ICCJ. Decizia nr. 4301/2013. Civil. Acţiune în concurenţa neloială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 4301/2013
Dosar nr. 101/115/2011
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele :
Prin sentinţa civilă nr. 701 din 22 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. 101/115/2011 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reşiţa în contradictoriu cu pârâţii C.A.A., F.A.M., S.G.D., V.l. şi SC D.L.H. SRL Reşiţa.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la tribunal în data de 17 ianuarie 2011 reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la încetarea actelor de concurenţă neloială, la restituirea documentelor confidenţiale şi a bazei de date a clientelei, însuşite ilicit, la încetarea exploatării comerciale a informaţiilor confidenţiale şi a bazei de date clientelare, la încetarea utilizării documentelor şi tipizatelor folosite de societatea reclamantă şi care au fost însuşite ilicit de pârâţi, precum şi obligarea acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri de 120.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de concurenţă neloială săvârşite.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, a fost efectuată o expertiză informatică şi una contabilă, au fost audiaţi martorii L.A. şi D.G.A., s-a luat interogatoriu părţilor, din materialul probator prima instanţă reţinând următoarele:
Pârâtele C.A.A., F.A.M. şi S.G.D. au fost salariatele reclamantei în calitate de dispeceri transporturi până în 18 ianuarie 2010, când au demisionat.
În data de 13 ianuarie 2010 a fost înfiinţată societatea comercială pârâtă - SC D.L.H. SRL Reşiţa. Conform susţinerilor reclamantei, aceasta ar avea acelaşi obiect de activitate şi ar fi deturnat clientela sa prin cele trei pârâte persoane fizice demisionare, care, ulterior, s-au angajat la societatea pârâtă. Ceea ce, însă, s-a dovedit din toate probele de la dosar, este că SC D.L.H. SRL Reşiţa are ca obiect de activitate intermedieri transporturi, că aceasta, prin angajaţi, caută pe internet marfă de transportat, iar după ce dispecerul o identifică, se caută şi un transportator dispus să efectueze transportul cu un anume preţ, la care societatea de intermediere îşi adaugă un comision, care face parte ulterior din preţul final al transportului, iar comanda de transport este oferită firmei cu preţul cel mai avantajos. Societatea pârâtă a depus la dosar dovada că pe internet apare catalogul caselor de expediţii, catalogul firmelor, bursa de transport, catalogul de transport marfă şi altele.
Instanţa de fond a apreciat că, în prezenta cauză nu a fost dovedit în niciun fel că pârâta SC D.L.H. SRL Reşiţa, prin angajaţii săi, ar fi utilizat în vreun fel secretele comerciale ale reclamantei sau că ar fi incitat la delict şi achiziţionarea de secrete comerciale de către terţi.
De asemenea, a constatat că reclamanta nu a fost dovedit că pârâta ar fi deturnat clientela acesteia deşi s-a făcut comparaţie între listele de clienţi ale celor două părţi, deoarece niciuna dintre ele nu aveau contracte de exclusivitate cu clientela. Expertizele administrate în cauză nu au dovedit deturnarea clientelei întrucât activităţile de intermediere sunt realizate în scopul obţinerii unui comision, iar fiecare dintre cele două firme lucrează cu mai mulţi clienţi, în sensul dispoziţiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991
Reclamanta a mai susţinut că pârâtele, cunoscând modalitatea de lucru a reclamantei, au sustras documentaţia aferentă necesară pentru prestarea serviciilor conexe transporturilor, preluând întocmai modelul prezentării firmei, al contractului de transport şi al bonului de comandă, că au sustras baza de date cu privire la clientelă.
