ICCJ. Decizia nr. 4658/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 18636/3 din 15 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții Z.I., S.M. și M.F. ca au chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro, câte 200.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de detenție dintre 26 decembrie 1951-14 aprilie 1964 executată de autorul lor D.G.Z. și daune materiale de 30.000 RON pentru bunurile confiscate în baza sentinței penale nr. 174 din 29 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanța și 30.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în cuantum actualizat.
în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt fiii lui D.G.Z. care a fost condamnat prin sentința penală nr. 174 din 29 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanța la 20 ani de închisoare cu muncă silnică, 7 ani de degradare civică confiscarea totală a averii și la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată pentru săvârșirea faptei de uneltire împotriva securității interne a R.P.R., fapta fiind încadrată în prevederile art. l lit. c) Legea nr. 16/1949 modificată prin Decretul nr. 199/1950, în vigoare la data condamnării. S-a mai arătat că autorul lor a fost arestat la data de 26 noiembrie 1951 și a fost eliberat la 14 aprilie 1964 în urma grațierii prin Decretul nr. 176/1964.
Cu privire la daunele materiale, reclamanții au arătat că solicită contravaloarea următoarelor bunuri evaluate astfel: 2 boi - 10.000 RON, 10 oi - 10.000 RON, 6 iambule lână - 5.000 RON, 10 m stofa lână - 5.000 RON.
Prin cererea depusă la data de 19 mai 2010, în ședință publică, reclamanții și-au majorat obiectul cererii privind daunele morale solicitând 2.400.000 euro.
în privința temeiului juridic, reclamanții au indicat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 844 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății cu titlu de daune morale către reclamanții Z.I., M.F.ca și S.M. și a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale ca neîntemeiat.
în cauza de față, tribunalul a reținut că sentința penală nr. 174/1952 a Tribunalului Militar Constanța prin care tatăl reclamanților a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică și la 7 ani degradare civică reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/2009 precitat, deoarece condamnarea pentru săvârșirea oricărei infracțiuni prevăzute de Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale de uneltire contra ordinii sociale este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.
în aceste condiții, tribunalul a constatat și că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl lor, reclamanții, în calitate de descendenți de gradul I au dreptul la acordarea de daune morale.
în ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța de fond a reținut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamanții ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui lor.
în al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabilea, la data pronunțării hotărârii, pentru aceste daune, nici un cuantum minim sau maxim, și nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului - Lege nr. 118/1990.
în aceste condiții, s-a apreciat că revine instanței rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, care este cuantumul acestor despăgubiri.
în aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de tatăl reclamanților reprezintă în sine o reparație acestui prejudiciu.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al condamnării în temeiul Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantei și a reclamantei. Aceasta, în primul rând, deoarece reparația reprezentată de stabilirea prin lege a caracterului politic al condamnării nu este considerată suficientă chiar de Legea nr. 221/2009 întrucât, în prezența stabilirii exprese a caracterului politic al condamnării în temeiul art. 209 C. pen. din 1936, art. 5 din acest act normativ permite părții sau descendenților acestora până la gradul doi și soțului supraviețuitor să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Așa fiind, s-a apreciat că în mod evident legea însăși a considerat că pe lângă reparația morală reprezentată de constatarea legală a caracterului politic al condamnării, care îl scutește pe cel condamnat și pe persoanele prevăzute de art. 5 Legea nr. 221/2009 de orice probă cu privire la acest aspect, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de art. 5.
