ICCJ. Decizia nr. 1136/2015. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1136/2015
Dosar nr. 81/2/2014*
Şedinţa publică din 28 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 7 iunie 2010, R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, a solicitat instanţei - în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Giurgiu, prin primar şi D.C.S.P.G.C. Giurgiu - ca prin hotărârea ce va pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 şi a actului adiţional nr. 1609/2008, prin care Primăria Municipiului Giurgiu, cu încălcarea vădită a C. silv., a dispus transmiterea în administrarea D.G.A.S.P.C.G. Giurgiu a trupurilor de pădure fond forestier, de interes naţional, din insulele M. şi M., în temeiul art. 111 C. proc. civ.
- să constate existenţa dreptului de administrare al R.N.P.- R. - D.S. Giurgiu, O.S. Giurgiu, cât şi regimul juridic al trupurilor de pădure, insule (ostroave) M. şi M., ca fiind domeniu public al statului, teren forestier de interes naţional iar pe cale de consecinţă.
- să oblige pârâtele să-i lase în deplină administrare şi folosinţă fondul forestier de interes naţional, înscris în amenajamentul silvic U.P.O. Giurgiu, în temeiul art. 111 C. proc. civ., cât şi a prevederilor C. silv.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin această acţiune doreşte împiedicarea diminuării fondului forestier de interes naţional, domeniu public al statului, administrat de către R.N.P. - R. D.S. Giurgiu, O.S. Giurgiu.
Aceste terenuri forestiere, se arată, sunt „inalienabile, insesizabile şi netransmisibile”.
În aceste condiţii, actele încheiate a cărui nulitate o solicită să se constate, sunt întocmite cu încălcarea legii organice, respectiv C. silv.
Primăria Municipiului Giurgiu, mai susţine reclamanta, a transmis în administrare terenuri forestiere de care nu a dispus niciodată, nicio lege în vigoare nepermiţând înstrăinarea acestor trupuri de pădure.
Or, dreptul de a administra „trupurile” de pădure (în speţă, insulele M. şi M.) este prevăzut în cuprinsul H.G. nr. 229/2009 şi art. 11 C. silvic, dispoziţii potrivit cărora numai R.N.P. - R. poate administra fondul forestier aparţinând domeniului public al statului, de interes naţional.
În drept, au fost invocate prevederile art. 111 C. proc. civ., şi dispoziţiile C. silv.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat cererea introductivă, însă nu sub aspectul obiectului, ci doar al motivaţiei de fapt expuse în sensul completării argumentaţiei.
S-a solicitat totodată, citarea în cauză, ca pârât, şi a Statului Român prin M.F.P. în calitate de proprietar al fondului forestier în discuţie, aşa încât hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în privinţa dreptului de administrare, să-i fie opozabilă.
Investită în primă instanţă, Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa civilă nr. 872 din 22 februarie 2011, a admis excepţia necompetenței sale materiale şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Giurgiu.
Prin sentinţa nr. 171 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar.
A luat act că în cauză nu există putere de lucru judecat, derivată din sentinţa civilă nr. 134/CAF/2009 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 87/2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, astfel cum a fost precizată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta îşi justifică legitimarea procesuală, întrucât pretinde un drept de administrare propriu asupra ostroavelor împădurite, în litigiu, pretinzând că prin încheierea protocolului atacat a fost vătămată în dreptul său de gestionare a fondului forestier.
S-a luat act totodată că nu sunt întrunite cerinţele legii pentru a se reţine autoritatea lucrului judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 134/CAF/2009 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, prin care acţiunea aceleiaşi reclamante a fost respinsă ca inadmisibilă pentru faptul neîndeplinirii procedurii prealabile specifice contenciosului administrativ, fără a se intra în cercetarea fondului pricinii şi a se dezlega raportul juridic litigios, aspecte care sunt de esenţa puterii lucrului judecat.
