ICCJ. Decizia nr. 4139/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4139/2012
Dosar nr. 8516/3/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1080 din 21 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a considerat că măsura de dislocare a reclamantei din zona de vest a ţării şi fixarea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, pe perioada celor 4 ani reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri conform art. 5 din lege pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce priveşte criteriile de stabilire a valorii despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamantă, s-a avut în vedere faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are doar un caracter aproximativ, imposibil de cuantificat din punct de vedere material.
Tribunalul a ţinut cont la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri de faptul că prin măsurile abuzive cu caracter politic luate împotriva reclamantei i s-a creat acesteia un prejudiciu nepatrimonial care a constat în consecinţele dăunătoare ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal la demnitate, onoare, reputaţie, libertate individuală, relaţiile cu prietenii ori alte persoane apropiate.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanta D.S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanta a considerat sentinţa apelată nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator şi cele învederate instanţei.
Ceilalţi doi apelanţi au solicitat recuantificarea daunelor acordate.
Prin decizia civilă nr. 81A din 31 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de pârât şi parchet şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii acţiunii. A respins apelul declarat de reclamantă.
In considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă. De asemenea, decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările CEDO au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă. la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Şi în practica CEDO se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii”.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia conferită de art.6 par.1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de neconstituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene ni i le legitimează.
De asemenea, prin nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
In ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.S. împotriva deciziei nr. 81 A din 31 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4022/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4169/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