în al doilea rând, ca o consecință a celor de mai sus, tribunalul a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale tatălui reclamanților la libertate și la viață, precum și cea adusă dreptului reclamanților născuți de a trăi alături de tatăl lor este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al condamnării tatălui lor, cu atât mai mult cu cât reclamanții - timp de mai bine de 13 ani - nu au beneficiat de legăturile firești cu tatăl lor. Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că primii doi reclamanți au suferit în mod evident un traumatism psihic deoarece la vârsta de 14, respectiv 12 ani, când tatăl lor a fost arestat au putut conștientiza pierderea suferită. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții sale de familie din cauza încarcerării tatălui său, dar și sentimentul de injustiție care, chiar dacă nu a fost conștientizat la început de reclamanți, în mod cert, în anii care au urmat până la punerea în libertate a tatălui lor, a fost reprezentat de reclamanți la adevărata sa intensitate, întrucât până 1964, reclamanți împliniseră - 27, 25, respectiv 17 ani. Tribunalul a apreciat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamanți trebuie luată în considerare și durata acestui sentiment de injustiție și frustrare care s-a prelungit cel puțin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945.
Elemente menționate mai sus cu privire modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamanți nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamanților, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale, în perioada comunistă.
Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată în mod esențial să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamanților, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.
Față de cele de mai sus, tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor reclamanților și ale tatălui lor, precum și faptul că reclamanții nu au mai primit alte despăgubiri, statuând în echitate, a acordat acestora despăgubiri morale totale de 20.000 de euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale, tribunalul a constatat că din înscrisurile de la dosar nu s-a tăcut dovada confiscării concrete a bunurilor enumerate în cererea precizatoare depusă la data de 19 mai 2010. Pe de altă parte, reclamanții nu au solicitat nici un fel de probă, pentru dovedirea cuantumului prejudiciului material suferit prin confiscarea acestor bunuri în anul 1952. Aceleași considerente au sprijinit și soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor materiale reprezentate de restituirea actualizată a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința penală nr. 174/1952 a Tribunalului Militar Constanta.
împotriva sentinței instanței de fond au formulat apel reclamanții Z.I., S.M. și M.F.ca, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Apelanții - reclamanți au solicitat admiterea apelului lor, modificarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii în totalitate și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în întregime, respectiv 2.400.000 euro, precum și acordarea despăgubirilor materiale.
Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat schimbarea sentinței atacate, în primul rând, în ceea ce privește obligarea sa la daune morale, în temeiul art. 5 Legea nr. 221/2009, ca urmare a condamnării tatălui reclamanților, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința pentru nelegalitate susținându-se că instanța de fond a apreciat în mod greșit cuantumul daunelor morale.
La data de 20 ianuarie 2011, apelanții reclamanți au depus la dosar o precizare a cererii de apel, arătând că apelul lor privește și respingerea daunelor materiale de către instanța de fond. S-a susținut că aceasta, în baza rolului activ, trebuia să administreze orice probă pentru dovedirea acestor pretenții, referitoare la bunurile confiscate și cheltuielile de judecată.
Pentru dovedirea pretențiilor lor, instanța de apel a încuviințat la solicitarea apelanților reclamanți proba cu acte. Apelantele reclamante au susținut că autorului lor i-a fost confiscată o suprafață de 10 ha teren, iar pe Legea nr. 18/1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate doar pentru 5 ha astfel că a solicitat încuviințarea administrării unei expertize de specialitate.
La dosarului cauzei au fost înaintate de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității sentința penală nr. 174/1952 in extenso, decizia nr. 1959 din 20 iunie 1952 pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție prin care a fost soluționat recursul declarat împotriva acestei sentințe civile, mandate de deținere privind pe autorul reclamanților, proces-verbal de înmatriculare a deținutului, fișa personală a acestuia, note de serviciu anterioare condamnării, acte selective din dosarul de detenție: fișa matricolă penală, declarația deținutului dată la momentul eliberării cu privire la confidențialitatea celor aflate pe timpul detenției, biletul de liberare, mandatul de arestare, o declarație a deținutului din 11 ianuarie 1952 care rezultă averea ce o deținea, nota de serviciu din 6 noiembrie 1951 în care se menționează averea acestuia. Potrivit răspunsului comunicat de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în dosarele deținute în arhiva acestei instituții nu există un proces-verbal de executare a sentinței penale și nici vreun proces-verbal din care să rezulte bunurile confiscate.
