ICCJ. Decizia nr. 929/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 929/2012
Dosar nr. 2425/1/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamantul-pârât reconvenţional G.M. în contradictoriu cu pârâţii SC S. SRL, F.M. şi F.B., constatând calitatea de asociat al reclamantului la SC S. SRL cu un procent de 50% din părţile sociale.
A mai fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamaţi reconvenţional SC S. SRL, F.M. şi F.B. în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolută parţială a înscrisului „act adiţional la actul constitutiv" înregistrat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. şi a contractului de societate autentificat sub nr. 2095 din 1 iulie 1999 la acelaşi notar public, ca act juridic subsecvent actului adiţional nr. 2094 din 1 iulie 1999.
Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 a respins acţiunea formulată de reclamanţii SC S. SRL, F.M. şi F.B. în contradictoriu cu pârâtul G.M. având ca obiect constatarea revocării tacite a actului adiţional autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., investirea acestei instanţe fiind un efect al pronunţării încheierii din 14 septembrie 2007, în dosarul nr. 3638/101/2007, prin care s-a dispus disjungerea capătului de cerere reconvenţională.
Împotriva ambelor sentinţe expuse anterior, au declarat apel pârâţii SC S. SRL, F.M. şi F.B., cauzele fiind înregistrate separat sub nr. 3638/101/2007 şi nr. 8366/101/2007.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin încheierea din 26 martie 2008 a conexat dosarul nr. 8366/101/2007 la dosarul nr. 3638/101/2007, cu motivarea că între obiectul şi cauza cererilor există o strânsă legătură, întrucât ele derivă din acelaşi act juridic.
Prin Decizia nr. 126 din 30 aprilie 2008 Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelurile declarate de pârâţii SC S. SRL, F.M. şi F.B. împotriva sentinţelor nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 şi nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarele nr. 3638/101/2007 şi nr. 8366/101/2007, în sensul că au schimbat aceste sentinţe, fiind respinsă acţiunea şi admisă cererea reconvenţională. S-a dispus rezoluţiunea contractului de cesiune de părţi sociale, cuprins în înscrisul intitulat act adiţional la actul constitutiv al SC S. SRL înregistrat sub nr. 2094 din 11 iulie 1999 la BNP I.M. De asemenea a fost obligat reclamantul-intimat G.M. la plata sumei de 17.158 lei cheltuieli de judecată către apelanţi.
S-a reţinut cu privire la acţiunea introductivă că la data de 1 iulie 1999 s-a încheiat actul adiţional între asociata F.M. şi numiţii F.B. şi G.M., prin care aceasta s-a retras din societate şi a cesionat părţile sociale în părţi egale către ceilalţi doi, fără a fi făcută vreo menţiune dacă cesionarea părţilor sociale s-a realizat cu titlu gratuit sau oneros.
Cum administrarea societăţii s-a stabilit a fi efectuată de către numita F.B. şi cum aceasta nu a solicitat înregistrarea în Registrul Comerţului, intimatul-reclamant G.M. putea uza de dispoziţiile din Legea nr. 26/1990 potrivit cărora înregistrarea menţiunilor se poate face la cererea persoanelor interesate în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării dar nu a făcut-o, ceea ce a determinat pronunţarea deciziei nr. 1790 din 15 noiembrie 2006, a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a menţinut în mod irevocabil soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii de înregistrare a actului adiţional dar, oricum, cesiunea părţilor sociale şi-a produs efectele juridice.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a respins capătul de cerere în constatarea nulităţii, dar trebuia să admită cererea în rezoluţiune, deoarece, potrivit recunoaşterii părţilor şi probelor administrate chiar dacă în act nu s-a prevăzut, voinţa reală a părţilor a fost aceea a unei cesiuni cu plată şi nu gratuită, iar preţul de 15.000 dolari nu a fost achitat.
În termenul legal, apelanţii-pârâţi au formulat cerere de îndreptare şi completare a dispozitivului deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în temeiul art. 2812 C. proc. civ., în sensul că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind nulitatea parţială a actelor juridice deduse judecăţii şi de revocare tacită, cererea în rezoluţiune fiind formulată în subsidiar, în măsura respingerii celor dintâi.