Sub acest aspect, instanţa de fond a avut în vedere expertizele efectuate în cauză, care, însă nu au confirmat susţinerile reclamantei, respectiv expertiza informatică a concluzionat că fişierele de prezentare ale celor două firme nu au fost copiate fizic, fişierul „comandă de transport", din punct de vedere fizic, era diferit la cele două societăţi, cu toate că nu se excludea posibilitatea ca informaţiile care se regăsesc în fişiere să fi fost copiate, în sensul că cel mai vechi putea să fie o sursă de inspiraţie la crearea fişierului nou. în ceea ce priveşte baza de date, concluziile expertului au fost aceleaşi.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat a concluzionat că reclamanta nu a dovedit cu niciun mijloc de probă că dacă cei 45 de clienţi nu ar fi contractat cu pârâta, ar fi contractat în mod cert cu ea, iar conform opiniilor experţilor asistenţi s-a constatat că raporturile comerciale se desfăşurau pe bază de comandă, neexistând între părţi contracte scrise, care să cuprindă clauze legate de drepturi, obligaţii, eventual, daune. Mai mult, ca număr de clienţi, dacă ar fi contractat sigur cu reclamanta, nu s-a dovedit împrejurarea că 45 clienţi din 404 ar fi un procent atât de semnificativ încât să afecteze poziţia comerciantului concurent pe piaţă, aşa cum pretindea reclamantă în raport de art. 4 lit. a) din Lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reşiţa, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost ea formulată şi precizată, pentru următoarele motive:
În motivarea apelului, reclamanta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a ţinut seama de probele administrate, nu a analizat motivele acţiunii în concurenţă neloială, mulţumindu-se doar să reia susţinerile părţii adverse, rezultatul fiind o sentinţă nemotivată, cu o parte a considerentelor conţinând o succesiune de afirmaţii fie străine de natura pricinii, fie complet nesusţinute de alte elemente ale dosarului.
Apelanta a susţinut că a invocat încălcări concrete ale art. 4 lit. a), b), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991, iar instanţa nu a făcut referire la încălcările de la art. 4 lit. a), b), f) şi h), care au fost argumentate în repetate rânduri pe parcursul judecării în fond a cauzei, făcându-se referire doar la lit. g).
În continuare, reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul interpretării concurenţei neloiale cu referire la expertiza informatică şi expertiza contabilă, sens în care opinează că acestea conţin afirmaţii străine de natura pricinii. în susţinerea celor învederate, apelanta arată pe larg şi detaliat derularea raporturilor dintre părţi din perspective unor fapte şi acţiuni, care în opinia sa sunt pe tărâmul concurenţei neloiale, criticând soluţia tribunalului punctual atât în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, cât şi expertizele efectuate în cauză, raportate la textele de lege pretins încălcate. Astfel, reclamanta s-a referit pe larg la probele administrate în cauză, declaraţiile de martori audiaţi în cauză şi la expertizele de specialitate dispuse din perspectiva obiectului cauzei dedus judecăţii, inclusiv la prejudiciul suferit prin faptele de concurenţă neloială săvârşite de părţile adverse.
Prin decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a -ll-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
S-a reţinut, în esenţă, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaţilor, precum şi din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, în temeiul art. 295 C. proc. civ., că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susţine apelanta.
Aceasta, cu toate că este adevărat că judecătorul de fond a omis faptul că la termenul din 6 martie 2012 societatea reclamantă a formulat o precizarea de acţiune, prin care şi-a majorat cuantumul pretenţiilor, iniţial evaluate la 120.000 lei, la suma de 300.456,10 lei, precum şi că în considerente nu sunt analizate, distinct, toate actele de concurenţă neloială invocate în acţiunea introductivă. De asemenea, este real că absenţa parteneriatului comercial exclusiv între societatea reclamantă şi clienţi este irelevantă faţă de natura litigiului, pentru că dacă ar fi existat o exclusivitate contractuală, atunci răspunderea ar fi revenit părţii care ar fi încălcat această obligaţie contractuală, absenţa unui parteneriat convenţional constituind chiar premisa de incidenţă a Legii nr. 11/1991, care sancţionează faptele cu caracter delictual, care au ca efect denaturarea concurenţei.
Însă, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că acţiunea în concurenţă neloială neîntemeiată.