Trecând la soluţionarea fondului pricinii, tribunalul a reţinut că ostroavele M. şi M. au fost incluse în domeniul public al municipiului Giurgiu în temeiul Legii nr. 213/1998, iar actul prin care s-a materializat apartenenţa la domeniul public al Municipiului Giurgiu al celor două insule împădurite, este reprezentat de H.G. nr. 968/2002.
Reclamanta a încercat să anuleze parţial prin acţiune în justiţie menţionata H.G. României, în privinţa inventarierii şi trecerii celor două ostroave în domeniul public local al autorităţii administrative, însă demersul i-a fost respins irevocabil, statuându-se că insulele aparţin municipiului Giurgiu, iar nu Statului Român.
Stabilind că titularul dreptului de proprietate asupra insulelor este Municipiul Giurgiu, reţine tribunalul, se pune problema de a cunoaşte cine este titularul dreptului de administrare (drept real, distinct de dreptul de proprietate)şi dacă dreptul de administrare a fost transmis în mod legal către pârâta D.G.S.P.G.C. Giurgiu.
Actul juridic a cărui anulare s-a solicitat (protocol) a fost încheiat la data de 30 ianuarie 2006 sub imperiul vechiului C. silvic adoptat în baza Legii nr. 26/1996, astfel încât analiza de valabilitate a acestuia s-a realizat în funcţie de regimul juridic existent (în vigoare) la momentul încheierii protocolului.
Potrivit C. silv., fondul forestier naţional este compus din totalitatea pădurilor indiferent de titularul dreptului de proprietate (statul, unităţile administrativ teritoriale, persoane juridice sau fizice de drept privat).
Reclamanta, conchide prima instanţă, prin direcţiile sau ocoalele sale silvice, are drept legal de administrare numai cu privire/limitat la fondul forestier naţional proprietate publică a statului (art. 10 din Legea nr. 26/1996).
Cum în speţă, este vorba despre un fond forestier (cele două ostroave împădurite) aparţinând unei unităţi administrativ teritoriale, rezultă că reclamanta nu are un drept legal de administrare a acestuia, ceea ce „echivalează” cu valabilitatea protocolului întocmit.
Nu se poate face confuzie, se arată, între dreptul de administrare al fondului forestier şi exploatarea în regim silvic a acestuia, aşa cum procedează reclamanta.
Astfel, apare ca evident faptul că proprietarul sau administratorul ostroavelor împădurite nu poate exploata fondul forestier decât în regim silvic, ceea ce implică din partea reclamantei, un drept de supraveghere şi de control ca autoritate în domeniul protecţiei pădurilor.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Noului C. silvic (art. 12 din Legea nr. 46/2008) care prevăd faptul că fondul forestier proprietatea publică a unităţilor administrative se administrează prin ocoale silvice private.
Ca atare, se conchide, în privinţa actului juridic atacat nu subzistă nicio cauză de nulitate, iar reclamanta nu deţine vreun drept de administrare a fondului forestier existent pe insulele M. şi M.
Apelul declarat în cauză de reclamanta R.N.P. R. - D.S. Giurgiu, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 293/A din 1 iulie 2014, a schimbat în parte sentinţa în sensul că, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 şi a Actului adiţional nr. 1609/16 septembrie 2008, încheiate între pârâţii Municipiul Giurgiu şi D.G.S.P.G.C. Giurgiu.
A obligat pârâţii Municipiul Giurgiu, prin primar şi SC A.D.P.P.G. SA să lase reclamantei în deplină administrare şi folosinţă trupurile de pădure insule (ostroave) M. şi M.
A admis cererea de arătare a titularului dreptului de proprietate asupra celor două bunuri, respectiv Statul Român, prin M.F.P.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins cererea intimatului pârât Municipiul Giurgiu, prin primar, privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
A luat act că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că delimitarea domeniului public local faţă de domeniul public naţional se face potrivit regulilor instituite de Legea nr. 213/1998 „privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, lege organică ce reglementează regimul juridic general al proprietăţii (art. 73 lit. m) din Constituţie).
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data încheierii celor două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata): „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege”. De asemenea, art. 3 alin. (4) prevede că: „Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.