Prin Decizia nr. 255 din 1 octombrie 2008, aceeaşi instanţă de judecată a respins cererea cu motivarea că cererile de constatare a nulităţii, respectiv revocării actelor juridice deduse judecăţii nu pot fi caracterizate în raport cu cererea în rezoluţiune formulată prin aceeaşi cerere reconvenţională, ca având un caracter accesoriu, conex sau incidental, astfel că nu sunt întrunite cerinţele textului de lege invocat ca temei al cererii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a admis toate recursurile declarate atât de reclamantul G.M. cât şi de pârâţii SC S. SRL, F.M. şi F.B. împotriva deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi a sentinţei nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Instanţa de recurs a stabilit că prin soluţionarea apelurilor declarate de toate părţile şi schimbând în tot hotărârile instanţei de fond, pe de o parte, cu referire la acţiunea principală a reţinut ca justificare a soluţiei de respingere a acesteia, că actul adiţional nu a fost înregistrat la registrul comerţului în termenul legal – ceea ce îl decade din drept pe reclamant, sens în care există şi o hotărâre judecătorească, reieşind intenţia părţilor de renunţare la beneficiile actului juridic, dar a reţinut în acelaşi timp că acesta putea să îşi exercite drepturile conferite de calitatea de asociat derivate din actul adiţional chiar neînregistrat, deci, i s-a recunoscut calitatea de asociat, ceea ce vine în contradicţie cu soluţia pronunţată, de respingere pe fond a acţiunii şi echivalează cu o nepronunţare.
Pe de altă parte, soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de pârâţii reclamanţi a confirmat legalitatea hotărârilor instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea cererii în constatarea nulităţii actelor juridice şi a cererii de revocare, fără a se motiva însă, în nici un fel, care au fost considerentele ce au condus la această concluzie.
Cât priveşte cererea în rezoluţiune se constată că recurenta pârâtă, în calitate de cedent a cesionat părţile sale sociale recurentului-reclamant şi recurentului-pârât F.B., în calitatea de cesionari.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel era obligată să verifice în primul rând calitatea procesuală activă a recurenţilor pârâţi-reclamanţi de a solicita rezoluţiunea convenţiei, raportat la celelalte părţi din proces şi în al doilea rând obligaţia trebuia analizată faţă de conţinutul convenţiei dedusă judecăţii şi nicidecum faţă de altă convenţie.
Or nepronunţarea pe fond a instanţei de apel asupra acestor cereri, deşi au făcut obiectul judecăţii în apel face imposibil controlul judiciar.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 25 din 10 februarie 2010 a respins apelurile declarate de pârâţii reclamanţi SC S. SRL, F.M. şi F.B. împotriva sentinţelor comerciale nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 3638/101/2007 şi nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 8366/101/2007, fiind menţinute toate dispoziţiile iniţiale ale primelor instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 331 din 26 ianuarie 2011 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC S. SRL, F.M. şi F.B. împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 3695 din 17 noiembrie 2011 a admis contestaţia în anulare a deciziei nr. 331 din 26 ianuarie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, formulată de contestatorii SC S. SRL, F.M. şi F.B., a anulat Decizia atacată şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 23 februarie 2012, constatând că instanţa de recurs nu a analizat mai multe motive de recurs, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţia CEDO.
Astfel, instanţa de recurs nu a analizat critica de la pct. II 2 lit. c) din cererea de recurs, care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deşi instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a dispus că interpretarea clauzelor contractelor de cesiune de părţi sociale încorporat în înscrisul intitulat act adiţional la actul constitutiv al SC S. SRL, autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. să se facă în raport de convenţia dedusă judecăţii şi nu prin raportare la altă convenţie, instanţa de apel a făcut analiza convenţiei dedusă judecăţii tot prin raportare la conţinutul convenţiei încheiate între G.M. şi F.B.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut la pct. 3 lit. c) din motivele de recurs, cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., respectiv puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr. 13.320/54/2006, prin care s-a reţinut că părţile au renunţat la actul adiţional la actul constitutiv al SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. şi contractul de societate autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la acelaşi notar public s-a constatat că instanţa de recurs nu a analizat nici această critică.
