ICCJ. Decizia nr. 928/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 928/2012
Dosar nr. 34535/3/2009
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 august 2009, reclamanta R.Z. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a reclamantei.
La termenul de judecată din 3 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare, prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva acesteia.
Prin Sentinţa civilă nr. 356 din 16 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta R.(C.)V.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantei şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, astfel cum rezultă din Adresele nr. 77137 din 03 iunie 1991 şi nr. 76406 din 28 februarie 1991 emise de Ministerul de Interne şi din declaraţiile martorilor audiaţi, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta şi familia sa au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu în comuna Perieţi, judeţ Ialomiţa, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, motivul luării acestei măsuri fiind originea socială a familiei reclamantei.
Restricţiile domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, perioada în care familia reclamantei a avut stabilit domiciliul obligatoriu fiind 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Potrivit Hotărârii nr. 643 din 13 iunie 1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară în cuantum iniţial de 821 RON, în baza art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării şi stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Totodată, s-a constatat că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reţinându-se că prin măsura administrativă cu caracter politic s-au creat reclamantei suferinţe în plan moral, social şi profesional, marcându-i întreaga existenţă, aspecte confirmate de martorii audiaţi.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere şi împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantei, având în vedere că potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Or, în cazul de faţă, măsura administrativă luată împotriva reclamantei şi a familiei acesteia a fost dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, al cărei caracter politic este de drept recunoscut de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta, pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
La termenul de judecată din data de 24 martie 2011, a fost invocată de către apelantul-pârât, incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, aspect de ordine publică, supus discuţiei contradictorii a părţilor, în aceeaşi şedinţă publică.
Prin Decizia nr. 326A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantă; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca nefondată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale, apelantul-pârât şi apelantul Ministerul Public, prevalându-se în susţinerea apelului declarat şi de aceste statuări.
Curtea de apel a avut în vedere faptul că în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu sunt limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Precizările formulate de apelanta-reclamantă, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la art. 3 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 20 din Constituţie au fost analizate de către instanţa de apel prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţa şi la prevederile art. 294 C. proc. civ., care dispune că ";în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi";. Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită - Legea nr. 221/2009 - acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituţionalitate a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
S-a reţinut că, în acelaşi timp, în cauză că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului în vederea influenţării soluţionării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competenţe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă şi principiilor constituţionale.
În acest sens, curtea de apel a avut în vedere faptul că, însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenţie, în acele situaţii de excepţie în care există motive extrem de importante de interes general, ";umplerea unui vid juridic";, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, instanţa de apel a constatat că aceste norme nu pot constitui, prin ele însele, temei de drept al acţiunii, Convenţia fiind aplicabilă unui stat contractant decât cu privire la acele fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare, pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
În cauză, măsura administrativă cu caracter politic, în raport de care acesta invocă înregistrarea prejudiciului de natură morală, şi-a produs efectele aşa cum rezultă din chiar expunerea situaţiei de fapt, de către reclamantă, în timpul regimului comunist, aşadar anterior datei de 22 decembrie 1989. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie, au fost ratificate de statul român, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, aşadar după momentul la care se recunoaşte epuizarea acţiunilor care, în opinia reclamantei au adus atingere acestor drepturi şi libertăţi fundamentale.
Curtea de apel a reţinut totodată, că reglementarea acordării de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.
În plus, reclamanta a beneficiat deja de măsurile compensatorii, acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum a arătat în acţiunea introductivă şi la termenul de judecată din data de 24 martie 2011, termen la care a precizat că, în afara indemnizaţiei prevăzute de acest act normativ, a beneficiat de abonament gratuit la telefon şi bilete de călătoriei CFR, gratuite.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta R.V.Z., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că prin stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan i-au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului, printre care:
- dreptul la libertate şi siguranţă (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5);
- a fost supusă ";terorii, torturii fizice şi psihice"; prin înfometare, însetare, lipsa asistenţei medicale, insecurizare (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3);
- a fost privată de ";protecţia stabilită de Constituţia R.P.R. - 1948";, aflată în vigoare în acei ani. Astfel, Titlul III, art. 26, alin. (2), preciza că ";mama, precum şi copiii până la vârsta de 18 ani, se bucură de protecţie deosebită";, iar art. 30 din Constituţie menţiona că ";nimeni nu poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în conformitate cu legea";, prevedere încălcată de statul român;
- i-au fost restrânse posibilităţile de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le poate oferi.
Deportarea şi domiciliul obligatoriu au însemnat un real genocid la care au fost supuşi numeroşi deportaţi, printre care şi C.Ş., mama reclamantei, dar şi copiii ei.
Toate cele prezentate anterior, precum şi actele normative emise de statul român, la care a făcut referire, conferă caracterul de condamnare politică suferită de reclamantă şi familia sa prin deportare (trimitere forţată într-o regiune îndepărtată, ca măsură represivă), adică condamnare la exil politic, prin fixarea restricţiilor domiciliare.
Pe de altă parte, recurenta a invocat faptul că, la data de 26 august 2009, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri morale conform art. 1 şi art. 5, alin. (1), litera a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de apel neţinând cont de faptul că Legea nr. 221/2009 se afla în vigoare la data amintită şi că poate fi aplicabilă pe tot parcursul procesului. Nu s-a avut în vedere principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică prevederile legale, inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în prima instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică, prin raportare la legislaţia în vigoare la data pronunţării acesteia şi că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Bleccic c/a Croaţia parag. 81).
Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., astfel ";Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă'"; precum şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României ";Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile";. Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranţa circuitului civil şi ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalităţii şi a ordinii de drept.
Consideră reclamanta că în cazul în care nu i se acordă despăgubiri, deşi instanţa de fond a apreciat dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, potrivit Legii nr. 221/2009, se încalcă principiul egalităţii în drepturi (un drept fundamental consfinţit de Constituţia României, art. 16 alin. (1) şi se creează situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, recurenta a arătat că Decretul-lege nr. 118/1990 nu a acordat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, ci este doar o măsură de securitate socială şi că legiuitorul prin Legea nr. 221/2009 a considerat că şi beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 au dreptul la despăgubiri morale, lucru de care n-a ţinut cont instanţa de apel.
Recurenta-reclamantă a menţionat că în lunile ianuarie - martie 2011, pentru aceleaşi situaţii, s-au acordat despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009 la Curtea de Apel Oradea, la Curtea de Apel Bucureşti, dar şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti (a se vedea Decizia civilă nr. 1998/2010-R. Şedinţa publică din 15 noiembrie 2010, Curtea de apel Oradea; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, care prin Decizia civilă 1173 din 11 februarie 2011, în Dosarul nr. 2479/115/2009, a recunoscut beneficiarilor Legii nr. 221/2009 dreptul de a li se acorda daune morale pentru suferinţele cauzate de comunism în perioada 1945 - 1989, acordându-i-se suma de 250.000 euro, cazul Meza Damaschin; Dosar nr. 8381/101/2009 suma 300.000 euro, respectându-se principiul neretroactivităţii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a ";finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15 .11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Jurisprudenţa instanţelor româneşti, invocată de reclamantă în susţinerea motivelor de recurs, nu este relevantă în pricina de faţă, având în vedere că, de la data pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti, a apărut Decizia nr. 1.358/2011 a Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, ce au incidenţă în prezenta pricină. Ca urmare, nu există similitudine între cauzele indicate şi cauza de faţă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V.Z. împotriva Deciziei nr. 326A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 927/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 929/2012. Civil → |
|---|