S-a avut în vedere că între bunurile enumerate la pct. I din anexa I ca alcătuind domeniul public al statului, se regăsesc, la pct. 4: „pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată”. De asemenea, între bunurile enumerate la pct. III din anexă ca alcătuind domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, se regăsesc, la pct. 9: „terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat”.
C. silv. în vigoare la data încheierii Protocolului nr. 1918 din 30 ianuarie 2006, adoptat prin Legea nr. 26/1996, mai prevedea că: „Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional” (art. 1), că: „Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional” (art. 4 alin. (1)) şi că „Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului C. silv.” (art. 5).
Întrucât atât pct. III.9, cât şi pct. I.4 din anexa la Legea nr. 213/1998 se referă la terenuri cu destinaţie forestieră, prin aplicarea regulii că norma specială (în acest caz cea de la pct. I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma generală (pct. III.9, care are un caracter generic), rezultă că fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor terenurile cu destinaţie forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998 la pct. I.4. Asemenea terenuri cu destinaţie forestieră sunt considerate de o importanţă mai redusă, de vreme ce pot face parte din domeniul privat, iar nu din cel public, al statului.
Dispoziţii similare sunt cuprinse şi în C. silv. în vigoare la data încheierii Actului adiţional nr. 1609 din 16 septembrie 2008, adoptat prin Legea nr. 46/2008 care, în art. 7 alin. (1) se prevede că: „După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi: a) fond forestier proprietate publică a statului; b) fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; c) fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice; d) fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale”.
Chiar admiţând, se reţine, că Legea nr. 46/2008, prevăzând că anumite bunuri sunt de interes naţional şi în acelaşi timp deschizând posibilitatea ca acestea să fie în proprietatea unităţilor administrativ teritoriale, ar putea încălca regula din legea cadru (Legea nr. 213/1998, care reglementează regimul juridic general al proprietăţii publice) prevăzută de art. 3 alin. (4), potrivit căreia domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor nu poate include bunuri declarate prin lege de interes public naţional, în condiţiile în care respectivul act normativ nu face şi o delimitare în concret a domeniului public local faţă de domeniul public naţional, rămân valabile consideraţiile expuse anterior privind aplicarea regulii că norma specială (în acest caz cea de la pct. I.4, ce cuprinde o enumerare limitativă) derogă de la norma generală (pct. III.9, care are un caracter generic) - ambele texte neabrogate -, astfel că fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor terenurile cu destinaţie forestieră, altele decât cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998 la pct. I.4.
Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, instanţa de apel a constatat că cele două imobile care formează obiectul litigiului, insulele M. şi M., sunt terenuri acoperite de păduri, astfel cum rezultă din amenajamentele silvice din anii 1955, întocmit de M.U.F.L. Giurgiu, 1956-1957 (întocmit de M.S. - I.S.P.S.), 1968 (întocmit de M.E.F. - I.S.P.F.), 2002 (întocmit de R.N.P. - I.C.A.S.) şi 2012 (întocmit de R.N.P. R., din care rezultă că trupul de pădure de pe insula M. are 630,26 ha, iar trupurile de pădure de pe insula M. au în total 257,73 ha). Ca atare, fac parte din domeniul public al statului în temeiul pct. I.4 din anexa la Legea nr. 213/1998.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că atestarea apartenenţei celor două bunuri la domeniul public al municipiului Giurgiu, prin H.G. nr. 968/2002, nu are relevanţă în privinţa regimului lor juridic, întrucât acest act normativ are o forţă juridică inferioară legii, şi cu atât mai mult unei dispoziţii exprese din legea cadru în materia regimului juridic al proprietăţii publice. De altfel, printr-o altă hotărâre de guvern, respectiv H.G. nr. 2060/2004 (abrogată prin H.G. nr. 1705/2006), s-a atestat contrariul, şi anume că cele două bunuri fac parte din domeniul public al statului.
