ICCJ. Decizia nr. 552/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.552/2012
Dosar nr.1506/115/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 837 din 13 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1506/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Reclamanta este fiica lui M.C. şi aceasta a fost deportată la muncă silnică în U.R.S.S., începând din data de 16 ianuarie 1945, timp de 4 ani. Mama reclamantei a fost afectat atât fizic cât şi psihic în perioada deportării, efectele prelungindu-se mult în timp după revenirea din U.R.S.S.
Cu privire la reclamantă, instanţa a constatat că aceasta beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi ale OUG nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparenţă politică, de avere ori de origine socială", ordonanţa de urgenţă în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
De asemenea, prima instanţă a constatat că şi în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportare a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2).
Cu privire la prejudiciul moral, s-au constatat următoarele:
Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor. În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare şi după revenirea din U.R.S.S., condiţiile în care au fost nevoiţi să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectaţi fizic şi psihic cei deportaţi, îngreunând astfel viaţa succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportaţi, eventualele restricţii la învăţătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai uşor), instanţa poate totuşi institui o prezumţie simplă referitoare la existenţa unui prejudiciu moral constând în suferinţele psihice ale succesorilor, suferinţe determinate de condiţiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în URSS ( fapt de notorietate şi care nu mai trebuie să fie dovedit ), prezumţie însă care determină concluzia existenţei unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.
În cauză, reclamanta a făcut dovada prin declaraţia martorului audiat în cauză a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecinţa degradării stării fizice şi psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului.
Astfel, viaţa reclamantei a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanţa de fond a apreciat că suma de 10.000 Euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamanta S.G. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş - Severin.
Reclamanta a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii în totalitate, arătând în motivare că suma de 10.000 euro acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit şi nu reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesoarea sa a avut de suferit atât în timpul deportării, cât şi ulterior, fiindu-i afectate sănătatea, onoarea, demnitatea, viaţa de familie, sursele de venit şi imaginea în societate.
Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate.
În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia civilă nr. 414/ A din 2 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 837 din 13 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin în Dosarul nr. 1506/115/2010.
A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanta S.G.
A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, antecesoarea reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei şi a asistenţei medicale, cu mâncare puţină şi fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.
În acest context, curtea a apreciat că antecesoarea reclamantei, cetăţean român de etnie germană a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 care s-a interpretat în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare, în mod concrets-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1945 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 ca Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic."
Mai mult şi extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite", şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
Consecinţa a fost somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I şi a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicată, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.G. invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că şi după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, există temei juridic al acţiunii.
S-a susţinut că aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale cauzelor aflate în curs de judecată încalcă principiul neretroactivităţii legii, al egalităţii şi nediscriminării, principii consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar judecătorul naţional are obligaţia de a aplica norma convenţională.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 2 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.G. împotriva deciziei nr. 414/ A din 02 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
