ICCJ. Decizia nr. 555/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.555/2012
Dosar nr.2868/30/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2775 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei N.I. şi a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească acesteia suma de 7000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Prin Decizia nr. 152 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi hotărâri.
Curtea a luat în discuţie ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Cu referire la Decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligare la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. a susţinut, după expunerea hotărârilor pronunţate în cauză, că Decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanţă sau căi de atât, ci doar acelor cereri înregistrate ulterior pronunţării sale.
În caz contrar ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă în cauză, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură. Respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
La data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la o acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.
La data publicării deciziei de neconstituţionalitate avea deja o hotărâre prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel încât avea o speranţă legitimă şi prin urmare un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Şi în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită a obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun,. art. 998, 999 C. civ., câtă vreme este de necontestat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa.
A susţinut că se impune modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi a admiterii apelului său, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legi, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 8 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: "prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu poate fi primită nici critica privind temeinicia acţiunii din perspectiva dreptului comun - art. 998, 999 C. civ., întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea temeiului cererii deduse judecăţii încadrată în prevederile legii speciale, inadmisibilă în apel (art. 294 C. proc. civ.), respectiv în recurs (art. 316 C. proc. civ.).
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 152 din 08 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 557/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 556/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
