Pretenţii. Sentința nr. 9229/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Comentarii

0

Sentința nr. 9229/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 9229/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CLUJ-N.

CIVIL

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr.9229/2015

Ședința publică din 08 Octombrie 2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE: D. R. C.

GREFIER: C. F.

Pe rol se află pronunțarea în cauza civilă privind pe reclamantul B. S. T., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect anulare clauze abuzive.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 27.08.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 10.09.2015, 18.09.2015, 24.09.2015, 01.10.2015 și 08.10.2015, în aceeași compunere hotărând următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat sub nr. de dosar_, la data de 29 iulie 2014, reclamantul B. S. T. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtele O. B. ROMÂNIA SA și O. B. ROMÂNIA SA, prin Sucursala A.-I., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv și implicit nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C2204/1000/_ din 12.06.2008 și din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr.C_ din 19.06.2008, cu consecința înlăturării lor din convenții după cum urmează:

a)Referitor la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C2204/1000/_ din 12.06.2008: a1) clauzele prevăzute la art. 5.2, art. 5.3 și art. 5.4 din cadrul art. 5 al Contractului de credit referitoare la dobânda curentă și dobânda penalizatoare; a2) clauzele prevăzute la art. 6.1 lit. b, art. 6.2 și art. 6.3 din cadrul art. 6 din Contractul de credit cu privire la taxele și comisioanele aplicabile; a3) clauzele prevăzute la art. 15.1 și art. 15.2 din cadrul art. 15 din Contractul de credit cu referire la notificări; a4) clauza prevăzută la art. 17.6 alin. 2 din cadrul art. 17 din Contractul de credit care reglementează dispozițiile finale.

b)Referitor la Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr.C_ din 19.06.2008: b1) clauzele prevăzute la art. 6.2 și art. 6.3 din cadrul art. 6 al Contractului de credit referitoare la dobânda curentă și dobânda penalizatoare; b2) clauzele prevăzute la art. 7.1 lit. b, art. 7.2 și art. 7.3 din Contractul de credit cu privire la laxele și comisioanele aplicabile; b3) clauzele prevăzute la art. 17.1 și art. 17.2 din cadrul art. 17 din Contractul de credit cu referire la notificări; b4) clauza prevăzută la art. 19.6 alin. 2 din cadrul art. 19 din Contractul de credit care reglementează dispozițiile finale.

2. obligarea pârâtei la plata către reclamant a următoarelor sume:

2.1.diferența dintre totalul sumelor plătite cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din 12.06.2008, de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixă la data de 12.06.2008 (4,1%) + indice LIBOR (CHF) 3 luni valabil la începutul fiecărui trimestru, conform art.6.1 din contractul nr. C2204/1000/_, întrucât clauza stipulată în art. 5.2 din contract care conferă băncii posibilitatea de a modifica în mod unilateral dobânda este abuzivă;

2.2.diferența dintre totalul sumelor plătite cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ din 19.06.2008, de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixa la data de 19.06.2008 (1,84%) - indice LIBOR (CHF) valabil la începutul fiecărui trimestru, conform art. 6.1 din contractul nr. C_, întrucât clauza stipulată în art. 6.2 din contract care conferă băncii posibilitatea de a modifica în mod unilateral dobânda este abuzivă;

2.3.suma de 652 CHF reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 32.600 CHF, ce constituie valoarea creditului, percepută de O. B. România S.A. la momentul acordării creditului stabilit la art. 6.1 lit. b) din contractul nr. C2204/J 000/_, întrucât clauza care stabilește obligativitatea de plată a acestui comision este una vădit abuzivă;

2.4.suma de 2132 CHF reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 106.600 CHF, constituind valoarea creditului, percepută de O. B. România S.A. la momentul acordării creditului stabilit la art. 7.1 lit. b) din contractul nr. C_, întrucât clauza care stabilește obligativitatea de plata a acestui comision este una vădit abuzivă;

3.obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare), respectiv a dobânzii legale remuneratorii (conform O.G. nr. 13/2011), aferentă sumelor de restituit solicitate la pct. 2), de la data prelevării nelegale a fiecărei sume și până la data restituirii efective;

4.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial și orice alte cheltuieli ocazionate de prezentul demers judiciar.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu societatea bancară O. B. România S.A două contracte de credit; contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din 12.06.2008 și contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ din 19.06.2008. Prin aceste contracte, subsemnatul a contractat un credit în valoare de 32.600 CHF (potrivit contractului, prin CHF urmează a se înțelege franci elvețieni) reprezentând credit pentru nevoi personale, respectiv 106.600 CHF suma reprezentând credit pentru finanțarea achiziționării de proprietăți imobiliare.

Ambele obligații de restituire a creditelor se întind pe o perioadă de 360 de luni. începând cu data încheierii contractelor, și sunt reflectate in scadențarele creditelor din data de 12.06.2008, respectiv din 20.06.2008. Aceste contracte de credit sunt garantate prin ipoteca constituită asupra imobilului aparținând terților garanți după cum urmează: C. V. și C. M. pentru ambele contracte de credit, respectiv contractul de ipotecă pentru garantarea creditului ipotecar acordat în baza Legii nr. 190/1999, încheiat între reclamant și soția sa B. M. în calitate de debitori ipotecari și O. B. România S.A. în calitate de creditor ipotecar.