În privinţa efectelor juridice ale Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 25864/2/2005, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1082 din 23 aprilie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2619/2005, rămânând astfel irevocabilă soluţia de respingere a cererii de anulare parţială a H.G. nr. 968/2002, s-a avut în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 din vechiul C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Puterea lucrului judecat presupune însă ca litigiul să fi fost soluţionat în fond.
Dimpotrivă, o hotărâre care nu a rezolvat diferendul, datorită unor împrejurări de ordin formal, care au împiedicat instanţa să ajungă la dezbaterea în fond a pricinii, nu va putea fi opusă, ca regulă, într-o nouă instanţă învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, cu valoarea autorităţii de lucru judecat.
Or, în cauză, din considerentele Deciziei nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 25864/2/2005 rezultă că acţiunea în anularea hotărârii de guvern a fost respinsă în considerarea faptului că anterior introducerii sale ar fi trebuit contestate pe calea contenciosului administrativ hotărârile de consiliu local prin care au fost însuşite bunurile ce aparţin domeniului public al municipiului Giurgiu. Prin urmare, nu a existat o analiză substanţială a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său privind identificarea titularului dreptului de proprietate în persoana Statului Român. Pe de altă parte, în cadrul unei acţiuni în revendicare, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al unei asemenea acţiuni, iar neatacarea unui act juridic cu valoare de titlu de proprietate nu constituie un impediment pentru compararea lui cu titlul de proprietate care pledează în favoarea celeilalte părţi (în speţă, pct. 1.4 din anexa la Legea nr. 213/1998).
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că reclamanta este titulara unui drept de administrare asupra celor două imobile în litigiu, în temeiul art. 10 din Legea nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008.
Întrucât, se arată, nicio dispoziţie legală nu exclude existenţa a doi administratori ai unui bun domeniu public, împrejurarea că, în temeiul H.G. nr. 1705/2006, cele două imobile în litigiu, care sunt nu numai împădurite, ci şi insule, au fost date şi în administrarea A.N.A.R., nu este de natură să înlăture legitimarea procesuală activă a reclamantei.
În condiţiile în care Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 şi Actul adiţional nr. 1609/16 septembrie 2008, prin care Municipiul Giurgiu „a predat” imobilele D.G.S.P.G.C. (actualmente SC A.D.P.P.G. SA) au fost încheiate de un neproprietar, pentru că această calitate aparţinea conform celor de mai sus Statului Român, ele sunt nule absolut, în temeiul art. 968 C. civ.
De asemenea, în temeiul art. 10 din Legea nr. 26/1996, respectiv art. 11 din Legea nr. 46/2008, curtea de apel a admis şi acţiunea reală formulată de administratorul celor două bunuri, cu precizarea că referirea la constatarea existenţei dreptului de administrare nu a fost considerată un capăt de cerere distinct, ci o argumentare a celui subsecvent, constituind o acţiune în realizare.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- instanţele au soluţionat greşit excepţiile invocate în cauză respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cele vizând inadmisibilitatea şi tardivitatea cererii.
Astfel, din adresa din 18 iunie 2014 a M.F.P., reiese că dreptul de proprietate al celor două ostroave, aparţine Statului iar dreptul de administrare revine A.N.A.R., iar nu R.
Nu există nicio dispoziţie legală, mai susţine recurentul, iar reclamanta nu a dovedit în niciun mod, că dreptul de administrare ar aparţine în acelaşi timp, atât A.N.A.R. cât şi R., neputându-se face confuzie între dreptul de administrare a fondului forestier şi exploatarea în regim silvic a acestuia.
Cât priveşte respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii, soluţia nu a fost motivată.
- actele administrative a căror anulare se solicită se referă la bunuri care aparţin domeniului public al Municipiului Giurgiu şi asupra cărora reclamanta nu deţine un titlu valabil.
- greşit s-a reţinut că cele două ostroave, fiind terenuri acoperite de păduri, conform amenajărilor silvice din anii 1955-2012, fac parte „automat” din domeniul public al statului, iar H.G. nr. 968/2002, ar avea o forţă juridică inferioară legii.
