ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 549/2012
Dosar nr. 12428/118/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate că a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 596 din 17 mai 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti la 10 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, iar efectele acestei condamnări au fost înlăturate de drept;să constate că a făcut obiectul măsurilor de detenţie cu caracter politic menţionate; să oblige pârâtul la plata sumei de 980.000 euro, în echivalentul în lei de la data plăţii, cu titlu de daune, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la vârsta de 18 ani a fost arestat de Miliţia Militară Constanţa pentru acte de teroare, fiind depus la Securitate şi anchetat timp de 7 luni. În acest răstimp, a susţinut reclamantul, a fost bătut şi supus înfometării, interogat cu pistolul pe masă şi pedepsit prin închidere într-o cameră obscură.
Prin Sentinţa penală nr. 596 din 17 mai 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost condamnat la 10 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pedeapsă executată în penitenciarele Constanţa, Jilava, Aiud, Gherla şi în coloniile de muncă din Delta Dunării. În detenţie s-a îmbolnăvit de hepatită şi din cauza lipsei de tratament medical,în prezent suferă de hepatită tip C.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 528 din 12 martie 2010, prin care a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro, în echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul prin sentinţa penală nr. 596 din 17 mai 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti a fost condamnat la 10 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea de acte de teroare, în temeiul art. 1 lit. d) din Decretul nr. 199/1950, art. 7 din Decretul nr. 199/1950, art. 157 C. pen., art. 4 din Decretul nr. 199/1950, art. 25 pct. 1 şi art. 6 C. pen., iar pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul Constanţa i-a acordat daune morale în sumă de 90.000 euro, în echivalentul în lei la data efectivă a plăţii.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că instanţa de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a făcut o evaluare corectă, întrucât nu a ţinut seama de un criteriu important şi anume sumele efectiv primite de către reclamant din anul 1990 şi până în prezent de la Statul Român, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Stabilirea cuantumului daunelor morale la suma de 90.000 euro, conduce la îmbogăţirea fără just temei a reclamantului; cu alte cuvinte, răspunderea Statului pentru erori judiciare neputându-se transpune într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
În baza art. 293 C. proc. civ., reclamantul P.V. a formulat cerere de aderare la apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării intimatului pârât către acesta la plata sumei de 980.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 101/ C din 14 februarie 2011 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii şi a respins apelul incident formulat de reclamant.
În considerente a reţinut, în esenţă, că Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii pentru prejudiciul suferit de către reclamant, prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de o serie întreagă de măsuri reparatorii şi ca atare numai este necesară acordarea altor daune morale care ar contribui la o îmbogăţire fără just temei.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 101/ C din 14 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă. minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 547/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