Având în vedere caracterul standard, preformulat al contractelor încheiate între subsemnatul și O. B. România S.A., dar si caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în aceste contracte, la data de 2.07.2014, reclamantul a formulat o cerere pe care a transmis-o pârâtei și prin intermediul căreia a solicitat ca în vederea soluționării pe cale amiabilă a diferendului existent, să procedeze la îndeplinirea tuturor obligațiilor constând în restituirea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor abuzive, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, obligații care îi revin ca urmare a încheierii contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din 12.06.2008 și a contractului de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ din 19.06.2008.

Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din 12.06.2008 și a contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ din 19.06.2008, sunt guvernate de dispozițiile Codului civil de la 1864 (în virtutea principiului tempus regit actum), dar și de dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, ale Codului Consumului (Legea nr. 296/2004) și, mai ales, ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori.

Pentru a beneficia de drepturile și obligațiile consacrate în legislația consumeristă suplimentar fața de Codul Civil, contractul trebuie să fie încheiat între un comerciant {profesionist, în ambianța noilor reglementări) și un consumator. Contractele de credit deduse judecății în prezenta speță, întrunesc aceste condiții.

Astfel, una din părțile contractante este o societate bancară ce se încadrează în definiția noțiunii de comerciant prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000: conform acestei reglementări, comerciantul este orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, in temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale (...). Din perspectiva acestui text de lege, dar și din însăși rațiunea Legii nr. 193/2000, pârâta este un profesionist căruia i se aplică toate exigențele legislației consumeriste.

Reclamantul, în calitate de parte contractantă este un consumator în sensul avut in vedere de legislația consumeristă incidentă. Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dar și a art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. în acest context, menționăm faptul ca din contractele de credit rezultă că scopul (cauza) acestor contracte o constituie acordarea unui credit de consum pentru nevoi personale, respectiv un împrumut ipotecar în vederea achiziționării unei proprietăți imobiliare (an. 1 din contractele de credit).

Din aceste clauze care stipulează expres cauza actului juridic, rezultă că reclamantul a încheiat acest contract în afara oricărei activități profesionale, acesta urmărind acoperirea unor nevoi personale. în același sens, conform jurisprudenței dezvoltate în aceasta materie, cât timp într-un contract de credit se prevede expressis verbis faptul că este încheiat de consumator pentru nevoi personale, cauza convenției este în mod cert una extraprofesională, de natură personală.

Având în vedere toate cele prezentate anterior, dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt pe deplin aplicabile contractelor de credit ce fac obiectul prezentei judecăți.

Noțiunea de clauză abuzivă reprezintă un concept mixt, regimul său juridic îmbinând elemente specifice viciilor de consimțământ cu exigențele bunei-credințe în executarea contractelor. Dincolo de controversele asupra naturii juridice a clauzelor abuzive, Legea nr. 193/2000 stabilește un regim juridic foarte clar, atât în ceea ce privește condițiile de existență ale clauzelor abuzive, cât și sancțiunile aferente.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, In detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acest text de lege consacră cele două condiții cumulative care trebuie întrunite pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale: a) Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; b) Clauza creează un dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei - credințe.

Prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 definesc condiția negocierii directe a clauzelor astfel: O clauză contractuală va fi considerată ca ne fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standarde preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Pornind de la acest text de lege, s-a arătat în numeroase rânduri în practică că cel mai relevant exemplu de clauze impuse unilateral, fără negociere cu consumatorul, sunt cele cuprinse în contractele de adeziune, sau în termenii legii, contractele standarde preformulate, adică cele în care există doar o ofertă la care consumatorul poate doar adera. Cu alte cuvinte, nu exista o posibilitate reală, efectivă de negociere. Raportând aceste aspecte la speța, toate clauzele a căror anulare se cere în cadrul petitului 1 al acțiunii, au fost încheiate fără a exista o posibilitate efectivă de negociere.

Astfel, la art. 2 - Destinația creditului din cuprinsul contractelor de credit sunt prevăzute următoarele: C2204/1000/_ din 12.06.2008: Prezentul credit se acorda în scopul satisfacerii nevoilor personale ale Clientului și/sau ale familiei sale; C22U_ din 19.06.2008: Creditul este acordat pentru finanțarea achiziționării proprietății/proprietăților imobiliare.

Aceste aspecte denotă faptul că toate clauzele contractelor de tipul celor supuse analizei în prezenta speță, sunt predefinite, fără a exista vreo posibilitate de negociere reală. Din moment ce contractele sunt denumite deja, înseamnă că societatea pârâtă folosește în activitățile sale contracte predefinite, care nu mai pot fi negociate.

Totodată, reclamantul consideră că nu este nevoit să probeze faptul că acest contract s-a încheiat fără o negociere prealabilă, întrucât faptele negative nedeterminate (clauzele nu au fost negociate) nu pot fi probate. Tocmai de aceea, art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că sarcina probei aparține profesionistului în aceste situații: „Dacă un comerciant pretinde ca o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte probe în acest sens". Prin urmare, observând caracterul standard preformulat al contractelor de credit, va trebui ca pârâta să probeze faptul că a existat o negociere efectivă a acestor contracte.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție care atestă caracterul abuziv al clauzei, creând în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ, s-a pronunțat șl Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a 11-a Civilă prin Decizia civilă nr. 686/2013 din data de 21.02.2013, menționând în mod expres următoarele:

„Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de apel a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanților. (...) Utilizând criteriul echivalentei în aprecierea echilibrului /dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că echivalența prestațiilor presupune că drepturile și obligațiile reciproce trebuie să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu este cazul în speță.".