S-a ignorat faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Dosar nr. 25864/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti) acţiunea vizând anularea amintitei hotărâri de guvern, a fost respinsă, stabilindu-se că insulele aparţin Municipiului Giurgiu, iar nu Statului Român.
Ca atare, concluzia care se impune este că H.G. nr. 968/2002, a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente în materie şi produce efecte juridice, din moment ce nu a fost anulată.
Recurentul face trimitere şi la H.G. nr. 548/1999 prin care, se arată, terenurile cu destinaţie forestieră - dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori juridice de drept privat - sunt incluse în „lista de bunuri” care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, orașelor şi municipiilor.
- s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 10 al Legii nr. 26/1996 care, prevede în mod expres că doar administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P. iar nu tot ce însemnă fond forestier naţional.
Or, probele administrate, conchide recurentul, atestă că cele două ostroave împădurite, aparţin unităţii administrativ teritoriale, caz în care reclamantei nu îi poate reveni, dreptul de administrare.
Sunt invocate, în acest sens, şi prevederile art. 12 din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora fondul forestier, proprietate publică a unităților administrativ teritoriale se administrează prin ocoale silvice private care funcţionează ca regii autonome de interes local, cu specific exclusiv silvic, sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul R.N.P.R.
- nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel în sensul că înscrierea în cartea funciară nu produce niciun efect, în condiţiile în care înscrierea s-a efectuat în baza unor acte valabile, producătoare de efecte juridice.
Ignorând susţinerile şi apărările pârâtului recurent, se arată, instanţa nu a intrat practic în cercetarea fondului, ceea ce - în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - ar atrage casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
În mod corect, prin ambele hotărâri pronunţate în cauză, instanţele au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar.
Astfel, R.N.P.-R., şi-a dovedit legitimarea procesuală în condiţiile în care a solicitat anularea celor două acte (Protocolul nr. 1918 din 30 ianuarie 2006 şi actul adiţional nr. 1609/2008) în contextul invocării unui drept de administrare propriu, în baza C. silv., asupra celor două ostroave, declarate ca fiind fond forestier, proprietate publică a statului.
Reclamanta a pretins astfel că prin închirierea protocolului atacat, a fost vătămată în dreptul său de supraveghere şi control, ca autoritate în domeniul protecţiei pădurilor.
Cât priveşte excepțiile inadmisibilității şi tardivităţii cererii, acestea au fost invocate de pârât prin întâmpinare, în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea faptului că actele a căror anulare s-a solicitat, ar avea caracter administrativ, ulterior, după ce prin hotărâre definitivă s-a stabilit că litigiul este guvernat de legea civilă, nemaifiind susţinute.
Nefondate sunt şi criticile vizând soluţia dată de instanţa de control judiciar asupra fondului cauzei, în condiţiile în care probatoriul administrat atestă fără echivoc, apartenenţa celor două imobile la fondul forestier, proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P.R., prin D.S. Giurgiu.
Potrivit Legii nr. 26/1996 - C. silv. - în vigoare la data încheierii actelor atacate, pădurile, terenurile destinate împăduririi (…) iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, constituie indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional care, după caz, este proprietate publică sau privată.
Corelativ, art. 10 al actului normativ mai sus citat, dispune că administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P.
Prevederea a fost reluată şi de Legea nr. 46/2008 - C. silv., în vigoare - care în alin. (1) al art. 11 dispune că fondul forestier proprietate publică a statului, se administrează de R.N.P.-R., regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului.
Tot astfel, potrivit art. 35(1) al Legii nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său, conform prevederilor legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.
Or, probele cauzei relevă că amenajamentele silvice, reînnoite potrivit reglementărilor legale, din 10 în 10 ani, au reflectat existenţa celor 2 imobile în patrimoniul Statului român şi respectiv în administrarea R.
