ICCJ. Decizia nr. 547/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.547/2012
Dosar nr.3445/104/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1084 din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Olt a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt, şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.
A fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentinţa penală nr. 624/1965 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Hunedoara în Dosar nr. 2065/1964, ca neîntemeiat.
A fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative.
A fost obligat Statul Român la 2.000 euro cu titlu de despăgubiri.
Prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 624/1965 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Hunedoara în Dosar nr. 2065/1964 reclamantul a fost condamnat pentru delapidare şi alte infracţiunii de drept comun la 12 ani muncă silnică, confiscarea totală a averii şi 5 ani degradare civică existând un prejudiciu de 74.128,65 lei nerecuperat în baza art. 236 lit. e) C. pen., 142 lit. a) C. pen. şi 401 C. pen.
Susţinerile reclamantului că acest proces i-a fost înscenat nu sunt dovedite întrucât din toate probele administrate în cauză constând în înscrisuri, nu rezultă că anterior condamnării ar fi desfăşurat anumite activităţi considerate subversive faţă de regimul comunist şi că ar fi existat o legătură între aceste activităţi şi declanşarea procesului penal.
Condamnarea suferită a declanşat din partea autorităţilor statului o intensă activitate de urmărire informativă, dovedită cu înscrisurile aflate la dosar obţinute din arhiva C.N.S.A.S., reclamantul fiind în evidenţa organelor de miliţie şi securitate, obţinându-se de către acestea relaţii de la locurile de muncă ale reclamantului, fiind pus în discuţia colectivului de muncă cu acuzaţia că a semnat o adeziune la S.L.O.M. din România, că intenţionează să plece din ţară şi că a transmis o scrisoare la un post de radio din străinătate.
Aceste presiuni au culminat cu acţiune de demolare a imobilului reclamantului din comuna Voluntari în anul 1987 şi stabilirea domiciliului în comuna Brezoaiele, judeţul Dâmboviţa, aspecte ce rezultă din înscrisurile aflate la fila 103-107.
Raportat la această situaţie, instanţa văzând dispoz. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că aceste măsuri administrative au caracter politic fiind aplicate ca urmare a săvârşirii de către reclamant a unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv exprimarea protestului împotriva orânduirii comuniste şi manifestarea împotrivirii faţă de aceasta.
Potrivit dispoz. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/1009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor măsuri.
Având în vedere situaţia de fapt raportată la dispoziţiile legale invocate, respectiv dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009, instanţa a reţinut că cererea petentului privind despăgubiri pentru prejudiciul moral, este întemeiată în parte şi anume pentru acordarea unor despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma măsurilor administrative, instanţa apreciind cuantumul acestora la 2.000 euro ca fiind corespunzător atingerii aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului petentului prin măsurile administrative luate împotriva sa, întrucât acesta în mod evident a suferit din cauza ameninţărilor şi presiunilor exercitate de autorităţi şi a dispreţului şi atitudinii distante a colegilor de muncă şi cunoscuţilor.
Prin Decizia nr. 87 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri şi a admis ca fondat apelul pârâtului, dispunând respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la despăgubiri către reclamant.
Curtea de apel a reţinut următoarele.
Reclamantul nu a reuşit să-şi probeze susţinerea că procesul penal i-a fost înscenat, şi că anterior condamnării ar fi desfăşurat anumite activităţi considerate subversive faţă de regimul comunist şi că ar fi existat o legătură între aceste activităţi şi declanşarea procesului penal.
Însă strămutarea reclamantului într-o altă localitate constituie o măsură administrativă abuzivă a organelor de securitate luată ca urmare a aderării la mişcarea iniţiată de scriitorul Paul Goma, privind drepturile omului, cererea reclamantului încadrându-se în dispoziţiile art. 3 lit. c) şi art. 2 lit. d) din OUG nr. 214/1999.
Presiunile exercitate însă ulterior de autorităţile statului care au culminat cu acţiunea de demolare a imobilului reclamantului din comuna Voluntari în anul 1987 şi stabilirea domiciliului în comuna Brezoaiele, judeţul Dâmboviţa, aspecte ce rezultă din înscrisurile aflate la fila 103-107, demonstrează caracterul politic al măsurilor administrate dispuse cu privire la reclamant.
În consecinţă, incident în speţă, este art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative împotriva reclamantului având caracter politic, fiind aplicate ca urmare a săvârşirii de către reclamant a unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv exprimarea protestului împotriva orânduirii comuniste şi manifestarea împotrivirii faţă de aceasta.
Cât priveşte îndreptăţirea de a beneficia de despăgubiri şi cuantumul acestora, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
În conformitate art. 147 alin (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluţionării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluţionării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au stat la baza promovării acţiunii.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul N.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că greşit, prin hotărârea criticată, a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin Decizia penală nr. 624/1965 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, probele administrate în cauză stabilind fără nici un dubiu faptul că anterior condamnării a fost persecutat politic datorită ostilităţii manifestate faţă de regimul totalitar de la acea vreme.
A arătat în acest sens că, anterior condamnării, a lucrat ca învăţător şi nejustificat, pe considerentul că făcea parte dintr-o familie de chiaburi (aspect dovedit cu înscrisurile depuse în probaţiune), i-a fost desfăcut contractul de muncă.
Toate celelalte acte depuse în probaţiune, confirmă împrejurarea că ulterior condamnării a fost permanent urmărit de organele de securitate.
Greşit a fost reţinută în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie nefondată şi care nu a fost pusă în discuţie contradictorie a părţilor, instanţa încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, dar şi prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ce impune cerinţa unei judecăţi echitabile, sancţiunea în cazul desfăşurării judecării cauzei în aceste condiţii fiind casarea hotărârii.
Greşit a fost respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri civile, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Întrucât deciziile Curţii Constituţionale reţinute drept cauză de respingere a cererii menţionate au intervenit pe parcursul soluţionării cauzei, după pronunţarea hotărârii de primă instanţă şi dat fiind efectul acestora, care au putere numai pentru viitor, în mod greşit instanţa de apel a socotit că acestea sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel în sensul respingerii apelului declarat de pârât, admiterii apelului său declarat împotriva sentinţei tribunalului cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantului nu este fondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: "prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care intervine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita respingere a cererii de constatare a caracterului politic a condamnării aplicate reclamantului întrucât, astfel cum legal au reţinut instanţele, condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 624/1965 pronunţată de Tribunalul Popular al raionului Hunedoara, s-a dispus pentru o infracţiune de drept comun, exclusă a fi cuprinsă în câmpul infracţiunilor considerate de legea specială ca fiind condamnări cu caracter politic.
Toate celelalte măsuri dispuse împotriva reclamantului - demolarea casei, urmărirea de către organele de securitate ale vremii - se plasează ulterior acestui moment, aspect corect reţinut de instanţele fondului care, de altfel, legal au constatat, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 caracterul lor politic.
Reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din sentinţa civilă nr. 175/2002 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa comunistă, s-a făcut legal în susţinerea acestei ultime măsuri dispuse de instanţă şi nu are efecte asupra soluţiei capătului de cerere, respins legal de instanţă, context în care criticile invocate pe acest aspect se vădesc a nu fi fondate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 87 din 10 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 545/2012. Civil → |
|---|