Raportând cele reținute prin decizia menționată anterior la prezenta speță, situația este similară și în cauza de față. Astfel, este evident faptul că atitudinea pârâtei este una care creează beneficii doar uneia dintre părți - Banca, fiind defavorabilă celeilalte, în speță Clientului.

Cu privire la noțiunea de dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu ocazia pronunțării hotărârii din 14.03.2013 în afacerea C-415/11, Mohamed Aziz vs. Caixa d"Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) arătând că aceasta trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua daca și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare (...); Pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința de bună-credința, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale. "

Tot Curtea, cu ocazia pronunțării hotărârii din 16.09.2011 în afacerea C-472/11, Banif Plus B. Zrt vs. C. Csipai și V. Csipai a menționat că „pentru a efectua o apreciere cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază cererea cu care este sesizată, instanța naționala trebuie să țină seama de toate celelalte clauze din contract”.

Astfel, instanța națională este chemată să realizeze o analiză particulară a fiecărei cauze, ca mai apoi să se pronunțe prin raportare la particularitățile fiecărei spețe, în vederea constatării caracterului abuziv al caluzelor, cu consecința anulării lor.

D). Caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la petitul 1 și nulitatea absolută a acestora

D1) clauza prevăzută la art. 5.2 din contractul C2204/1000/I0526 din 12.06.2008, respectiv clauza prevăzută la art. 6.2 din contractul C_ din 19.06.2008.

Aceste clauze cu conținut identic, stabilesc următoarele: Dobânda este variabilă in conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată in mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul Clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Banca. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.

Analizând aceste clauze, ele prezintă toate viciile specifice unei clauze abuzive, așa cum sunt prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. prin urmare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât:

a) Clauza nu a fost negociată cu reclamantul

In completarea argumentelor prezentate anterior cu privire la noțiunea de clauză care nu a fost negociată, se impune următoarea precizare: din moment ce am arătat argumentat că cele două contracte de credit, în întregimea lor nu au fost supus negocierii, a fortiori, ceea ce este valabil pentru ambele contracte, este valabil pentru toate clauzele acestora. Astfel, pârâtei îi revine obligația ca în temeiul art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, să probeze pentru fiecare clauză în parte faptul că a existat o negociere directă și efectivă cu reclamantul (aspect imposibil, întrucât o asemenea negociere nu a avut loc).

b) Clauza creează un dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe

Clauza de modificare a dobânzii a fost în repetate rânduri anulată de instanțele naționale, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest context, orientarea înaltei Curți este corectă și temeinică, inclusiv prin raportare la Anexa la Legea nr. 193/2000 care cuprinde o „listă neagră” a clauzelor considerate ca fiind abuzive. în cadrul art. (1) lit. a) din această anexă - este prezumată ca fiind abuzivă clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, /ară a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Mai mult, teza a Il-a a acestei prevederi stabilește legalitatea clauzelor prin care un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de consumator, însă cu următoarele condiții: dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Așadar, conform art. 1 lit. a) teza a Ii-a din Legea nr. 193/2000, Banca poate modifica unilateral rata dobânzii. însă doar dacă există o motivație întemeiată, și dacă cealaltă parte are corelativ, dreptul să rezilieze imediat contractul ca urmare a acestei modificări.

Analizând prevederile art. 5.2 respectiv 6.2 din Contracte, acestea nu întrunesc condiții de legalitate. În primul rând, nu regăsim motivația întemeiată care ar oferi Băncii posibilitatea de modificarea unilaterală a dobânzii. Prin formularea dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii, iară a se prezenta un criteriu obiectiv și previzibil, nu poate fi acceptată.

În aceste condiții, expresia politica Băncii este largă și nedefinită, încât practic in acesta se poate include aproape orice, având in vedere că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.(...) Astfel, nu este prevăzut în concret niciun element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbări și să se determine de către instanță sau consumator dacă majorarea este necesară și proporțională cu motivul care a determinat-o.

Dincolo de jurisprudență deja încetățenită, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între părți. Prima facie, dezechilibrul poate fi dedus pe calea unei prezumții legale: art. l lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 stipulează ca o asemenea clauză trebuie să fie însoțită de dreptul consumatorului de a denunța rezilia contractul; per a contrar io, lipsa unei asemenea prerogative recunoscute în contraprestație consumatorului creează prezumția legală a caracterului abuziv al clauzei, conform art. 1 lit. a) din Anexă, care instituie această prezumție.

Secunda facie, prin dezechilibru semnificativ se înțelege lipsa unei echivalențe a prestațiilor: Băncii i se recunoaște prerogativa modificării unilaterale a ratei dobânzii, însă în schimbul acestei clauze, consumatorului nu i se recunoaște nimic.

Ultima facie, și poate cel mai mare dezechilibru generat de această clauză îl constituie faptul că nu este stipulat vreun criteriu de modificare a ratei dobânzii. In această ambianța contractuală, Banca va putea ridica rata dobânzii la un nivel exorbitant, fără ca celelalte părți contractante, sau mai grav, instanța de judecată să aibă la dispoziție vreun criteriu de analizare a acestei măsuri.

Fără îndoială, dezechilibrul creat este contrar bunei-credințe. Buna-credință prevăzută de art. 970 alin. (1) C. civ. 1864 conform căruia convențiile trebuie executate cu bună-credință, implică printre altele și o obligație de cooperare a părților contractante în păstrarea unui echilibru contractual. O clauză care generează astfel de efecte, încalcă fără îndoială obligația de executare cu bună-credință a obligațiilor.

