a face distincție între cele două ipoteze.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că prima critică invocată de pârât este nefondată și a fost respinsă ca atare.

Cu privire la cea de-a doua critică constând în lipsa criteriilor pe baza cărora au fost acordate daunele morale, instanța de apel a reținut că și această critică este nefondată, deoarece Tribunalul în considerentele sale a reținut îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege.

Totodată tribunalul a avut în vedere la acordarea despăgubirilor morale că tatăl reclamanților nu a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990 și nici de cele ale O.U.G. 214/1999.

Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale - care în temeiul art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M. Of. și sunt general obligatorii - s-a statuat că "prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale."

Practic, oricum ar fi interpretată această decizie, care nu a fost urmată de un act al Parlamentului sau Guvernului care să pună în acord prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, ea ar avea ca efecte juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel de a acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept să nu mai aibă niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ (Legea nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să devină o "formă fără fond".

Instanța învestită cu soluționarea prezentei pricini nu-și poate permite să adere la o asemenea teză, căci s-ar crea toate premisele ca Statul Român să fie expus unor condamnări în serie la C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate și accesibilitate a unei dispoziții legale prin care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

în plus, nu se poate omite împrejurarea că după publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, respectiv la 25 noiembrie 2010, a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I în varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

Prin recursul său, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că decizia instanței de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Prin decizia apelată se recunoaște efectul deciziei Curții Constituționale, în speță punându-se problema dispariției temeiului de drept al acțiunii, ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă, tot instanța de apel constată, în mod greșit și nelegal, că această soluție de respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției mai sus menționate.

în ceea ce privește susținerea că declararea neconstituționalității textului de lege în discuție ar duce la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține existența unei "speranțe legitime" a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzorie ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenței C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o normă de drept cu o bază legală solidă. în speță, dreptul la despăgubiri nu s-a născut automat, ci era supus condiției de a formula o cerere. Petenții, de asemenea, nu puteau să se aștepte că dreptul lor la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp în care autoritățile (instanța) trebuiau să verifice dacă aceștia îndeplineau sau nu condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale și a fost și găsit ulterior neconstituțiorial pe acest motiv, poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, dispoziția declarată neconstituțională năștea doar un drept subiectiv civil la acțiune, și nicidecum un drept subiectiv substanțial asupra unui "bun" în sensul prevederilor Convenției.

Posibilitatea legală de a obține compensații pentru eventualul prejudiciu suferit prin condamnarea politică nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc și nici nu a fost abrogată de legiuitor. Aceste dispoziții și-au încetat efectul ca urmare a unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea controlului de constituționalitate.

Această interpretare este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza Slavov contra Bulgariei), instanța de contencios european reținând că art. 1 din protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior. De asemenea, se susține necesitatea ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

Argumentul folosit de instanța de apel în susținerea ideii că, prin modificările aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, legiuitorul a înțeles să nu țină cont de decizia Curții Constituționale, este fals sau cel puțin formal. Faptul că intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin textul art. 13 din Legea nr. 202/2010 a avut loc ulterior publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of, nu poate fi interpretat ca o reiterare a art. 5 alin. (1) lit. a), având în vedere că Legea nr. 202/2010 a fost adoptată de legiuitor anterior pronunțării deciziei sus menționate.

Astfel, prin art. 13 din Legea nr. 202/2010 s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 după cum urmează:

"2. La art. 5, partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II - lea, inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi ?i obligarea statului".

Așadar față de redactarea și textul modificării introduse prin Legea nr. 202/2010, rezultă, fără echivoc, că intenția legiuitorului a fost aceea de a modifica reguli de competență și de procedură în materia Legii nr. 221/2009, și nu de a reintroduce în lege textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, cum în mod greșit a interpretat instanța de apel.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, soluția adoptată de instanța de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Constituției, respectiv art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (1).

2. Hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul interpretării și aplicării art. 20 alin. (2) din Constituția României, prin hotărârea pronunțată instanța depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Astfel, art. 20 alin. (2) din Constituție stipulează că, "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Invocând acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie, cu dispozițiile Convenției. în loc să procedeze la o cercetare în concret a împrejurării dacă, modul în care legea este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției, instanța de apel, prin întreaga motivare a deciziei recurate, critică de fapt însăși decizia de neconstituționalitate, ale cărei efecte le consideră neconvenționale.

Interpretând în acest fel, instanța de apel a încălcat principiul separației puterilor în stat, cât și actuala ordine constituțională, potrivit căreia nu se admite nicio excepție de la interdicția aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituționale.

Dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și că este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate. Această concluzie este cu atât mai clară față de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepției de neconstituționalitate pe parcursul unui proces pendinte, deci în orice fază a procesului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și potrivit art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

De asemenea, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

în aplicarea corectă a acestor texte legale și constituționale, nu se poate susține că sintagma "au putere numai pentru viitor" exclude incidența și recunoașterea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în cauza de față, doar pentru faptul că litigiul a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de primă instanță, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter definitiv. Fiind o cauză în desfășurare, sintagma "în viitor" se referă inclusiv la judecata în apel, desfășurată în viitor în raport cu momentul publicării deciziei sus-menționate.

Relevant în această analiză este și faptul că, potrivit legii, apelul - etapa procesuală în care s-a pronunțat decizia recurată - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că, judecata în apel este practic tot o judecată de fond și, pe cale de consecință, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, întrucât raportul juridic dedus judecății are caracterul unei fapte în desfășurare (fapta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă.

Pe cale de consecință, ținând seama și de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstitutionalitate, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să examineze cu prioritate motivul de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și pe fond să respingă capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 304 pct. 4 și pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe fond respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, ca neîntemeiată.

Prin recursul său, întemeiat în drept pe ort. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București, a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinica si nelegala pentru următoarele argumente:

Nu poate fi reținuta motivarea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a Deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, înțelegând sa respecte obligația constituționala prevăzuta de art. 147 alin. (l) din Legea fundamentala, in sensul ca a adoptat in continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva, in mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

Astfel, Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale menționate mai sus au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. deci ulterior publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum sa intervină in temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, prin Legea nr. 202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a Deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale.

Instanțele trebuie sa soluționeze un litigiu pe baza dispozițiilor legale in vigoare, iar existenta unor nemulțumiri ale părților cărora nu li s-a dat castig de cauza, nu înseamnă ca instanțele au refuzat sa judece sau ca acestea se fac vinovate de denegare de dreptate.

Astfel, actuala ordine constituționala din România nu permite judecătorului sa aplice o normă legala declarata neconstituționala pentru ca altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor in stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv in plan juridic.

Acest aspect rezulta si din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțata in cauza Slavov si alții contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționata, sunt valabile integral in speța de fata.

Decizia de admisibilitate pronunțata de Curtea Europeana in hotărârea mai sus menționata, acorda o importanta deosebita faptului ca atunci când o norma din dreptul intern este declarata neconstitutionala, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționarii normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității in statul de drept. De asemenea, Curtea Europeana reamintește faptul ca marja de apreciere a statului in privința legilor reparatorii este larga, in contextul unei tranziții dificile de la economia planificata la economia de piața.

Așadar, Curtea Europeana considera ca simpla posibilitate recunoscuta prin lege unor persoane de a obține, in urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite in trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cat, deznodământul judiciar este incert pana la momentul finalizării procesului. în fine Curtea Europeana observa ca noțiunea de discriminare prevăzuta in art 14 din Convenție, nu este una automata, astfel ca nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

în aceste condiții instanța de apel era ținuta de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cat Curtea Constituționala s-a pronunțat ca aceste decizii prin care constata neconstitutionalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii si opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel si pentru celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul inscris in art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie". Or, art 145 alin (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor".

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisa excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstitutionale prevederile art. 1 pct 1 si art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a constatat ca "prevederea normativa a cărei neconstitutionalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicata de nici un subiect de drept incetandu-si de drept efecul, pentru viitor.

Așadar având in vedere ca dispozițiile art 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstitutionale, trimiterile la acesta norma au rămas fara obiect.

Cu privire la aceasta excepție Curtea Constituționala a reținut prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ca in ceea ce privește acordarea despăgubirilor nu poate exista decât o obligație morala a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista.

De asemenea, Curtea Constituționala a reținut prin aceeași decizie ca despăgubirile pentru daunele morale suferite in perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile si proporționale cu gravitatea si suferințele produse prin aceste condamnări sau masuri administrative".

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care au același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile.

Având in vedere ca aceasta dispoziție in baza cărora instanța a acordat despăgubiri morale in cuantum de 85.000 lei a fost declarata neconstitutionala de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 hotărârea instanței este neîntemeiata.

în speța se aplica legea in forma dobândita după declararea neconstitutionalitatii, chiar daca aceasta declarare s-a petrecut in cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații in curs are caracterul unei fapte in desfășurare (facta pendentia), astfel ca "legea noua" se aplica in virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Astfel, având in vedere ca potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. in apel nu se poate schimba cauza si obiectul cererii introductive, soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu mai putea fi menținută de instanța de apel, atât timp cat textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstitutional.