La data de 18 ianuarie 2012, apelanții reclamanți au arătat printr-o notă depusă la dosarul cauzei că daunele materiale solicitate reprezintă contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv 2 boi (5.000 RON), 10 oi (5.000 RON), 10 m stofa lână (5.000 RON), 6 iambule lână (5.000 RON), precum și cheltuielile de judecată în valoare de 1.500 RON la care a fost obligat deținutul în temeiul sentinței penale, sumă ce s-a cerut a fi reactualizată cu indicele de inflație.
Cu privire la proba cu expertiză de specialitate, Curtea s-a pronunțat la data de 19 octombrie 2012, apreciind că față de actele depuse la dosar, respectiv cele înaintate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și precizarea apelantelor reclamante cu privire la daunele materiale nu se impune administrarea unei asemenea probe.
Curtea, luând spre analiză concomitentă soluționarea celor trei apeluri, dat fiind faptul că unele critici ale acestora se suprapun, a constatat următoarele:
Curtea a avut în vedere motivul de ordine publică constând în declararea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009, în referire la acestea pronunțându-se și înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie în interesul legii.
în ce privește daunele morale solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009, Curtea a apreciat că acestea și-ar fi găsit fundamentul în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a).
Numai că, prin raportare la temeiul de drept art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.
Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a stabilit de către această instanță că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dinîr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Curtea a avut în vedere prevederile art. 147 alin. (1) Constituție: "Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Ca urmare, Curtea a constatat că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Prin urmare, Decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.
Totodată, Curtea a avut în vedere decizia pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329 C. proc. civ., prin aceasta stabilindu-se că: "urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of..
Or, în cazul de față, reclamanții nu sunt beneficiarii niciunui drept câștigat printr-o cauză soluționată definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. -data publicării Deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010 - hotărârea prin care li s-a recunoscut acestora un drept la despăgubiri pentru daunele morale încercate nefiind nici măcar definitivă.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 Legea nr. 221/2009, au rămas Iară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Curtea a reținut, totodată, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, Curtea, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanțe.
Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale "introduc distincții între situații analoage sau comparabile", tară ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă" (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18 februarie 1991, cauza Hofjmann împotriva Austriei, hotărârea din 23 iunie 1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996).
Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării Deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes.
Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare, la data publicării Deciziei Curții Constituționale.
Curtea a reținut, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. în acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Instanța de apel a reținut, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 parag. 1 Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Ceea ca a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis cauza Greciei, cererea din 1987, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza Crișan cauza României, cererea din 1998, hotărâre din 27 mal 2003).
Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative și statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeana a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei "evidente și imperioase justificări a interesului general" a fost "umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. în aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). în același sens, în cauza Gig li Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că "intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă".
Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Pe de altă parte, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. în același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, tară nicio discriminare.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. în situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de ternei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Tot astfel, raportat la premisa existenței deja a, unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamanții au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, faptul că aceștia nu au depus diligentele necesare și nu au beneficiat de măsurile compensatorii, acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu pot fi imputate pârâtului.
în ceea ce privește daunele materiale, solicitare ce urmează a fi analizată prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. b) Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că apelanții reclamanți au precizat că acestea constau în contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv 2 boi (5.000 RON), 10 oi (5.000 RON), 10 m stofa lână (5.000 RON), 6 iambule lână (5.000 RON), precum și cheltuielile de judecată în valoare de 1.500 RON la care a fost obligat deținutul în temeiul sentinței penale, sumă ce s-a cerut a fi reactualizată cu indicele de inflație.
Potrivit fișei matricole penale, Curtea a reținut că autorul reclamanților deținea la data de 29 martie 1952, cu titlu de avere 5 ha teren. De asemenea, potrivit declarației date pe propria răspundere a acestuia, din 11 ianuarie 1952, rezultă că averea ce o deținea consta în 5 ha teren arabil și două oi, iar potrivit notei de serviciu din 06 noiembrie 1951, autorul reclamanților poseda 5 ha teren arabil, doi oi și 9 oi.