Având în vedere toate aceste aspecte, se solicită instanței de judecată să constate caracterul abuziv al acestei clauze, iar în consecință să dispună anularea lor și să oblige pârâta la plata următoarelor sume reprezentând diferența dintre:

1) totalul sumelor plătite de reclamant cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/I0526 din 12.06.2008, de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixă la data de 12.06.2008 (4,1%) + indice LIBOR (CHF) 3 luni valabil la începutul fiecărui trimestru, conform art. 5.1 din contractul nr. C2204/1000/_, întrucât clauza stipulată în art. 5.2 din contract care conferă băncii posibilitatea de a modifica în mod unilateral dobânda este abuzivă.

In acest sens, reclamantul apreciază că la data acordării creditului dobânda totală de 6,99% era compusă dintr-o marjă fixă de 4,1 % și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni valabilă la 12.06.2008 (adică 2,89%). Astfel, această structură a dobânzii trebuie respectată pe întreaga durată a contractului și ar trebui să fie la data de 1.07,2014 de 4,11%, compusă din marja fixă de 4,1% și rata dobânzii UBOR (CFIF) 3 luni valabilă la data de 1.07.2014, adică 0.01%.

2) totalul sumelor plătite de reclamant cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C_ din 19.06.2008 și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixă la data de 19.06.2008 (1,84%) + indice LIBOR (CHF) valabil la începutul fiecărui trimestru, conform art, 6.1 din contractul ne C_, întrucât clauza stipulată în art. 6.2 din contract care conferă băncii posibilitatea de a modifica în mod unilateral dobânda este abuzivă.

In acest sens, reclamantul apreciază că la data acordării creditului dobânda totală de 6.49% era compusă dintr-o marjă fixă de 3,64 % și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni valabilă la 19.06.2008 (adică 2,85%). Aceasta structură a dobânzii trebuie respectată pe întreaga durată a contractului și ar trebui să fie la data de 1.07.2014 de 3,65%. compusă din marja fixă de 3.64% și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni valabilă la data de 1.07.2014, adică 0,01%.

Suplimentar, în cazul contractului de credit C_ din 19.06.2008, rata fixă a dobânzii trebuie redusa cu 1,8%, prin raportare la art. 6.4 (marja de 0,5%) și art. 6.5 (marja de 1,3%) din contractul de credit, întrucât clauzele în discuție sunt abuzive și impun o majorare a dobânzii pentru riscuri care aparțin băncii și sunt garantate de reclamant prin constituirea unei garanții de 125% din valoarea creditului. Pe cale de consecință, marja fixă la 19.06.2008 era de 1,84%.

În acest context, se arată că la data de 20.09.2010, cu numărul de ieșire 1128, respectiv 1129, au fost emise de către pârâtă, notificările prin intermediul cărora i s-a adus la cunoștință faptul că datorită intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 are posibilitatea de a se prezenta la unitatea teritorială a O. B. România S.A. la care a contractat creditele în vederea consultării proiectului de act adițional la contractul de credit nr. C_ încheiat la data de 19.06.2008, respectiv la contractul de credit nr. C2204/1000/_ încheiat la data de 12.06.2008. Totodată, în cuprinsul acestor notificări, se menționa expres faptul că în cazul în care nu este de acord cu semnarea actelor adiționale în forma propusă, are dreptul de a rambursa creditele anticipat, în totalitate, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată.

Cu aceeași ocazie, reclamantul a fost înștiințat că nesemnarea de către consumator până la data de 20.09.2010, inclusiv a actelor adiționale este considerată acceptare tacită.

Având în vedere notificările primite de la pârâtă în data de 20.09.2010, a formulat și înregistrat la Sucursala A. Iul ia O. B. România S.A. notificările reclamantului care au primit numărul de înregistrare 2935, prin intermediul cărora făcea referire la contractul de credit nr. C_ încheiat la data de 19.06.2008, respectiv la contractul de credit nr. C2204/1000/_ încheiat la data de 12.06.2008. In aceeași dată, a înregistrat și notificarea nr._ la O. B. România S.A. Prin intermediul acestor notificări, a adus la cunoștința Băncii refuzul său de semnare a actului adițional în forma propusă de către Bancă, întrucât a apreciat clauzele propuse ca fiind abuzive și disproporționate. Ulterior, a notificat pârâta in repetate rânduri, solicitând soluționarea diferendului existent, însă toate demersurile întreprinse s-au dovedit a fi fără succes.

D2) Clauza prevăzută la art. 5.3 și 5.4 din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv clauza prevăzută la art. 6.3 și din contractul C_ din 19.06.2008

Aceste clauze cu conținut identic, stabilesc că Noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta sau prin afișare la sediile unităților bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adițional la prezentul contract de credit in acest sens, renunțând la orice eventuală plângere/opoziție/contestație.

Clauza prevăzută la art.5.4 din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, o regăsim doar în cuprinsul acestui contract și are următorul conținut: In cazul în care ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către Bancă, Clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că a acceptat noul procent de dobândă.

În măsura în care vom analiza caracterul acestor clauze, vom constata fără dubiu faptul că avem de-a face cu o . clauze abuzive care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de lege, fiind clauză impuse, clientul fiind constrâns la acceptarea acestora. Or, în măsura în care clientul va fi doar notificat cu privire la procentul dobânzii, este evident faptul că această nouă clauză nu este una negociată, mai mult, simpla notificare fiind valorificata ca o acceptare, renunțându-se concomitent la orice alte obiecțiuni și pretenții ce ar putea fi formulate în cadrul unei plângeri, opoziții sau contestații. Așadar, este evident avantajul stabilit de Bancă in favoarea sa. aspect ce se poate deduce din cuprinsul ambelor contracte de credit, clauzele menționate fiind abuzive.