Relevante în stabilirea regimului juridic al imobilelor în cauză, sunt şi prevederile Legii apelor, nr. 107/1997 care, în art. 3 alin. (3) dispune că aparţin domeniului public al Statului şi „insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal, la nivelul mediu al apei” ce aparţin proprietarului albiei apei, categorie în care se încadrează şi imobilele „M.” şi „M.”, în condiţiile în care proprietarul „albiei apei” - Dunărea - este Statul român.
Cum, categoria de folosinţă a imobilelor - insule cu pădure - reclamă intrarea acestora şi sub incidenţa Legii nr. 107/1997, şi respectiv administrarea lor şi de către A.N.A.R., s-a reţinut corect că cele două administrări, fiind prevăzute prin legi organice, nu se exclud, nefiind invocată o dispoziţie legală care să interzică existenţa a doi administratori ai unui bun aparţinând domeniului public al Statului.
Ca atare, în condiţiile în care trei legi organice recunosc apartenenţa celor două imobile la domeniul public al Statului (C. silv., Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 107/1997), atestarea acestora ca aparținând domeniului public de interes local - al municipiului Giurgiu - printr-o H.G., act normativ inferior legii, nu poate avea nicio relevanţă sub aspectul stabilirii regimului juridic al nemişcătoarelor, neavând efect constitutiv de proprietate, în favoarea unităţii administrativ teritoriale.
De altfel, o altă H.G., ulterioară celei invocate - H.G. nr. 2060/2004 - a atestat contrariul, respectiv apartenenţa imobilelor la domeniul public al Statului.
Din această perspectivă, înscrierea drepturilor tabulare în C.F., în baza H.G. invocate, nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996 care, spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-Lege nr. 115/1938, asigură doar opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular.
Nu pot fi reţinute nici argumentele recurentului legate de respingerea acţiunii ce a vizat anularea H.G. nr. 968/2002, câtă vreme instanța supremă (prin Decizia nr. 724 din26 februarie 2008) nu a procedat la o analiză a fondului cauzei, cererea fiind respinsă pe considerentul neatacării hotărârilor de consiliu local, prin care au fost „însuşite” bunuri aflate în domeniul public al Municipiului Giurgiu.
Actele cauzei cât şi expertiza tehnică judiciară efectuată la fond (fila 200-Dosar nr. 5960/236/2010 al Tribunalului Giurgiu) atestă de asemenea că cele două ostroave în litigiu, erau incluse în amenajamente silvice, încă din anul 1955, şi evidenţiate ca aparţinând domeniului public al Statului.
Aceeaşi expertiză (ing.C.I.) relevă că grupurile de pădure „O.M.”, „M. Est şi Vest” şi plantaţiile ce compun „U.P. Giurgiu”, au fost şi în trecut în proprietate statului, fiind administrate în perioada interbelică de „C.A.P.S.”, prin O.S. Giurgiu.
Se evidenţiază că trupurile de pădure înscrise în Anexele 2 şi 22, poziţiile 408-409 şi 30-31 ale H.G. nr. 968/2002, sunt cele deţinute de R.N.P. R., respectiv de D.S. Giurgiu, neexistând alţi deţinători legali, în condiţiile în care acestea fac parte din fondul forestier naţional, proprietate publică a statului.
Or, potrivit art. 11 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, „privind regimul juridic al proprietăţii publice” bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, neputând fi înstrăinate (ci, doar date în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii), actele juridice încheiate cu încălcarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate absolută.
Tot astfel, atât C. silv. anterior, în vigoare la data încheierii actelor atacate, (Legea nr. 26/1996-art. 54) cât şi cel în vigoare (Legea nr. 46/2008-art. 34 alin. (1) şi art. 35) interzic reducerea suprafeței fondului forestier naţional, terenurile forestiere proprietate publică a Statului, neputând face obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.
Faţă de cele ce preced, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că hotărârea tribunalului a fost pronunţată cu ignorarea reglementărilor privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, recursul urmând a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Giurgiu prin primar împotriva Deciziei nr. 293/A din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1129/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1138/2015. Civil → |
|---|
