ICCJ. Decizia nr. 932/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 932/2012
Dosar nr. 841/90/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 01 martie 2010 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul M.M.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice şi a privării de libertate a tatălui acestuia, M.M., în cuantum de 500.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este fiul autorului M.M., decedat la data de 10 iunie 1997, iar în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, autorul său, împreună cu alţi colegi, a fost condamnat pentru infracţiunea de ";uneltire contra ordinii sociale"; prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim din Codul penal în vigoare la 13 mai 1959, că a fost încarcerat şi a executat o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani şi o lună, fiind eliberat la data de 14 aprilie 1964, conform biletului de eliberare nr. 2517/1964. Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 81 din 25 aprilie 1969, Sentinţa nr. 76 din 10 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 239 din 13 mai 1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, a fost anulată, ocazie cu care s-a dispus doar restituirea averilor confiscate, fără nicio altă reparaţie a prejudiciului moral şi material suferit.
După anul 1990, tatăl reclamantului a beneficiat şi de o indemnizaţie în baza Decretului nr. 118/1990, pentru perioada în care a fost privat de libertate.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, arătând că fapta pentru care a fost cercetat şi condamnat autorul său este menţionată printre condamnările de drept cu caracter politic, iar potrivit art. 5 din lege este îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin condamnarea politică şi privarea de libertate a acestuia, reclamantul fiind descendent de gradul I al autorului său.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 221/2009, solicitând administrarea probei cu înscrisuri şi proba testimonială.
Prin Sentinţa civilă nr. 544 din 17 iunie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârât, cu admiterea în parte a acţiunii şi cu obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 300.000 euro, în echivalent lei la momentul păţii, cu titlu de despăgubiri morale, precum şi suma de 1.190 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a examinat cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii, pe care a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând că acţiunea formulată se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, iar respingerea pe cale de excepţie a pretenţiilor astfel justificate ar reprezenta o încălcare a dreptului reclamantului la acces injustiţie.
Pe fondul cauzei, tribunalul, analizând dispoziţiile legale aplicabile, a reţinut că acestea nu conţin vreo limitare a exerciţiului dreptului la justiţie pentru pretinsele despăgubiri morale în caz de condamnare politică ori vreo măsură administrativă abuzivă, raportat la exercitarea altor drepturi referitoare la aceleaşi pretenţii.
Dimpotrivă, art. 5 alin. (1) lit. a) din lege dispune că acţiunea în despăgubire poate fi intentată şi de persoanele care au beneficiat de alte măsuri reparatorii (deci, inclusiv unele măsuri acordate în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990), ce vor fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Instanţa a apreciat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se ţină seama şi de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestora, iar pe fond, respingerea acţiunii formulate.
Prin Decizia civilă nr. 34/A din 03 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea; a schimbat sentinţa apelată şi pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.M.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, asupra O.U.G. nr. 62/2010, cât şi asupra art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat, s-a declanşat controlul de constituţionalitate posterior adoptării actelor normative, Curtea Constituţională admiţând sesizările şi pronunţându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii acestora prin Deciziile nr. 1.358 din 20 octombrie 2010, nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.
Instanţa de apel a arătat că, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă şi prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.
Alin. (3) al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale du dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.
În speţă, curtea de apel a constatat că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menţionate în M. Of. al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.
Totodată, s-a menţionat faptul că, pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, reclamantul a beneficiat deja de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acesta se regăseşte exact în situaţia dublei despăgubiri, pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture, prin controlul de constituţionalitate săvârşit.
Faţă de cele reţinute, având în vedere cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond, precum şi critica analizată, fără a mai face referire la celelalte critici formulate în cadrul celor două apeluri, în limita cărora instanţa de apel a fost chemată a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant de D.G.F.P. Argeş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea împotriva sentinţei de la fond.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul M.M.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul a arătat că decizia atacată a fost dată urmare a analizării unor alte motive de apel decât cele care au fost formulate în mod expres în cauză, fără a se pronunţa instanţa asupra celor formulate, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Argumentele ce au fost admise, considerate probabil de curtea de apel ca fiind de ordine publică, nu au fost puse în discuţia părţilor. Aceste critici formulate de pârât sunt tardiv invocate,faţă de prevederile art. 287 alin. (3) C. proc. civ. Iar dacă s-ar considera ";argumentele"; ca fiind motive invocate din oficiu, trebuiau puse în discuţia părţilor pentru a fi respectat principiul contradictorialităţii dezbaterilor.
Reclamantul a susţinut, totodată, că cererile şi apărările sale nu au fost cercetate de instanţa de apel, aşa încât nu a avut parte de o judecată echitabilă, nepărtinitoare, astfel cum e reglementată de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a legii, nulitate prevăzută de art. 304 C. proc. civ.
În susţinere, a arătat că motivarea hotărârii recurate s-a bazat în totalitate pe argumentarea că în timpul soluţionării cauzei, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a constatat că nu mai există cadrul legislativ care exista la data promovării cererii şi că acţiunea formulată este astfel, neîntemeiată.
Curtea de apel a pronunţat hotărârea încălcând dispoziţiile art. 3 şi 4 C. civ.; practic ";a refuzat să judece sub motiv că legea nu prevede";, ceea ce nu este îngăduit de legea civilă.
Legislaţia europeană prevede obligaţia statelor care au aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de a repara prejudiciul creat printr-o condamnarea abuzivă, faţă de preferinţa dată de legiuitorul constituant român (în cuprinsul art. 20 din Constituţie) normelor şi tratatelor internaţionale la care România a aderat, decizia curţii de apel prin care s-a respins acţiunea este dată cu încălcarea acestor norme.
Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi greşita interpretare a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu afectează acţiunea reclamantului, deoarece dreptul său s-a născut în anul 2009 şi a fost confirmat de o instanţă de judecată în iunie 2010. S-a născut astfel speranţa legitimă că dreptul încălcat prin condamnarea nedreaptă a tatălui reclamantului este şi poate fi reparat. A fost încălcat chiar şi dreptul reclamantului, care era minor la data arestării tatălui său şi care a trăit fără să-şi cunoască părintele în cei mai fragili ani ai copilăriei sale, lipsit de afecţiunea şi protecţia acestuia şi de mijloace materiale de subzistenţă. Iar acest prejudiciu nu a fost niciodată reparat de Statul Român.
De asemenea, s-au invocat rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, a cărei aplicare în cauză trebuia să facă de către instanţa de apel şi care ar fi trebuit să conducă la respingerea pelurilor şi menţinerea sentinţei pronunţate ca tribunal, ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs este de reţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică şi nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor părţilor din motivarea căii de atac.
În acest context, se impunea cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în faza apelului.
Principiile contradictorialităţii dezbaterilor şi al oralităţii au fost pe deplin respectate de instanţa de apel, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri din data de 24 februarie 2011.
Astfel, intimatul-reclamant M.M.V., prezent personal şi asistat de avocatul său ales la termenul când pricina a fost judecată, a avut cuvântul şi a pus concluzii asupra motivului de apel de ordine publică susţinut de reprezentantul apelantului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Criticile vizând greşita interpretare şi aplicare a legii întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor în cauză a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din C. civ., însă nu se poate reţine că instanţă de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea reclamantului a fost soluţionată; Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând argumentat în considerentele hotărârii motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată (intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale), nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în bază art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M.V. împotriva Deciziei nr. 34/A din 03 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 931/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 933/2012. Civil → |
|---|
