ICCJ. Decizia nr. 4093/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 300 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea reclamantei S.V. formulată în contradictoriu eu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul, care a formulat critici încadrate în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prima instanță a judecat cauza cu încălcarea art. 85 C. proc. civ. și art. 107 C. proc. civ.
Soluționând apelul, Curtea de Apel Constanța a pronunțat decizia civilă nr. 290/ C din 16 mai 2011.
în baza acestei decizii a fost admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 300 din 19 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.V.
A fost anulată sentința apelată și procedura urmată și s-a reținut cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.
Judecata cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor procedurale legate de comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul fiind în imposibilitatea de a cunoaște pretențiile formulate și de a-și pregăti apărarea.
în rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 332/ C din 20 iunie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 8 decembrie 2009, reclamanta S.V. a învestit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri în sumă de 60.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
în drept au fost invocate dispozițiile legale prevăzute de Legea nr. 221/2009.
în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist (fiind strămutată în perioada 1951 - 1955 conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din comuna Săcălaz, județul Timiș, în comuna Zagna, județul Brăila, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantei și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.
în raport de toate aceste considerente s-a apreciat că, reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 839 lei/ lunar, recunoscută vechimea în muncă 4 ani, 2 luni și 12 zile și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Recunoașterea vechimii în muncă s-a apreciat ca o altă compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat.
Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.
Nu poate fi ignorată împrejurarea că i-a fost recunoscută reclamantei S.V. prin Decizia nr. 567 din 18 aprilie 2002 calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999.
Dat fiind cele relatate, s-a constatat că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamanta intimată, indemnizația lunară și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supusă, nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanța de judecată, în caz contrar ar contribui la o îmbogățire fără justă cauză.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs reclamanta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în susținerea motivului de recurs, în esență, recurenta reclamantă a arătat că suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu din partea regimului comunist și consecințele nefavorabile resimțite ulterior nu au fost acoperite prin indemnizația primită și celelalte drepturi prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
în esență, deși reclamanta susține nelegalitatea hotărârii prin prisma greșitei nerețineri a dreptului său la despăgubiri morale solicitate în baza Legii nr. 221/2001, problema care se pune însă în discuție este aceea legată de temeiul de drept al acțiunii reclamantei, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii.
Astfel, cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
în considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Cum la data pronunțării hotărârii deciziei recurate, respectiv, la 20 iunie 2011, decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, era publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și în raport de dezlegarea dată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, se constată că cererea reclamantei este lipsită de temei legal.
Față de considerentele reținute, recursul a fost respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3898/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3897/2012. Civil → |
|---|