In același sens, perioada de 10 zile din momentul notificării nu reprezintă un termen rezonabil în care Clientul să își poată exprima în mod util opinia sau să își manifeste intenția de negociere, chiar dacă Banca exclude de principiu o astfel de variantă. Concluzionând, și aceste clauze sunt abuzive iar instanța trebuie să constate nulitatea lor.

D3) Clauza prevăzută la art. 6.1 lit. b din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv clauza prevăzută la art. 7.1 lit. b din contractul C_ din 19.06,2008

Prin intermediul acestor clauze cu conținut identic, se stabilește un comision de acordare: 2.00 %, perceput o singură data la valoarea creditului acordat; Comisionul de acordare se reține. în valuta creditului, de către Bancă din creditul acordat în momentul utilizării creditului.

Pentru ca instanța să se poată pronunța în mod corect asupra caracterului acestei clauze, reclamantul consideră că este necesar pe de-o parte a se verifica dacă acest comision reprezintă cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și totodată, dacă sunt respectate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv dacă clauza a fost negociată direct cu clientul, dacă aceasta încalcă exigențele bunei-credințe și dacă creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speța de față, comisionul de acordare aferent contractului de credit nr. C_ din 12.06.2008 reprezentând 2% din suma de 32.600 CHF este în cuantum de 652 CHF, respectiv 2.132 CHF reprezentând 2% din suma de 106.600 CHF aferentă contractului de credit nr. C_ din 19.06.2008.

Analizând cuantumul comisionului de acordare perceput la momentul încheierii fiecărui contract, prin raportare la primul aspect menționat anterior (respectiv la cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit) sumele astfel percepute de către Bancă sunt nejustificate, motiv pentru care nu ar putea fi reținute ca reprezentând echivalentul cheltuielilor efectuate de către Bancă. Așadar, apreciază reclamantul că acest comision perceput nu poate fi justificat raportat la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Mai mult, așa cum au reținut și instanțele în repetate rânduri, se arată că O. B. nu a reușit să explice clar pentru ce a perceput acest comision, în condițiile în care acesta crește cu suma împrumutată, și nu există nici o diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse, și cel perceput pentru un credit de consum.

Daca justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2%, indiferent de tipul de contract (primul fiind un contract de nevoie personale, iar cel de-al doilea fiind un contract de credit ipotecar, care cel puțin la nivel teoretic implică mai multe costuri. Totodată, acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Făcând referire în special la contractul de credit C_ din 19.06.2008, acesta este reglementat de dispoziții generale aplicabile conform Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art.15 din această lege, în forma în vigoare la data încheierii contractului, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii de ipoteci și altor garanții după caz. Cu toate acestea, așa cum se poate constata, pe lângă aceste cheltuieli necesare constituirii ipotecii și altor garanții, Banca a încasat un comision de acordare în cuantum de 2.132 CHF.

Cu privire la negocierea directă a clauzei contractuale, față de caracterul standard al contractului, și din acest punct de vedere, clauza regăsită în cele două Contracte poate fi constatată ca fiind abuzivă.

D4) Clauzele prevăzute la art. 6.2 și 6.3 din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv clauzele prevăzute la art. 7.2 și 7.3 din contractul C_ din 19.06.2008

Conform acestor clauze identice în cele două Contracte, pe parcursul derulării creditului. Banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicat in Tariful de taxe și comisioane și va fi afișat la sediile Băncii, respectiv, Pentru orice alte servicii prestate de către Bancă, clientul datorează Băncii, corespunzător Condițiilor Generale de Afaceri ale acesteia, speze, taxe și comisioane calculate conform Tarifului de taxe și comisioane ale Băncii.

Analizând clauza citată, aceasta îndeplinește toate condițiile pentru a fi declarată abuzivă, iar mai apoi nulă de către instanța de judecată. Argumentele invocate în sprijinul susținerilor sunt similare celor expuse pe larg la punctul D1 în cadrul căruia a analizat clauza referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii.

D5) Clauzele prevăzute la art. 15.1 și 15.2 din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv clauzele prevăzute la art. 17.1 și 17.2 din contractul C_ din 19.06.2008.

Clauzele menționate se regăsesc, într-o formă identică în ambele Contracte și prevăd: Orice notificare sau comunicare în legătură cu prezentul contract și cu contractele accesorii acestuia din partea Băncii către client se va face în scris prim metode cum ar fi: scrisoare simplă, SMS, ele, respectiv Orice notificare sau comunicare în legătură cu prezentul contract din partea clienților către Bancă se va face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin înregistrarea cererii la sediul Băncii.

Această clauză, Banca o impune, creându-și o poziție privilegiată, altfel spus de inegalitate între un consumator și un profesionist. Așadar, se poate constata și de această dată caracterul abuziv al clauzei, motiv pentru care se impune ca instanța de judecată să o anuleze, în vederea stabilirii unor raporturi egale între cele două părți contractante.

D6) Clauzele prevăzute la art. 17.6 par. 2 din contractul C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv clauzele prevăzute la art. 19.6 par. 2 din contractul C_ din 19.06.2008

Clauza impusă de prevederile art. 17.6 par. 2, respectiv 19.6 par. 2 din cele două Contracte, are următorul conținut: Clientul declară că prevederile prezentului document nu sunt abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare, pe care le acceptă integral, fiind conforme intereselor sale financiare.

