ICCJ. Decizia nr. 3895/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2323/30/2010 la data de 29 martie 2010, reclamantele M.D. și B.D. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș si au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși bunicii lor, B.I. (I.) și B.E. (I.) si să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la achitarea contravalorii în lei la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești a sumei de 60.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de bunicii reclamantelor.
în motivarea acțiunii, reclamantele au arătat arată că bunicii lor au fost deportați și le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Olaru, raion Călărași în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 2723 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele M.D. și B.D. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamantelor 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora, B.I. și B.E.
A obligat pârâtul să le plătească reclamantelor 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, in raport de probatoriul administrat si temeiurile legale invocate, cererea este întemeiată in parte si, in baza art. 3 si 5 din Legea 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, a obligat paratul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamantelor suma de 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora B.I. și B.E.
A fost respinsă acțiunea reclamantelor față de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, conform art. 4 din Legea nr. 221/2009 potrivit căruia "cererea se judecă in contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice", pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice învederând instanței că nu beneficiază de un mandat special expres si scris de reprezentare a intereselor Ministerului Finanțelor Publice in pricina dedusă judecății.
împotriva sentinței civile nr. 2723/ PI din 18 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamantele M.D. și B.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 866/ A din 5 mai 2011 a respins apelul declarat de reclamantele împotriva sentinței civile nr. 2723 pronunțată de Tribunalul Timiș.
A admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași sentințe și, rejudecând:
A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulata de reclamante împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Instanța de apel a examinat hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. si ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 si a constatat că apelul reclamantelor este neîntemeiat, urmând a fi respins, iar apelul pârâtului este întemeiat in baza următoarelor considerente:
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a statuat ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional.
în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
în cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii lor.
în cauza dedusa judecății nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, pricina aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.
Instanța de apel a reținut, față de considerentele arătate, ca mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamantele M.D. și B.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să admită recursul și, rejudecând cauza în fond, să modifice hotărârea atacată în sensul admiterii in tot a acțiunii, așa cum a fost formulata și, pe cale de consecința, sa constate caracterul politic al masurilor administrative la care au fost supuși bunicii lor, B.I. (I.) si B.E. (I.), respectiv deportarea cu stabilire de domiciliu obligatoriu in comuna Olaru, raion Călărași, in perioada cuprinsa intre 18 iunie 1951 si 20 decembrie 1955 si sa oblige paratul Statul Român să le achite contravaloarea in lei, la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii judecătorești, a sumei de 60.000 de euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de bunicii lor, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva lor.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-reclamante au susținut că hotărârea atacată este netemeinică si nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 304 pct. 7, 8 si 9 Cod procedură civila și au reiterat totodată situația de fapt invocată în acțiune referitoare la prejudiciul moral încercat de autorii lor ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă.
Recurentele-reclamante au susținut că, deși art. 5 alin. (1) a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (in prima instanța sau in cai de atac ) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabila celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice in funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva si irevocabila, deși au depus cereri in același timp si au urmat aceeași procedură prevăzuta de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute si neimputabile persoanelor aflate in cauză.
în consecință, așa cum chiar Curtea Constituționala a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Mai mult, la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv in temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității s-a pronunțat si CEDO (Hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81).
Recurentele-reclamante au mai arătat că și în ipoteza in care instanța ar fi considerat ca nu beneficiază de despăgubiri in temeiul Legii nr. 221/2009, sunt îndreptățite să obțină despăgubiri in temeiul dispozițiilor de drept comun (art. 998-999 C. civ.).
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.
Astfel, contrar susținerilor recurentelor-reclamante, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
în acest sens, în mod legal curtea de apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie pe care instanța de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluționarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu sunt titularele unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării, cum s-a invocat în recurs.
Acest principiu cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
Rezultă că, dând eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât privește susținerile recurentelor referitoare la prejudiciul moral încercat de autorii lor ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă, acestea nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de curtea de apel, în condițiile în care nu mai există temeiul juridic al cererii lor de acordare de daune morale, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
în ceea ce privește criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998 C. civ., este de reținut că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
în condițiile în care reclamantele au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, un atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Față de toate considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4087/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3894/2012. Civil → |
|---|
