ICCJ. Decizia nr. 551/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.551/2012
Dosar nr.795/3/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2010, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a susţinut că la data de 18 iulie 1951, mama sa, Cuşa Virginia, împreună cu familia, a fost strămutată din zona frontierei de vest în comuna Ezerul, urmare a faptului că erau macedoneni, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Restricţia a fost ridicată abia la data de 27 august 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
A susţinut reclamantul că averea mamei sale şi a familiei acesteia a fost confiscată, distrusă sau însuşită de diverşi tovarăşi, li s-a stabilit un domiciliu obligatoriu şi nu aveau voie să se deplaseze decât în interiorul satului nou format, fiind mereu marginalizaţi de societate, consideraţi duşmanii poporului, traumatizaţi fizic şi psihic, trataţi cu ură şi duşmănie.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/1009.
Prin sentinţa civilă nr. 780 din 10 iunie 2010, instanţa de fond a admis acţiunea în parte şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4000 euro cu titlu de despăgubiri civile (daune morale) pentru măsura administrativă cu caracter politic invocată în acţiune.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt şi de drept redată de reclamant în acţiune a fost dovedită cu probatoriile administrate în cauză, iar acesta este îndreptăţit conform, dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/1990, în calitate de succesoar al persoanei faţă de care a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma acestei măsuri.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a apreciat că trebuie să ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate autoarei reclamantului în baza Decretului-lege nr. 118/1990, dar şi de faptul că perioada petrecută în localitatea de domiciliu forţat a împiedicat-o pe autoarea reclamantului să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
Prin Decizia nr. 265/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
A fost admis apelul pârâtului iar sentinţa schimbată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:,,Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceiaşi lege, dar şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie: "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare declarate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Faptul că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată anterior pronunţării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilităţii acestora în cauză, astfel cum s-a susţinut de către reclamant, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia,,Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
Prin aceste decizii, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) litera a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri .
În condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, curtea a apreciat că acţiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanţă.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se impune acordarea despăgubirilor pretinse prin cererea dedusă judecăţii, greşit respinse de instanţa de apel.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul cuantumului, în acord cu dispoziţiile deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale ce a recunoscut principiul neretroactivităţii legii în cauzele aflate pe rol la data intervenţiei OUG nr. 62/2010.
Aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate reţinută de instanţa de apel, determină în mod inevitabil soluţionarea cauzei ca efect exclusiv al intervenţiei statului, pentru a-i asigura un rezultat favorabil în litigiul în care este parte.
Deciziile Curţii Constituţionale nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi acestora o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie, plasându-le deasupra unui principiu fundamental, în mod expres considerat astfel de Constituţie.
Ca urmare, în cazul proceselor deja declanşate la momentul publicării lor în M. Of., nu le pot fi aplicate dispoziţiile acestora, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei.
Însuşi textul art. 147 din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar acelor raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecăţii.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. În caz contrar, ar însemna că se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, măsură care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului său, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Legea reafirmă posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din CEDO care primează, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României.
Constatarea Curţii Constituţionale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare similară celei cuprinse în alte acte de reparaţie (Decretul-lege nr. 118/1990), nu împiedică instanţele ca, în aplicarea art. 20 din Constituţie, să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Nerespectând propriile sale decizii, instanţa de contencios constituţional a instituit prin deciziile menţionate, un tratament discriminator între beneficiarii legii speciale de reparaţie, incompatibil cu normele şi jurisprudenţa CEDO.
Invocând necesitatea respectării actelor internaţionale adoptate în materie, recurentul a susţinut că se impune indemnizaţia sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autorităţile vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcţie reparatorie.
Dreptul subiectiv la reparaţie instituit prin legea specială se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, şi impune respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanţia egalităţii armelor recunoscută tuturor participanţilor la procedura judiciară.
Or, câtă vreme pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însăşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării litigiului, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, această garanţie poate fi afectată cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil.
În condiţiile constatării unei neconformităţi cu Constituţia, autorităţile statului aveau obligaţia să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, starea sa de pasivitate fiind constant sancţionată de instanţa europeană.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi schimbarea în parte a sentinţei tribunalului în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, „această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 265/ A din 14 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 552/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