Or, în acest domeniu specific nu poate fi vorba de încălcarea art. 4 din Legea privind combaterea concurenţei neloiale întrucât reclamanta nu poate pretinde că deţine o bază de date exclusivă cu potenţiali clienţi şi care, raportat la prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, ar reprezenta un secret comercial, chiar dacă, în fapt, aceasta şi-a constituit o aşa-zisă „bază de date cu clienţii tradiţionali" cuprinzând atât datele de identificare ale acestora, cât şi persoana prin intermediul căreia se poate stabili contactul efectiv (adică, cu societăţile cu care a mai colaborat în trecut). Aceasta, în considerarea faptului că în practică societăţile de intermediere, prin angajaţii lor, caută pe internet marfă de transportat, contactarea făcându-se în mod direct - telefonic - cu persoana care răspunde de transportul publicat în prealabil în vederea licitării. Contactarea este absolut necesară pentru a se afla date concrete despre marfa transportată, data transportului, distanţă, rută, tonaj, dimensiuni etc, fără să se ofere un preţ pentru acel transport, preţ care trebuie oferit de societatea de expediţii. După obţinerea acestor date, societăţile de intermediere de pe bursa românească de transport oferă acest transport spre licitare, încercând să găsească un transportator dispus să accepte un preţ cât mai mic, la care se adaugă un comisionul intermediarului, şi care este comunicat ofertatului din străinătate. Această contactare este făcută şi de alte firme interesate, fiecare dintre ele oferind un preţ, iar firma care doreşte să efectueze respectivul transport hotărăşte singură cine a câştigat această licitaţie (în funcţie de cel mai scăzut preţ), oferindu-i comanda de intermediere a acelui transport.
Chiar dacă, în anumite părţi, declaraţiile pârâţilor sunt contradictorii, fapt ce poate fi pus pe seama unei lipse de sinceritate la momentul luării interogatoriilor, dar nu numai (şi trecerea timpului poate fi o cauză, alături de starea de emoţie, în funcţie de persoana fiecăruia), din analiza acestora instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine temeinicia susţinerilor apelantei, fundamentată pe o „puternică prezumţie judiciară" care ar releva caracterul fals al declaraţiilor intimaţilor, pentru simplul motiv că acestea nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză. în acest sens, instanţa de apel a constatat că expertiza informatică nu susţin criticile apelantei, în considerente fiind explicat în fapt şi în drept convingerea instanţei raportat la cele învederate de apelantă.
Aşadar, nu se poate afirma că activitatea pârâtelor persoane fizice ar fi constituit concurenţă neloială în formele descrise de legiuitor în art. 4 lit. a), b) şi g) din Legea nr. 11/1991, acestea nefăcând altceva decât să demisioneze de la societatea apelantă, pentru ca ulterior să se angajeze la o societate concurentă, fără ca prin aceasta să divulge sau să folosească secrete comerciale ale SC E.T.L R. SRL Reşiţa, fără consimţământul acesteia şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite, persoanele fizice nefiind nici salariate exclusive ale primului angajator.
În ceea ce priveşte faptele imputate intimatei SC D.L.H. SRL Reşiţa şi reprezentantului său legal - art. 4 lit. f) şi h) - ele nu au fost dovedite, pentru cea din urmă faptă lipsind şi condiţia referitoare la dezorganizarea activităţii comerciantului, cu atât mai mult cu cât relaţia de rudenie dintre acesta din urmă şi intimata S.G. nu a fost contestată. Astfel, este normal ca o persoană, aflând de intenţia unei rude de a-şi schimba locul de muncă şi având în plan să constituie o societate comercială, să îi propună acesteia să o angajeze, cum la fel de normal este şi ca această rudă, având relaţii apropiate cu alte două colege de serviciu, care, la rândul lor, şi-au manifestat intenţia de a pleca de la primul angajator, să încerce să le ajute şi să le obţină un posibil loc de muncă la societatea la care şi ea urmează să se angajeze, toate aceste acţiuni neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 11/1991, contrar celor susţinute de apelantă.