Fata de faptul ca actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, in condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici pentru masuri administrative cu caracter politic, instanța de apel trebuia sa constate ca pretențiile reclamanților nu mai pot fi primite si că se impunea respingerea in tot a acțiunii, ca neîntemeiata.

în acest context apreciem ca nu se poate considera ca s-a produs o încălcare nici a art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, in condițiile in care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflandu-se in faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate retine existenta unui drept câștigat, stabilit in mod definitiv de către autoritatea judiciara. în acest context, apreciem ca nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având in vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.

în acest sens arătam faptul ca principiul nerectroactivitatii se aplica doar acelor situații care si-au epuizat efectele, definitiv si complet, înainte de intrarea in vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstitutionalitatii art. 5 din Legea nr. 221, nu si acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, isi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, decizia de constatare a neconstitutionalitatii va produce consecințe pentru viitor in privința consecințelor si efectelor inca nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează in limita aspectului de neconstitutionalitate constatat.

în cazul in care se decide ca prevederea legala in cauza este neconstitutionala (cum este si in cazul de fata) ea nu mai poate fi aplicata, procesul judecandu-se la instanțele judecătorești cu luarea in considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate si constata ca nefîind conforma prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul "a posteori", semnifica faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii inainte de declararea ei ca neconstitutionala, or, in cazul de fata, hotărârea de prima instanța este atacata cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutiva, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluționat inca printr-o hotărâre definitiva si care sa consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

Nu se poate pune seninul egalității, ca efecte juridice, intre abrogarea, explicita sau implicita, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor si duce la crearea unui conflict de legi in timp ivindu-se problema juridica a aplicării legii materiale in timp) si incetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstitutionalitatii lor (nu provine de la legiuitor si nu poate da naștere conflictului de legi in timp, deoarece norma pur si simplu inceteaza sa mai existe).

în consecința, instanța de apel in mod greșit a considerat ca in cauza nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, netinand seama de caracterul devolutiv al apelului cat si de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.

Ca efect al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării lor neconstitutionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea acțiunii reclamanților.

Criticabila este hotărârea instanței de apel si sub aspectul speranței legitime in ceea ce privește dreptul de creanța, in sensul art. 1 din protocolul nr. l la Convenție.

Nici sub acest aspect nu se poate retine existenta unei " speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptariil Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstitutionale.

Conform jurisprudentei C.E.D.O., "speranța legitima " este legata de modul in care o cerere de chemare in judecata poate fi soluționata in raport de dreptul intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o baza suficienta in acea lege, respectiv sa fie susținuta de temei rezonabil justificat intr-o norma de drept cu o baza legala solida.

Instanța trebuia sa tina seama de faptul ca dispoziția legala referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogata de legiuitor, neputandu-se invoca o procedura neechitabila, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanta, ci aceste dispoziții legale si-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație in care nu se poate vorbi despre faptul ca speranța legitima ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este in acord cu jurisprudenta C.E.D.O., cat timp instanța de contencios european a reținut ca art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere in reglementarea mijloacelor si proporției in care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor sai de un regim totalitar anterior.

Având in vedere ca aceasta dispoziție in baza căreia instanța a acordat despăgubiri morale in cuantum de 85.000 lei a fost declarata neconstitutionala de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 hotărârea instanței este neîntemeiata.

în subsidiar, in măsura în care s-ar aprecia că acțiunea formulata de reclamanți este intemeiata, recurentul-opârât a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că ca suma acordata drept despăgubiri morale, respectiv 85.000 lei este exagerat de mare.

Instanța de apel nu a avut in vedere faptul ca rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 consta, in primul rând in dezdaunarea celor nevinovați si, in al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventiva, existenta unor asemenea dispoziții fiind de natura sa sporească vigilenta organelor judiciare in verificarea si aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate in sensul respingerii acțiunii ca neintemeiata si in subsidiar reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, suma de 85.000 lei fiind exagerat de mare.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care succed.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

în considerentele acestei decizii, înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

în considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

în cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

în ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l.

Instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, conform art. 3307C. proc. civ. precum și faptul că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu s-a pronunțat în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, înalta Curte a constatat că recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, astfel că a admis și a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins și cererea reclamanților de acordare a daunelor morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

← ICCJ. Decizia nr. 4093/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4087/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3897/2012. Civil