ICCJ. Decizia nr. 5535/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5535/2012
Dosar nr. 30119/3/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1772 din 22 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul P.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, apelul fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 490 A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut incidenţa în cauză a considerentelor Deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, apeciind că reclamantul nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nu a obţinut o hotărâre irevocabilă, care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul său. Pe cale de consecinţă, Curtea, a reţinut că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii şi care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului şi admiterea acţiunii în fond. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. A criticat decizia instanţei de apel cu privire la greşita reţinere a lipsei temeiului legal pentru acordarea daunelor morale, arătând că legislaţia aplicabilă este cuprinsă în Constituţie, C. civ., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6, 13 şi 14 din C.E.D.O. În motivarea acestei critici a invocat cauza Dumitru Popescu împotriva României, cauza Broniowski împotriva Poloniei, cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, cauza Blidaru contra României. A susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea în condiţiile în care se impunea, chiar după declararea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009, aplicarea acestui text de lege care era în vigoare la data formulării acţiunii şi pentru că, fiind vorba de atingeri neechitabile aduse drepturilor fundamentale ale părţilor, legea trebuia să ultraactiveze, nu să retroactiveze. Nu voinţa legiuitorului este cea care a determinat modificarea Legii nr. 221/2009, ci o interpretare vădit neconstituţională a prevederilor legale.
A criticat decizia instanţei de apel susţinând că aceasta se face vinovată de denegare de dreptate deoarece nu a realizat nici analiza cererii de apel cu care era învestită şi nici a probelor administrate, deşi avea temei legal pentru obligarea statului la plata daunelor morale.
A susţinut, de asemenea, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind motivată doar la nivel teoretic pe tip de cauze. În cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale aşa cum este reglementată de dispoziţiile C. civ., astfel încât la data pronunţării hotărârii, precum şi în prezent, există temei pentru acordarea daunelor morale.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte observă că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., neputându-se primi critica promovată de reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii pronunţate în apel. Curtea a aplicat la cauza dedusă judecăţii argumentele cuprinse în Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, având în vedere şi dispoziţiile art. 51 şi 20 din Constituţia României, raportate la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, în hotărârea atacată nu au putut fi identificate motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În acest context, nu se poate primi nici critica referitoare la săvârşirea denegării de dreptate de către instanţa de apel, care ar fi trebuit să aplice temeiul juridic în vigoare, respectiv dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că invocarea unui temei juridic nou în apel nu este posibilă, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Analizând cererea dedusă judecăţii se constată că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel încât soluţionarea cauzei pe temeiul dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ. ar fi însemnat schimbarea cauzei în apel, ceea ce legea nu permite.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.A. împotriva deciziei nr. 490 A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5534/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5537/2012. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