Din această formulare, reiese caracterul standard, predefinit al Contractelor, care nu oferă clientului o minimă posibilitate de negociere a contractului. Așadar, singura variantă de contractare a unui astfel de credit este acceptarea contractului în forma impusă, aspect ce poziționează părțile contractante de la început, pe poziții de inegalitate, așa cum am menționat și anterior.

Cum niciuna dintre prevederile contractuale care au fost analizate nu a fost negociată direct cu consumatorii în sensul Legii nr. 193/2000, având în vedere că acestea sunt contracte preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularității fiecărui client în parte, consecința fiind aceeași: clauza nu este negociată, creând un dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Subsecvent fixării obligației de restituire a sumelor arătate, reclamantul solicită obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, de la data plății fiecărei sume nelegal prelevate și până la data restituirii efective. Desigur, în funcție de momentul de timp avut în vedere, această dobândă legală, respectiv dobândă legală remuneratorie, va fi datorată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 9/2000, respectiv de O.G. nr. 13/2011.

Subsecvent anulării clauzelor reclamantul solicită restituirea sumelor achitate în temeiul acestor clauze anulate. Astfel, potrivit art. 992 C. civ., Cel care, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligai a-l restitui aceluia de la care l-a primit. Potrivit doctrinei și jurisprudenței unanime, sumele de bani achitate în temeiul unor clauze sau contracte anulate constituie plăți nedatorate și trebuie restituite ca atare.

Așadar, conform celor învederate anterior, ca urmare a constatării nulității, prin funcția reparatorie a acestei sancțiuni, reclamantul solicită instanței de judecata sa dispună adaptarea și refacerea actului juridic (in cazul de fata a contractelor de credit ale subsemnaților), prin înlocuirea de drept a clauzelor ilegale cu unele conforme dispozițiile legale imperative.

Mai mult, art.6 din Legea nr. 193/2000 statuează că toate clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului.

În aceeași ambianță și prevalându-se de jurisprudența dezvoltată în materie, reclamantul invocă inclusiv dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere toate cele prezentate anterior, reclamantul solicită instanței de judecată ca în momentul pronunțării hotărârii să dispună admiterea prezentei acțiuni, iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. pr. civ să dispună și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în: onorariu avocat, TVA, precum și orice alte cheltuieli care s-ar ivi pe parcursul procesului.

Pârâta O. B. ROMÂNIA S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, având in vedere dispozițiile art. 413. alin. 1, pct. 1 din Codul Proc.Civ., suspendarea judecării cauzei având in vedere faptul ca pe rolul CJUE exista Dosarul C-143/13, având ca obiect definiția prețului si a obiectului din contractele bancare cu privire la clauzele abuzive.

In temeiul art. 247 Cod de procedura civila a solicitat admiterea următoarelor excepții:

1) Excepția lipsei competentei teritoriale a Tribunalului Comercial Cluj in conformitate cu prevederile art. 107 Cod Procedura Civila.

Potrivit prevederilor art. 107 Cod de procedura civila „Cererea de chemare in judecata se introduce la instanța in a cărei circumscripție domiciliază sau are sediul paratul”, aceasta fiind regula. Competenta alternativa a instanțelor poate interveni numai in cazul in care părțile nu s-au înțeles in mod expres cu privire la instanța competenta sa judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.

Astfel, prezenta cauza se refera la litigiul intervenit cu privire la punerea in executare a prevederilor contractului de credit nr. C2204/1000/_/12.06.2008 si C_ /19.06.2008, care la art. 16/18, pct. 16.2/18.2 stabilește ca instanța competenta pentru soluționarea eventualelor litigii decurgând din executarea contractelor este cea de la sediul social al băncii.

Potrivit prevederilor art. 969 Cod Civ.: „Conventiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante” iar sediul social al Băncii este situat in București, .-68, sect.1.

Întrucât părțile nu au stabilit o competenta alternativa in favoarea unei alte instanțe, decât cea de drept comun, care stabilește competenta in favoarea instanței sediului/domiciliului paratei, va solicitam respectuos sa dați eficienta practica art. 107 Cod proc.civ, care stabilește ca „Cererea se face la instanța in circumscripția căreia ist are sediul paratul”.

2) Excepția netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata

Astfel, in raport de Decizia Înaltei Curii de Casație si Justiție nr.32/09.06.2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 830/10.12.2008, pârâta solicită instanței sa pună in vedere reclamantului sa timbreze cererea de chemare in judecata la valoarea pretențiilor, in condițiile art. 3 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Având in vedere ca prin Decizia nr.32/2008 înalta Curte de Casație si Justiție a statuat ca in cazul in care prin acțiune se solicita constatarea existentei sau inexistentei unui drept, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea etc. a unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent ca se solicita si restabilirea situației anterioare, se va avea in vedere natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o si transferându-i din caracterele sale.

Potrivit art. 33 alin.1 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru „Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat (...)”.

3) Excepția lipsei de interes unita cu excepția lipsei de obiect a solicitării de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 5.2, 5.3, 5.4, 6.2, 6.3, 7.2, 7.3 ale contractului de credit C2204/HI00/_ din 12.06.2008 si C_ /19.06.2008 (capetele a, b ale cererii de chemare in judecata) pentru următoarele motive:

Este vorba despre clauze contractuale modificate deja, de drept, prin efectul aplicarii obligatorii de către bancă a unor dispoziții legale intrate in vigoare ulterior încheierii contractului de credit nr. C2204/1000/_ din 12.06.2008 si C_ din 19._ (OUG 174/2008 cu modificările si completările ulterioare si de asemenea, OUG 50/2010, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările si completările ulterioare).

Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care. dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acțiunea se considera că nu există. Prin interes se înțelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea in mișcare a procedurii judiciare.

In situația de față, dacă s-ar admite acțiunea introductiva de instanța cu ignorarea faptului că acțiunea a rămas fără interes, hotărârea prin care pârâta ar fi obligata să modifice clauzele contractuale la care se face referire in cererea de chemare in judecata, ar rămâne fără nici un efect juridic sub aspectul vocației de a fi pusă in executare, contractul părților nemaifiind în ființă in forma inițiala.

Cum pana la momentul introducerii, acțiunea promovată de reclamant a rămas fără interes, demersul procesual a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluția consacrată de altfel jurisprudențial in atare situații este aceea a respingerii acțiunii ca rămasă fără interes.

Deoarece in prezenta cauza se solicita tocmai obligarea sa la îndeplinirea unor dispoziții care deja au fost puse in executare, interesul reclamantului nu mai este actual si acesta nu mai justifica in prezent un folos practic pe care l-ar putea obține, prin „condamnarea” pârâtei la executarea unei obligații deja aduse la îndeplinire.

Mai mult decât atât, după . OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările si completările ulterioare, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigorile ordonanței prin indicarea în cuprinsul contractelor a unei formule de calcul a ratei dobânzii formata din: marja băncii (fixa pe întreaga durata a contractelor) la care se adaugă indicele LIBOR 3L (element variabil, în mod obiectiv, fără a putea fi influențată in vreun fel de către banca), astfel cum este reglementat conform art. 37 lit. a) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 50/2010 modificat prin Legea nr. 288/2010: "în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a)dobânda va fi compusa dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.”

In concluzie, având în vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv OUG nr.174/2008 si OUG nr. 50/2010 se poate constata ca sintagma în funcție de politica Băncii chiar daca mai exista in contracte, scriptic, din punct de vedere juridic nu mai produce efecte, astfel încât nu poate avea nici caracter abuziv.

In acord cu prevederile OUG 50/2010 banca a înmânat reclamantului notificarea de informare cu privire la . cu 21.06.2010, a acestei ordonanțe, enumerând in cuprinsul notificării principalele avantaje conferire de implementarea noului act normativ si de asemenea, invitația de a se prezenta la Banca pentru consultarea si semnarea actului adițional de conformare a prevederilor contractelor de credit in derulare, in conformitate cu ari. 95 alin. (l) - (3) din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori potrivit căruia: „(1) Pentru contractele aflate m curs de derulare, creditorii au obligația ca, in termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgența, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgența.; (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgența. (3)Creditorul trebuie să poată face dovada ca a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale”.

Reclamantul B. S. T. nu a răspuns diligentelor Băncii de informare si nu a dat curs invitației de a se prezenta la banca pentru a consulta si pentru a semna actul adițional de conformare cu prevederile OUG nr.50/2010, astfel încât in conformitate cu art. 95 alin.(5) din OUG nr.50/2010, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței începând cu data de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea in contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii, prevăzuta la art.37 lit. a) din OUG nr.50/2010: "In contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului. "

Totodată, potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, "actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, îsi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepția cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi". Reclamantul nu a formulat notificare de refuz, in accepțiunea Legii nr.2 88/2010. per a contrario, contractelor li se aplica prevederile OUG nr.50/2010.

4) Excepția prescripției dreptului material de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului, datorat conform art.6.1/7.1 lit.b din contractele de credit ale reclamantului.

Articolul menționat prevede ca acest comision de acordare se retine de către Banca din creditul acordat in momentul in care creditul este pus la dispoziția clientului si se calculează la valoarea creditului. Prin urmare, acest fapt era cunoscut de către reclamant inca de la data prezentării proiectului de contract. Totodată aceasta prestație datorata de client in baza clauzelor contractuale agreate a fost una cu executare imediata (uno ictu) drept pentru care începând cu ziua imediat ulterioara executării obligației, termenul de prescripție privind exercitarea vreunui drept cu privire la comisionul de acordare a început sa curgă.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond absoluta, care prin regimul sau juridic impune analiza condițiilor de exercițiu ale acțiunii, printre care si aceea a termenului în care poate fi exercitata chiar si din oficiu.

Prescripția este definita ca fiind sancțiunea care lovește posibilitatea de exercitare a acțiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silita a obligației civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic in termenul de prescripție stabilit de lege.

Prin urmare, acțiunea formulata de reclamant poarta asupra unui drept patrimonial de creanța si nu asupra unui drept real, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. coroborat cu dispozițiile generale înscrise în art. 1 din susmenționatul act normativ: „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție daca nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, data acțiunii este 26 septembrie 2014, petitul acțiunii, constând în restituirea comisionului de acordare credit, are aplicabilitate termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958.

Perceperea acestui comision s-a realizat in momentul tragerii creditului - 30 de zile lucrătoare de la momentul semnării contractului, iar de la data perceperii acestui comision si pana la momentul formulării cererii de chemare in judecata s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege.

Astfel, comisionul de acordare a fost reținut împrumutatului, in valuta creditului, in momentul utilizării creditului, aceasta întâmplându-se conform contractului de credit (C2204/1000_/12.06.2008 si C_ /19.06,2008) la data semnării contractului (fiind vorba despre un credit de nevoi personale si credit ipotecar). Astfel, de la 12/19.06.2008 se calculează termenul genera) de prescripție de 3 ani, in cauza de fata.