În legătură cu afirmaţiile apelantei cu privire la nelegala desfăşurare de către societate intimată a activităţilor de transport şi a celor conexe acestora, mai exact lipsa licenţei emisă de A.R.R., instanţa de apel Ie-a considerat străine prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât aceasta a format obiectul unei sesizări la organul competent.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în speţă nu se pune nici problema acoperirii vreunui prejudiciu pretins a fi cauzat reclamantei, lipsind condiţiile răspunderii civile delictuale.
Împotriva deciziei pronunţată în apel reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că activitatea de concurenţă neloială a pârâţilor intimaţi a îmbrăcat nu doar tiparul juridic al deturnării clientelei Eutralog, dar şi pe cel al atragerii de salariaţi Eutralog către SC D.L.H. SRL.
Arată recurenta cu titlu exemplificativ, că prima pagină a comenzilor de transport, numită Fişă comandă transport, un document intern al societăţii, care nu părăseşte evidenţa Eutralog în condiţii normale; el nu se comunică niciunui client, transportator sau colaborator, întrucât conţine date cu caracter confidenţial despre clientul cu care s-a făcut contractul de transport. De asemenea, amintim cu această ocazie informaţiile de contact ale unor reprezentanţi ai clienţilor noştri care nu se regăsesc în bazele de date publice, cu atât mai puţin pe Google: (Urbanczyk Monika pentru DHL Freight GmbH Germania, sau Ruklic Edvard, Posti Udo, Keinhoffer Heinz pentru Gebruder Weiss). De asemenea, deşi s-a reţinut că societatea intimată nu utilizează bonuri de comandă, un astfel de bon completat de SC D.L.H. SRL există deja la dosar.
Cu toate acestea, Curtea de Apel Timişoara reţine că nicio informaţie sustrasă de către fostele salariate nu constituie secret comercial, tară nicio referire la aspectele semnalate mai sus, deci prima parte a considerentelor, având ca punct de pornire lipsa caracterului de secret comercial al informaţiilor, este lipsită de motivare.
Instanţa de apel reia în considerente descrierea modalităţii în care acţionează societăţile de intermediere în transporturi. Astfel, fără a primi răspuns că pe paginile de internet folosite de operatorii economici din domeniu, datele de identificare a persoanelor de contact se face pe bază de abonament, iar pe paginile oficiale nefiind înscrise date de identificare. Această împrejurare, a determinat-o pe recurentă să ajungă la concluzia că pârâtele ar fi preluat din baza de date ale societăţii reclamante; în opinia recurentei, aceste împrejurări sunt de natură să întărească prezumţia potrivit căreia societatea intimată a avut la dispoziţie formatul electronic al documentelor societăţii reclamante. în continuare, recurenta prezintă modul în care părţile adverse au demisionat şi angajat la societatea pârâtă, în scopul atragerii clientelei în favoarea acesteia, ceea ce atrage incidenţa art. 4 lit. a) şi h) din legea concurenţei şi, nu numai, dar sunt „ uitate „ declaraţiile martorilor L.A. şi D.G., potrivit cărora dovedesc că abordarea salariaţilor societăţii reclamante s-au făcut pentru societatea pârâtă, probatorii care fac posibilă incidenţa art. 4 lit. f) din Legea concurenţei neloiale.
Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea şi aplicarea greşită a art. 4 lit. a), b, g, f), h) din Legea nr. 11/1991, republicată, pe care le invocă şi arată ce prevăd textele de lege evocate, recurenta făcând o descriere amplă raportat la probele administrate în cauză, inclusiv cele două expertize - expertiza informatică şi expertiza contabilă - din perspectiva pretinselor fapte şi acţiuni ale pârâţilor de concurenţă neloială. De altfel, recurenta reiterează, în mare parte, motivele de apel şi, nu numai, dar, face o analiză detaliată a expertizelor efectuate în cauză şi a răspunsurilor martorilor audiaţi în cauză, cu referire la pretinsele acte normative încălcate în materie raportate la situaţia de fapt prezentată, la fond, apel şi recurs.
