ICCJ. Decizia nr. 3898/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1241 din 05 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500 euro daune morale către reclamantă, echivalent în lei la data plății efective. A respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, când reclamanta avea vârsta de 22-26 de ani, a fost strămutată împreună cu familia în localitatea Frumușița Nouă, județ Galați, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, "constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative": la lit. e) fiind menționată, printre altele și Decizia nr. 200/1951 luată de fostul Minister al Afacerilor Interne.
Astfel, s-a dovedit faptul că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, reclamanta, alături de familia sa, a suportat o măsură administrativă cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice și psihice.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea Statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare", cuantumul fiind limitat la "10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", conform O.U.G. nr. 62/2010.
Legiuitorul a mai prevăzut aspectul că, "la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare".
Totodată, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, "legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)".
Aplicând aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile legale menționate, din noua lege, poate beneficia și reclamanta D.A.M., aceasta formulând cererea, la data de 31 martie 2010.
în cazul reclamantei, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale.
Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și recunoașterea "calității de luptător în rezistența anticomunistă", respectiv, recunoașterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoașterea perioadei de deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizații și asigurarea accesului gratuit la asistență medicală și medicamente, drepturi de care beneficiază reclamanta și în prezent, tribunalul apreciază că aceasta a primit deja o satisfacție și reparație suficientă și rezonabilă, atât morală, cât și materială, care acoperă în mare parte prejudiciul real pe care l-a suferit acesta în perioada când avea vârsta de 22-26 ani, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost supusă unor acțiuni, situații sau fapte care să-i cauzeze suferințe fizice și psihice deosebit de grave față de suferințele pe care le-au suportat majoritatea celor care s-au aflat într-o situație similară, sau care, la domiciliile lor fiind, au suportat diverse restricții din partea autorităților, ori li s-au impus asemenea obligații încât au fost în aceeași situație, de a suferi din cauza lipsei alimentelor sau îmbrăcămintei suficiente, ori a asistenței medicale insuficiente și a posibilităților reduse de educație școlară.
în raport de suferințele fizice și psihice concrete la care a fost supusă reclamanta personal, dar ținând cont și de faptul că acesta beneficiază și de măsurile reparatorii luate prin Decretul-lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizația materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că reparațiile pe care le primește sunt suficiente și rezonabile pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă și nejustificată.
Tribunalul a avut în vedere că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu a urmărit să creeze surse de îmbogățire fără justă cauză, nici chiar pentru persoane care, într-adevăr au avut de suferit datorită măsurilor luate împotriva lor de autoritățile regimului comunist.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că suma de 250.000 euro solicitată de reclamantă este excesivă și nejustificată, o compensație materială actuală de 500 de euro, în completarea celor primite conform Decretului-lege nr. 118/1990, fiind în măsură să asigure o reparație rezonabilă și suficientă a prejudiciului cauzat, cererea reclamantei fiind admisă pentru această sumă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, la dosar nefiind depuse dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli, astfel că nu au putut fi aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
împotriva sentinței au formulat apel reclamanta D.A.M., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 572/ A din 6 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1241 din 05 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe.
A schimbat sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și de deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, definitive și obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, instanța de apel a reținut că apelul declarat de reclamantă este neîntemeiat, iar apelurile pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de către reclamantă în acțiune constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a statuat că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstitu?ional.
Curtea a avut în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.
în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul "a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
Precizările reclamantei, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție, urmează fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanță și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".
Instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
Mai mult, referirile la prevalenta reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist", a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
în consecință, reținând că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional, instanța de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a dispus respingerea apelului reclamantei ca nefondat și admiterea celorlalte două apeluri cu consecința schimbării sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei recurate in sensul admiterii apelului și schimbării in parte a sentinței civile nr. 1241 din 05 octombrie 2010 pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civila, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele:
Decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și în calitate de soț sau descendenți ai acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, conform art. 5 alin. (1) din lege.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor in M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României însă, tot in Constituția României se regăsește si principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin 2.
în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.
Pe de altă parte, în măsura in care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instant judecătoreasca sa poată fi sesizata cu privire la orice contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter civil.
Din momentul intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care ii recunoaște recurentei-reclamante dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită si de art. 21 din Constituție.
Recurenta-reclamantă a susținut că instanța a apreciat eronat conținutul probelor și că a interpretat greșit temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea, acesta constituind un motiv de recurs în cadrul căruia instanța poate să reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5. 6 si 14 din C.E.D.O., care primează.
Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșita, la fel ca și susținerile instanței de apel deoarece drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridica a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația luncii, vechime în muncă etc.
Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO si Rezoluția 1096 din 1996 a CE.
Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat Tratatele internaționale privind drepturile omului": "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții lai favorabile."
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă actele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea legilor din reglementarea internațională mai favorabilă.
în al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1360 din 21 octombrie 310, ambele publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ca Legea nr .221/2009, (art. 5 alin (1)), este similară Decretului-lege nr. 118/1990, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.
Prin Decizia 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituționala a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acorda anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (..), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se afla într-o situație identică."
Curtea Constituțională, nerespectând propriile decizii, ignoră faptul că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, în cauză au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994.
în acest sens recurenta-reclamant a citat cauzele Fredin împotriva Suediei și Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă si rezonabilă de propor?ionalitate între mijloacele folosite si scopul urmărit.
Recurenta-reclamantă a mai invocat Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, Paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: "statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale"; deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român (v. art. 11 si art. 20 lin Constituție), potrivit par. 103 din aceeași Hotărâre CEDO: "Acest aspect amplifică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor".
Recurenta-reclamantă a susținut că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu trebuia să se limiteze la a-și motiva respingerea apelului pe efectele deciziilor Curții Constituționale.
Recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18mai 1994.
Recurenta-reclamantă a invocat Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial in favoarea sa prin Legea nr. 221/2009, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" in sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definita in jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Roman sa fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstitu?ionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, înalta Curte s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 06 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Critica recurentei-reclamante în sensul că instanța a apreciat eronat conținutul probelor vizează netemeinicia hotărârii și nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs deoarece nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. iar critica reclamantei vizând faptul că instanța a interpretat greșit temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea nu este fondată, în raport de argumentele expuse.
în ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere recurenta-reclamantă, este de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, era pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4286/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4093/2012. Civil → |
|---|