În final, nu au fost analizate nici criticile formulate la pct. III lit. d) din cererea de recurs şi respectiv pct. IV lit. c) din aceiaşi cerere referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 47 şi art. 204 din Legea nr. 31/1990 cu trimitere la prevederile art. 22 din Legea nr. 26/1990.
Înalta Curte, analizând întreg materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse prin cererea de recurs de pârâţii F.B., F.M. şi SC S. SRL împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, constată că aceste critici sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, rejudecând apelurile, instanţa a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, cu reala întindere a drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc de părţi şi care a condus la menţinerea soluţiei dată de prima instanţă, respectiv admiterea acţiunii formulată de reclamantul-pârât G.M., constatându-se calitatea de asociat a acestuia cu un procent de 50% din părţile sociale, dar şi a respingerii cererii reconvenţionale a pârâţilor reclamanţi SC S. SRL, F.M. şi F.B.
Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Nu se poate reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate excepţiile invocate, a fost respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, au fost depuse la dosar acte, întâmpinări şi acordate termene pentru a se lua cunoştinţă de fiecare parte de conţinutul lor, interogatorii, cerere reconvenţională şi note scrise.
Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a ţinut seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acţiunilor, dar şi de motivele formulate în calea de atac.
Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real, „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată.
Potrivit cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. 3638/101/2007 din data de 16 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul G.M. a cerut, în contradictoriu cu pârâţii SC S. SRL, F.M. şi F.B. să se constate calitatea lui de asociat al SC S. SRL prin deţinerea a 50% din părţile sociale ale societăţii comerciale.
Din verificarea actului adiţional la statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., apare fără putere de tăgadă că pârâta F.M., în calitatea de asociat unic, având consimţământul pârâtului F.B. şi reclamantului G.M., a hotărât cooptarea în societatea comercială a lui F.B. şi G.M., retragerea din societate a lui F.M. prin cesionarea părţilor sociale către cei doi asociaţi cooptaţi, în cote egale pentru fiecare, precum şi revocarea din funcţia de administrator a lui F.M., fiind desemnat ca administrator asociatul F.B.
Nu poate fi primită teza acreditată de recurenţi, în sensul că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 948 pct. 3 şi 4, art. 966 C. civ., art. 46 C. com., art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
Dispoziţiile imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aşadar, în caz de casare cu trimitere, instanţa care a rejudecat apelul, are obligaţia să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite expres prin Decizia instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Prin admiterea recursurilor declarate de reclamantul G.M., SC S. SRL, F.M. şi F.B., împotriva deciziei Curţii de Apel Craiova nr. 126 din 30 aprilie 2008, Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a dispus o casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor la aceiaşi instanţă, pentru a fi lămurite numeroase contradicţii şi a fi aduse motivări pertinente.
În acest context, s-a avut în vedere că era în obligaţia instanţei de apel să verifice cu prioritate calitatea procesuală activă a recurenţilor pârâţi-reclamanţi de a solicita rezoluţiunea convenţiei. Recurentul pârât reclamant F.B. fiind cesionar alături de recurentul reclamant G.M., iar recurenta pârâtă reclamantă SC S. SRL terţ faţă de convenţie, trebuia analizat dacă aceştia sunt sau nu creditori ai obligaţiei pretins neexecutate. Obligaţia trebuia analizată în raport de conţinutul convenţiei dedusă judecăţii şi nicidecum prin raportare la o altă convenţie, cu atât mai mult cu cât chiar recurenţii pârâţi reclamanţi au susţinut, în principal, teza nulităţii contractului pentru lipsa obiectului şi cauza ilicită, respectiv revocarea.
Recomandările instanţei de recurs au fost respectate cu ocazia rejudecării apelului cu maximă rigurozitate, iar instanţa de trimitere a ajuns la menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei dată de instanţa de fond.