În fine, recurenta susţine că în cauză prejudiciu este dovedit şi reprezintă tocmai rezultatul actelor şi faptelor de concurenţă neloială săvârşite de intimaţii pârâţi. Pe cale consecinţă solicita admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte, din oficiu, la acest termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi a rămas în pronunţare pe această excepţie.
Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate şi reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Recurenta - pârâtă îşi circumscrie criticile în mod global şi formal motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva situaţie de fapt şi a expertizelor efectuate în cauză cu privire la acţiunile pretinse de concurenţă neloială.
Deşi, recurenta indică structurat aplicarea greşit a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 4 lit. a), b), g), f), h) din Legea nr. 11/1991, republicată, din motivarea făcută, rezultă fără echivoc, că acestea sunt aspecte de netemeinicie.
Astfel, recurenta readuce în discuţie aspecte de netemeinicie, raportându-se la probele administrate în cauză, descriind concluziile rapoartelor de expertiză dispuse în cauză şi analizează declaraţiile de martori audiaţi, ceea ce conferă recursului declarat de reclamantă o reapreciere a situaţiei de fapt stabilită şi o reapreciere a probelor administrate în cauză.
În atare, condiţii, instanţa de recurs, ca instanţă de control judiciar nu poate examina pricina decât din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ şi restrictiv de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., or, ceea ce susţine, relatează recurenta în dezvoltarea recursului promovat, nu poate să conducă decât la sancţiunea prevăzută de legiuitor cuprinsă în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentă pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de asemenea, Înalta Curte constată că acesta prezintă aspecte de netemeinicie vizând: modalitatea în care pârâtele au preluat baza de date ale societăţii reclamante în scopul deturnării clientelei, descrierea datelor de identificare ale potenţialilor clienţi pe paginile de internet, faptul că pârâţii s-au angajat la societatea pârâtă, cu referire la probele administrate în cauză.
În ce priveşte criticile recurentei referitoare la existenţa unui prejudiciu, după cum se poate observa, acestea sunt aspecte de netemeinicie sub aspectul reluării situaţiei de fapt ce nu mai poate forma obiectul cenzurii în recurs şi o reapreciere a probelor administrate în cauză, aceasta reluând criticile din apel, în sensul reluării unor aspecte din raportul de expertiză privind profitul şi sumele de afaceri.
Practic, aşa cum se poate observa, prin criticile formulate recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză şi o restabilire a situaţiei de fapt, deşi a invocat textele de lege pretins încălcate sau aplicate greşit ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de asemenea, recurenta este nemulţumită de soluţie, aceasta nefăcând să readucă în discuţie aspecte de netemeinicie vizând reluarea situaţiei de fapt.
Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursului.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte, urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâţi, prin apărător, întrucât înscrisurile depuse de avocat reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs, nu sunt înscrisuri doveditoare, după cum se poate, observa, din examinarea copiilor xerox depuse la dosar cu menţiunea „ conform cu originalul" - needificatoare - nu rezultă pentru ce au fost înaintate sumele înscrise în ele.
Referitor la cheltuielile de judecată din apel şi fond, Înalta Curte urmează, de asemenea, a le respinge, întrucât acestea puteau fi solicitate la instanţele anterioare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., care dau posibilitatea părţilor să solicite cheltuieli de judecată numai la cerere şi cu condiţia ca înscrisurile depuse pentru acordarea acestora să fie doveditoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reşiţa împotriva Deciziei civile nr. 29 din 6 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Curtea de Apel Timişoara, secţia a -ll-a civilă, în temeiul art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii pârâţi C.A.A., S.G.D., V.l. şi SC D.L.H.SRL Reşiţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5767/2013. Civil. Fond funciar. Reexaminare... | ICCJ. Decizia nr. 5769/2013. Civil. Grăniţuire. Revizuire - Fond → |
|---|