Analizând atât sentința penală de condamnare nr. 174/1952, precum și decizia penală prin care s-a soluționat recursul declarat împotriva acesteia, Curtea nu poate deduce în ce a constat confiscarea averii autorului apelanților reclamanți.
Deși s-au făcut numeroase diligente atât de către apelanții reclamanți, cât și de către instanța de apel pe lângă instituțiile abilitate să comunice procesul verbal de executare a sentinței penale sau de confiscare a averii autorului reclamanților, acordându-se numeroase termene pentru obținerea acestora, demersurile s-au dovedit a fi zadarnice.
Ca urmare, Curtea, a constatat, pe de o parte, că din niciun act depus la dosar nu rezultă că autorul reclamanților ar fi deținut cupoane de stofă de lână sau iambule de lână, că numărul oilor deținute de acesta ar fi fost de 10, contrar a ceea ce chiar D.G.Z. ar fi declarat anterior încarcerării sale; pe de altă parte, la dosar nu s-a depus nicio dovadă în sensul că, așa cum s-a dispus prin hotărârea de condamnare, s-ar fi confiscat în mod concret acestuia 2 boi, 10 oi, lână și stofa de lână, așa cum apelanții reclamanți au susținut.
în ceea ce privesc cheltuielile de judecată la care autorul reclamanților a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare, Curtea a constatat că, într-adevăr, acesta a fost obligat la 11.500 RON cu acest titlu. Cu toate acestea, la dosar nu s-a făcut nicio dovadă că aceste cheltuieli de judecată au fost plătite de către autorul reclamanților și încasate de stat, în executarea sentinței.
în consecință, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții - reclamanți Z.I., M.F.ca și S.M., toți cu domiciliul ales la S.C.P.A. M. și Asociații, în București., împotriva sentinței civile nr. 844 din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă.
A admis apelurile formulate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.
A schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la daunele materiale.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Z.I., S.M. și M.F.CA, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamanților și respingerii celorlalte apeluri și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
în temeiul motivului de nelegalitate sus invocat, recurenții au susținut că la data promovării acțiunii au avut o speranță legitimă în ceea ce privește daunele morale solicitate, atât prin existența Legii nr. 221/2009, cât și prin admiterea în parte a acțiunii de către instanța de fond.
Astfel, existând un bun, existând o speranță legitimă, prin respingerea apelului reclamanților este evident că se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Interpretarea instanței de apel este greșită, nu se poate nega nașterea și existența speranței legitime și a previzibilității efectelor legii.
De asemenea, în susținerea recursului, recurenții invocă dispozițiile Rezoluției 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1748/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, se încalcă grav dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice.
Recurenții consideră că în raport de legislația internă de la data introducerii acțiunii și de legislația externă actuală sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale.
în ceea ce privește Decretul - Lege nr. 118/1990, recurenții arată că acesta dă dreptul persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă la plata unei indemnizații lunare pentru fiecare an de detenție sau strămutare în alte localități. Noțiunea de indemnizație constituie un drept de securitate socială, fiind diferită de daunele morale.
în practică decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3037/2005 recunoaște indemnizația lunară ca fiind un drept de securitate socială, fiind distinctă de noțiunea de despăgubire, acesta având un regim juridic și un fundament diferit.
Prin urmare și motivarea instanței prin care se reține că reclamanții au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de acest act normativ este nelegală.
Cu referire la capătul de cerere privind respingerea capătului de cerere privind daunele morale, recurenții au arătat că deși instanța de apel enumera o serie de înscrisuri din care rezultă bunurile pe care autorul lor le avea în proprietate înainte de condamnare, sancționează reclamanții cu respingerea acestui capăt de cerere întrucât nu s-a făcut dovada bunurilor confiscate. Actele de la dosar, confirmau parțial susținerile reclamanților, iar instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 174 C. proc. civ..