Actul adiţional la Statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., cât şi contractul de societate reprezintă voinţa reală şi neîngrădită a părţilor, având consecinţa juridică care se regăseşte în dispoziţiile art. 969 C. civ. şi anume că întotdeauna convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Chiar dacă actul adiţional la actul constitutiv al societăţii comerciale SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 nu prevede un preţ pentru cesiunea de părţi sociale, apare cu certitudine din probele administrate că preţul a fost efectiv plătit. Astfel cei doi martori audiaţi, P.V. şi C.L.P. au confirmat că reclamantul G.M. a plătit suma de 15.000 dolari, cu titlul de contravaloare a părţilor sociale preluate.
Specificul obligaţiilor comerciale şi principiul libertăţii contractuale determină şi libertatea probaţiunii în această materie. Astfel, potrivit art. 46 C. com., „obligaţiile comerciale şi libertăţile se probează cu: acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar şi prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă".
Între comercianţi, proba cu martori se poate folosi fără restricţiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării înscrisului.
Acţiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru exercitarea acţiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ condiţiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes şi prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt.
Din cele expuse anterior, rezultă că acţiunea în realizare primează totdeauna faţă de o eventuală acţiune în constatare, art. 111 C. proc. civ. determinând prin conţinutul său principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare.
Corect s-a apreciat că acţiunea reclamantului pârât G.M. de a se constata calitatea sa de asociat la SC S. SA cu un procent de 50% din părţile sociale este admisibilă.
În speţă nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 1200 pct. 4 coroborate cu art. 1202 alin. (2) C. civ., atunci când a fost nesocotită dezlegarea şi interpretarea raporturilor juridice dintre părţi prin Decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 13320/54/2006.
Este adevărat că prin încheierea nr. 2607 din 8 septembrie 2006 a judecătorului delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinţi s-a respins cererea petentului D.D., în calitatea de împuternicit al SC S. SRL, de înregistrare a actului adiţional nr. 2094 din 1 iulie 1999, cu motivarea că nu a fost făcută dovada calităţii de împuternicit, dar şi a împrejurării că din verificările înregistrărilor efectuate din anul 1999, ulterioare actului în discuţie, toate menţiunile au fost făcute de către asociatul unic F.M., ceea ce demonstrează că părţile au renunţat la aceste modificări.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a respins recursul declarat de recurentul G.M. împotriva încheierii nr. 2607 din 8 septembrie 2006 pronunţată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, reţinând că înregistrarea actului adiţional în cauză face parte din categoria actelor prevăzute de art. 21 lit. h) din Legea nr. 26/1990, părţile interesate având obligaţia de a cere înregistrarea acestui act în termen de 15 zile de la data autentificării lui, respectiv de la 1 iulie 1999.
Convenţia încheiată produce efecte, aşa cum s-a expus anterior, între părţile contractante, este în vigoare, iar neînscrierea ei în registrul comerţului nu are efect asupra promovării de către reclamant a unei acţiuni în constatare, deci hotărârea judecătorească invocată de recurenţi nu poate avea relevanţă în raportul juridic dedus judecăţii.
Nu poate fi primită nici critica adusă de recurenţi vizând rezoluţiunea contractului de cesiune de părţi sociale.
Condiţia rezolutorie, aşa cum o reglementează art. 1020 C. civ., este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Fiind o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, acţiunea în rezoluţiune poate fi promovată numai de partea care şi-a executat obligaţia asumată contractual, iar aşa cum s-a expus anterior, reclamantul a dovedit, în condiţiile art. 46 C. com., că a plătit suma de 15.000 dolari cu titlu de preţ al părţilor sociale, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele admisibilităţii rezoluţiunii judiciare.
Tot în spiritul deciziei de casare, s-a mai apreciat că numai pârâta reclamantă F.M., în calitatea de cesionar al părţilor sociale, are calitatea de creditor al obligaţiei presupus a fi neexecutată, fapt care îi conferă calitatea procesuală în susţinerea acţiunii în rezoluţiune a convenţiei.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii F.B., F.M. şi SC S. SRL împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, în speţă nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii F.B., F.M. şi SC S. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 25 de la 10 februarie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 892/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
