ICCJ. Decizia nr. 3894/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 2002/30/2010 la Tribunalul Timiș reclamanții N.I.N. și N.D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor publice prin Direcția Generală a Finanțelor publice Timiș solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale și, respectiv, a 200.000 euro cu titlu de daune materiale în vederea acoperirii prejudiciului cauzat ca urmare a deportării bunicului lor, N.V., în Bărăgan.
în motivare, au invocat că antecesorul lor a fost strămutat în Bărăgan fiind, astfel, lipsit de bunurile sale și fiind supus unor suferințe fizice și morale îndelungate.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3, 4 și următoarele din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 3094/ PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantelor, a lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor publice Timiș și a inadmisibilității acțiunii; a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 2.500 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantele legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, deoarece bunicul lor a fost deportat în anul 1951 în Câmpina Bărăganului, unde a trăit aproape 5 ani, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Legea conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Astfel, reclamantele N.I.N. și N.D. legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate în calitate de descendente de gradul II (după bunic).
Măsura deportării în Bărăgan luată față de autorul reclamantelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Pentru cuantificarea despăgubirilor tribunalul a avut în vedere importanța valorilor lezate și măsura lezării, consecințele negative suferite de autorul reclamantelor pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României) precum și criteriile stabilite de legiuitor prin art. 5 al. 1 lit. a, respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
împotriva sentinței au declarat apel reclamantele N.I.N. și N.D. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantele au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Reclamantele au susținut că din dispozitivul sentinței nu rezultă dacă despăgubirile au fost acordate pentru fiecare dintre reclamante sau doar uneia.
Au reiterat situația de fapt expusă în primă instanță, cu referire la lipsirea antecesorului lor de bunurile sale și la prejudiciul fizic și moral cauzat acestuia.
Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor invocate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță.
în motivare, a invocat greșita respingere a excepțiilor invocate, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, imposibilitatea reparării prejudiciului moral și cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate.
Prin decizia nr. 759 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele N.I.N. și N.D. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 3094/ PI din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar.
A desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 au dreptul la despăgubiri și descendenții până la gradul II ai persoanei ce a suferit o condamnare politică în perioada de referință a legii așa încât în mod corect prima instanță a reținut calitatea procesual activă a reclamantelor, chiar în lipsa dovezii că acestea ar fi singurele succesibile a deportatului, legea neimpunând obligativitatea dovedirii calității de moștenitor.
Instanța de apel a reținut că, dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor 1354 din 20 octombrie 2010 și, respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.
Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
în cauză, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin sentința de condamnare.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea ai persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a deportării, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.
în cauză, deși reclamantele au solicitat despăgubiri pentru bunurile confiscate, instanța nu a examinat această cerere, pronunțându-se exclusiv asupra cererii privind despăgubirile materiale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 (date fiind dispozițiile art. 22 alin. (2) din legea de modificare).
Pentru aceste considerente și în vederea soluționării unitare a cererilor părților, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat în sensul celor menționate.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând admiterea acestuia și, în principal, casarea deciziei civile nr. 759 din 13 aprilie 2011 si trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea rejudecării pe fond a apelului iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate in sensul respingerii apelului formulat de către reclamante împotriva sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 și în sensul admiterii apelului formulat de către D.G.F.P. Timiș, in reprezentarea M.F.P. București in reprezentarea paratului Statul Roman, împotriva aceleiași sentințe, schimbarea in parte a Sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș in sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale si menținerea sentinței apelate privind respingerea ca neîntemeiate a restului pretențiilor morale si pretențiile materiale solicitate.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru următoarele motive:
Instanța de apel a reținut faptul că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate ca urmare a măsurii administrative abuzive, capăt de cerere ce a fost respins de prima instanța - fără a-l examina pe fond - care a reținut că nu face obiectul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. București, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva Sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș, a desființat sentința apelata si a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța Tribunalul Timiș, in condițiile in care acțiunea reclamanților avea doua capete de cerere distincte formulate pe fondul cauzei, si anume acordarea de despăgubiri morale in temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum si acordarea de despăgubiri materiale in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Or, în ceea ce privește capătul de cerere acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cauza se afla in stare de judecata pe fond în fața instanței de apel iar instanța de apel trebuia să soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei cu privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295 - 296 C. proc. civ.