în mod greșit, instanța de apel a pretins reclamanților să facă dovada confiscării averii și achitării cheltuielilor de judecată, fiind de notorietate că regimul comunist nu avea obiceiul să comunice actele persoanei condamnate.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Curtea de Apel București pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului arătată.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de fața, înalta Curte are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) Legea nr. 47/1992) și dispozițiile art. 147 alin. (4) Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, înalta Curte a apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul curții de apel la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei, norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
S-a mai reținut că argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale sunt greșite, întrucât ar lăsa fără finalitate o instituție juiidică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un "bun" în accepțiunea jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenții încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât Decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituțional itate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, tară excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin decizia atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un "bun" în accepțiunea art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o "speranță legitimă" reclamanților.
înalta Curte constată că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenții susțin, Decizia nr. 1358/2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) -așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond - nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Criticile reclamanților axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Referitor la noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).
în mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.
în jurisprudența instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât d acă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de "speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Pe de alta parte, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea în mod corect a apreciat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior -ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii nr. 221/2009 (respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. 214/1999) precum și prin condamnarea publica a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, Statul Român a recunoscut și condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor măsuri o serie de drepturi și facilități de ordin material și moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și louri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atât art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cât și art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizația acordată de art. 4 Decretul-Lege nr. 118/1990 are o natură distinctă de sumele la care dădea dreptul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009, ambele vizând repararea daunelor morale suferite de cei persecutați politic de regimul comunist. Aceeași concluzie se desprinde și din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, (...) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 (...) să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Curtea a apreciat că măsurile deja acordate de Statul Român victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt drepte și rezonabile, având în vedere și aspectele anterior menționate conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior -ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
în ceea ce privește criticile formulate în raport de respingerea capătului de cerere referitor la daunele materiale solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) Legea nr. 221/2009, înalta Curte constată legalitatea soluționării acestui capăt al cererii de chemare în judecată.
Astfel, deși reclamanții au solicitat acordarea daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, precum și cheltuielile de judecată la care a fost obligat autorul reclamanților în temeiul sentinței penale, sumă reactualizată cu indicele de inflație, în mod corect instanța de apel a constatat că nu s-a putut deduce în ce a constat confiscarea averii deținutului D.G.Z..
în temeiul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța a încuviințat la solicitarea reclamanților proba cu acte, respectiv procesul verbal de executare și procesul verbal din care să rezulte bunurile confiscate, în acest sens fiind înaintate de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității sentința penală nr. 174/1952 in extenso, decizia nr. 1959/1952 a Curții Militare de Casație și Justiție, mandate de deținere privind pe autorul reclamanților, proces-verbal de înmatriculare a deținutului, fișa personală a acestuia, note de serviciu anterioare condamnării, acte selective din dosarul de detenție, fișa matricolă penală, declarația deținutului dată la momentul eliberării, biletul de eliberare, mandatul de arestare, declarația deținutului din care rezultă averea pe care o deținea, nota de serviciu.
Relevant de menționat este faptul că din răspunsul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, astfel cum se reține în considerentele deciziei instanței de apel, rezultă că în dosarele deținute de arhiva acestei instituții nu există un proces-verbal din care să rezulte bunurile confiscate.
în raport de această precizare, pe de o parte nu se poate imputa instanței lipsa de rol activ, iar pe de altă parte imposibilitatea obiectivă de administrare a probei nu poate fi imputată nici reclamanților.
în acest context, pretențiile reclamanților în ceea ce privește daunele materiale nu au putut fi dovedite, astfel încât în raport cu natura acestor daune, patrimoniale, nu pot fi avute în vedere alte elemente de apreciere .
Critica recurenților privind incidența art. 174 C. proc. civ., ca sancțiune aplicabilă pentru nedepunerea înscrisurilor solicitate, respectiv procesul verbal de executare a sentinței penale și procesul verbal din care să rezulte bunurile confiscate, nu este întemeiată. Norma poate fi aplicată într-una din ipotezele în care înscrisul a fost ascuns, fie a fost distrus ori dacă deși rezultă existența înscrisului, partea deținătoare refuză să îl prezinte, situații care nu se regăsesc în speța de față.
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4833/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4669/2012. Civil → |
|---|
