ICCJ. Decizia nr. 478/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 478/2012
Dosar nr. 43/107/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1732 din 30 iunie 2010 Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul D.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a constatat că, condamnarea reclamantului D.S., dispusă prin sentinţa penală nr. 293 din 9 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al or. Stalin şi rămasă definitivă prin Deciziunea nr. 1598 din 18 decembrie 1950 a Tribunalului Militar pentru unităţi M.A.I. la o pedeapsă de 8 (opt) ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civică pentru săvârşirea faptei prev. de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic. A constatat că măsura luată prin Decizia M.A.I. nr. 16074 din 09 ianuarie 1961 de stabilire a domiciliului obligatoriu a reclamantului pe timp de 12 luni în Com. Rubla Raionul Brăila, Regiunea Galaţi, constituie măsură administrativă cu caracter politic.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare şi luarea măsurii administrative. A respins în rest acţiunea, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba a solicitat prin apelul declarat schimbarea în parte a sentinţei în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.
S-a susţinut că instanţa trebuia să ţină cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, incidentă în cauză, având în vedere că nu a fost pronunţată încă o hotărâre judecătorească definitivă.
În cazul de faţă, având în vedere că reclamantul a fost supus unei condamnări şi măsuri cu caracter politic, cuantumul maxim al despăgubirilor morale ce pot fi acordate, conform prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 este de 10000 euro.
Or, prin sentinţa atacată, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale de 500.000 euro, sumă care depăşeşte pragul maxim stabilit de O.U.G. nr. 62/2010.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a solicitat prin apelul declarat admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza în fond, reducerea daunelor morale la nivelul stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin întâmpinarea depusă de reclamant s-a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.
Ulterior, intimatul a invocat nulitatea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba, având în vedere că în cererea de apel nu este indicat numărul corect de dosar şi nici cel al sentinţei atacate.
Prin decizia civilă nr. 45 din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinţei civile nr. 1732/2010 pronunţată de Tribunalul Alba.
A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale.
A menţinut în rest sentinţa atacată.
A constatat nul apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Prin urmare, la momentul pronunţării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit condamnări politice şi/ sau măsuri administrative cu caracter politic a fost declarat neconstituţional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal.
În consecinţă, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretenţiilor reclamantului.
În apel nu este posibilă schimbarea temeiului acţiunii, astfel că instanţa este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în funcţie de textele legale incidente în materie şi cu care a fost iniţial sesizată.
Reţinând că lipseşte temeiul legal pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de condamnaţii politici, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii textului de lege ce a stat la baza formulării acţiunii, Curtea a constatat că se impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului declarat de către Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinţei civile nr. 1732/2010 pronunţată de Tribunalul Alba, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale, cu menţinerea în rest a sentinţei atacate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba s-a constatat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond are numărul 1732 din 30 iunie 2010 şi este pronunţată în Dosar nr. 43/107/2010.
În cererea de apel declarată de pârât s-a atacat însă sentinţa civilă nr. 1795 din 14 iulie 2010 pronunţată în Dosar nr. 1151/107/2010.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că în cauză este incident art. 287 alin. (2) raportat la alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care instanţa a constatat nul apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva aceleiaşi sentinţe
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul D.S., invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că chiar dacă prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, instanţele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit raportat la disp. art. 20 şi art. 148 din Constituţia României.
Statuările Curţii Constituţionale, aflate în contradicţie cu drepturile şi libertăţile cetăţenilor din Tratatele internaţionale, nu pot fi reţinute de instanţele naţionale, acestea fiind obligate să dea eficienţă convenţiilor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Prin aplicarea convenţiilor şi tratatelor internaţionale nu se încalcă prevederile art. 11 alin. (3) şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
S-a susţinut că declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) adus atingere disp. art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi a disp. art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fiind afectată noţiunea de „bun” şi speranţa legitimă”.
Declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii din Legea nr. 221/2009 a încălcat şi recomandările din Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind repararea prejudiciilor produse de fostele regimuri comuniste.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, încalcă şi principiul nediscriminării consacrat de disp. art. 14 din Convenţie.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.S. împotriva deciziei nr. 45 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4744/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 479/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
