ICCJ. Decizia nr. 930/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 930/2012
Dosar nr. 675/115/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 647 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamantul B.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea bunicului său O.T. la 20 de ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru săvârşirea infracţiunii de crimă pentru uneltirea contra ordinii sociale, astfel că reclamantul arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Reţinând că starea de fapt descrisă de reclamant este conformă cu realitatea, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, că se impune repararea prejudiciului suferit, însă într-un cuantum rezonabil, instanţa de fond a dispus conform celor mai sus-arătate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul B.M., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia nr. 81 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată în judecată formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1.358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. l şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant şi-a încetat efectele juridice.
Curtea de apel a arătat că, este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Totodată, s-a reţinut că un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul B.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 pct. 3 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au dedus cererii în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Recurentul-reclamant a arătat, de asemenea, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, parag. 81),
Reclamantul, la data pronunţării Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) şi prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ";speranţă legitimă"; şi prin urmare ";un bun"; în înţelesul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie.
Şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta este îndreptăţit de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa.
Menţionează recurentul-reclamant că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
În cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant a formulat critici şi privind cuantumul despăgubirilor acordate, arătând că instanţa de fond într-o manieră unitară şi practică constantă, cuantificând în mod corect despăgubirile cuvenite reclamantului faţă de durata măsurii abuzive luate împotriva sa, precum şi faţă de faptul că prin această măsură au fost încălcate dreptul la libertate, dreptul la muncă ca expresie a propriei voinţe prin lipsirea de libertate, lipsirea de bunuri personale, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând demiterea şi onoarea.
Chiar raportat la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale şi a celor materiale, cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond este concordant cu această practică, raportat şi la caracterul vădit abuziv al măsurii luate împotriva reclamantului şi la durata îngrădirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale acestuia.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale) pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998 C. civ., este de reţinut că, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora ";în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi";.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva Deciziei nr. 81 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 929/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 931/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