Niciuna dintre părți nu a solicitat prin cererile de apel casarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, situație in care instanța de fond avea obligația sa verifice, in limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de către prima instanța si sa nu invoce din oficiu decât motive de ordine publica. Or, modul de soluționare al unui capăt de cerere de către instanța de fond prin respingerea acestuia, ca inadmisibil, nu constituie, un motiv de ordine publica pe care instanța de apel sa-l poată invoca din oficiu.
Instanța de apel trebuia sa soluționeze pe fond apelurile declarate cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale si, eventual, sa dispună desființarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăgubirilor materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., fără a întârzia astfel judecarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale.
Mai mult, având în vedere faptul ca apelul este o cale devolutivă de atac, instanța de apel avea posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul in care considera ca soluția data de instanța de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiata, pe baza probatoriului administrat in prima instanța sau a probatoriului nou administrat in fata instanței de apel, in conformitate cu prevederile 295 alin. (2) din C. proc. civ.
Soluția de desființare a sentinței civile nr. 2050 din 09 septembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș si de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Timiș - este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări a justiției, generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.
Recurentul-pârât a solicitat în subsidiar modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010, admiterea apelului formulat de către D.G.F.P. Timiș, in reprezentarea M.F.P. București, împotriva aceleiași decizii și schimbarea in parte a sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 in sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale si menținerea sentinței apelate privind respingerea, ca neîntemeiată, a restului pretențiilor morale si pretențiile materiale solicitate, susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul-pârât a susținut că, în prezent, acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicata în M.O. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, recurentul-pârât a susținut că in mod corect Tribunalul Timiș a respins acest capăt de cerere, întrucât din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
în speță, prin acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice atât la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro cât și la plata daunelor materiale în cuantum de 200.000 euro.
Instanța de fond a supus examinării numai cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale, admițând în parte acțiunea și obligând pârâtul să plătească reclamantelor suma de 2.500 euro cu titlu de daune morale.
Tribunalul nu a examinat și nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a daunelor materiale deși prin acțiune fusese învestit și cu soluționarea acestei cereri.
Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.
Soluția pronunțată de instanța de apel se verifică a fi legală numai în parte, respectiv numai în ceea ce privește trimiterea cauzei spre judecare, la tribunal, pentru ca această instanță să se pronunțe, în primă instanță, și cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale.
Aceasta deoarece curtea de apel nu se putea pronunța direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță n-a supus-o deloc examinării.
Exigența asigurării principiului celor două grade de jurisdicție se impune nu numai în interesul părților, ci și pentru respectarea competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii instanței de apel în atributele jurisdicționale proprii primei instanțe, ci numai posibilitatea reexaminării cauzei și suplimentarea probelor, în cazul unei soluții asupra fondului, lipsită de temeinicie.
Soluția instanței de apel, de trimitere a cauzei pentru rejudecarea cauzei și sub aspectul daunelor morale, este însă nelegală.
Astfel, curtea de apel nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei la tribunal pentru ca acesta să rejudece cererea de acordare a daunelor morale ci, în cadrul legal configurat de art. 295 Cod procedură, trebuia să analizeze incidența în cauză a efectelor deciziei nr. 1358/2011 a Curții Constituționale.
Curtea de apel era îndrituită să dezlege problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
în acest sens, se impunea ca instanța de apel să constate că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu sunt titularele unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Instanța de apel trebuia, pentru temeiurile arătate, să dea eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și să constate că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of., și, în consecință, să respingă acțiunea reclamantelor cu privire la cererea de acordare a daunelor morale iar nu să trimită cauza, spre rejudecare, la tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la acest aspect.
Având în vedere considerentele menționate, înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 759 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care a casat-o în parte în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de reclamante și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței tribunalului și a desființării sentinței menționate, a trimis cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri materiale aceluiași tribunal și a respins cererea de despăgubiri morale, ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3895/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3853/2012. Civil → |
|---|
