ICCJ. Decizia nr. 3858/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1485 din 06 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta W.K.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare în fosta U.R.S.S. a bunicilor săi - L.I. și L.E. - și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că bunicii reclamantei au fost deportați în perioada 14 ianuarie 2011 - oct. 1949, prin urmare, măsura dispusă împotriva acestora a fost luată anterior perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte nu se face dovada că măsura deportării a fost luată de autoritățile române, legea având ca scop repararea abuzurilor săvârșite prin hotărâri de condamnare sau măsuri dispuse de autorități naționale, și nu ale altor state, în speță fosta U.R.S.S.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, acesta fiind respins ca nefondat prin decizia nr. 68 din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
în motivarea deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:
Măsura luată cu privire la antecesorii apelantei (intervalul ianuarie 1945 - noiembrie 1949) a început să producă efecte anterior datei de 6 martie 1945, neînscriindu-se strict în intervalul de timp vizat de Legea nr. 221/2009. Din perspectiva aplicării dispozițiilor acestui act normativ, nu are relevanță juridică împrejurarea că măsura respectivă a fost în ființă până la sfârșitul anului 1949. Fiind vorba despre o lege specială cu caracter reparatoriu, dispozițiile ei sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la situații care nu se circumscriu exact prevederilor ei.
Totodată, instanța a mai reținut că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că măsura ce i-a vizat pe bunicii apelantei ar fi fost luată de organele fostei miliții sau securități. Mai mult, nu există temei pentru a se concluziona că numiții L.I. și L.E. ar fi fost deportați în U.R.S.S., câtă vreme din adeverințele emise de Ministerul Afacerilor Interne din Republica Populară Română, rezultă că bunicii reclamantei au "fost în URSS la munca de reconstrucție", fără a se face vorbire despre vreo "deportare.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta W.K.A., solicitând schimbarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului se arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că situația sa nu se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 întrucât, în opinia sa, deportarea etnicilor germani de cetățenie română în U.R.S.S. reprezintă o gravă încălcare a dreptului internațional, fiind evident caracterul politic al măsurii, ținând seama și de contextul politico-istoric.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia au fost supuși bunicii reclamantei, respectiv aceea a deportării în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acțiunea introductivă de instanță.
Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a bunicilor acesteia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea "se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare".
Se constată însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
în cazul în speță însă, recurenta - reclamantă nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că bunicii acesteia au fost deportați în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.
Concluzionând, se reține că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.K.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3889/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3857/2012. Civil → |
|---|