In cuprinsul comisionului de acordare a creditului sunt înglobate cheltuielile făcute de banca in vederea întocmirii documentației, respectiv redactare contract de ipoteca, redactare contract de împrumut, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare, etc.

Totodată esențial este faptul ca acest comision a fost perceput de banca in momentul semnării contractului de credit, fiind o condiție „sine qua non" pentru însăși nașterea raporturilor obligaționale dintre părți.

Aceasta clauza nu poate fi considerata abuziva deoarece, pe de o parte clientul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat la cunoștința de condițiile creditării, inclusiv de existenta acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de alta parte, acesta a avut posibilitatea de a alege o alta instituție bancara de pe piața, daca condițiile de creditare oferite de banca nu corespundeau intereselor sale financiare.

5)Excepția prescripției extinctive pentru perioada 2008-2011:

Obligația de plata a ratelor creditelor, in fiecare luna, pe întreaga durata a contractelor de credit, este scadenta la data precizata in scadențarul înmânat clientului la data acordării creditelor, astfel ea, de la data efectuării plații ratei lunare se naște dreptul la acțiune cu privire la restituirea sumei plătite in baza contractelor de credit. Întrucât se refera la restituirea banilor încasați de către banca, acțiunea formulata de reclamant poarta asupra unui drept patrimonial de creanța si nu asupra unui drept real, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispozițiile generale înscrise în art. 1 din susmenționatul act normativ. Momentul de la care trebuie calculata prescripția extinctiva este cel de la data plații efective a ratei lunare.

Termenul de prescripție a început sa curgă de la momentul efectuării fiecărei plați lunare a datoriilor scadente din contul creditelor, astfel ca, o interpretare a faptului ca acest termen nu va curge decât după rambursarea integrala a creditelor este eronata. Obligațiile de plata lunare, reieșite din contractele de credit, semnate si agreate de către client, sunt stabilite in ca de la data acordării creditelor, fix in ceea ce privește datele de rambursare ale acestora. Astfel, nu putem fi de acord cu o interpretare ce ar susține ca ne aflam in prezența unei obligații continue valabila pe perioada derulării creditelor, ci despre o obligație singulara de plata lunara ce se stinge odată cu achitarea acesteia.

Toate ratele lunare scadente au fost achitate benevol de către client, fara ca acesta sa facă vreo contestație la plata si având ca temei prevederile contractuale, motiv pentru care e intervenita prescripția dreptului la acțiune in cazul tuturor ratelor lunare achitate, pe o perioada mai veche de 3 ani de la data introducerii acțiunii reclamantului (din 2008 si pana pe 23.09.201 1}.

6)Excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant:

Directiva 93/13/CEE a reprezentat un pas important în protecția drepturilor consumatorilor, aflându-se la baza adoptării în statele membre, a unor acte normative având ca obiect de reglementare clauzele abuzive in contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Directiva Consiliului 93/13/CEE1 din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate eu consumatorii a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193 din 06/1 1/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În articolul a alin.1 din Directiva 93/13/CEE se precizează scopul acesteia, care consta in apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.

In aceeași ordine de idei, in vederea atingerii obiectivului de creare a pieței comune comunitare, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii, pentru a se evita denaturarea concurentei si pentru a încuraja mobilitatea consumatorilor, in sensul de a li se permite mutarea creditelor de la un creditor la altul, in condiții contractuale mai avantajoase. Guvernul Romanței a adoptat ordonanța de Urgenta nr. 50/2010.

Astfel, ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010 si deci a conformării clauzelor contractuale existente la rigorile ordonanței, fluctuația ratei dobânzii se poate face exclusiv in funcție de variația indicelui LIBOR 3L, iar in formula de calcul a ratei dobânzii intra o marja fixa si acest indice de referința (elemente care nu existau in 2008).

Prin urmare, având in vedere ca in prezent nu mai exista clauzele din contractul semnat, acțiunea este inadmisibila.

Tot inadmisibil este si faptul de a se modifica actul juridic civil care face obiectul prezentului dosar, altfel decât prin consimțământul pârtilor contractante, așa cum solicita reclamantul.

Pentru încheierea unui contract, fie el si de credit, este necesar acordul ambelor parti.

Art. 1166 cod civil: ,,contractul este acordul de voințe dintre doua sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".

Art. 1178 cod civil: „contractul se incheie prin simplul acord de voințe al pârtilor daca legea nu impune o anumita formalitate pentru încheierea sa valabila".

Din cele doua dispoziții legale menționate rezulta fara dubiu ca pentru incheierea unui contract, chiar si de credit, este necesar acordul ambelor parti, in cazul nostru creditor si împrumutat.

In măsura in care banca nu isi manifesta consimțământul in vederea încheierii unui astfel de act juridic civil, instanța nu poate pronunța o hotărâre judecătoreasca care sa tina loc de acord de voința a băncii.

In plus, instanța nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit care sa încalce normele sale interne validate de Banca Naționala a României, norme interne elaborate in concordanta cu prevederile ordinelor si regulamentelor emise de Banca Naționala a României.

Potrivit prevederilor art. 969 Cod Civil: "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". Prevederea se regăsește in Noul cod civil la art. 1270.

Principiul forței obligatorii a contractului, exprimat prin formularea sintetică pacta sunt servanda, a constituit piatra unghiulara a oricărei convenții încheiată sub regimul reglementării din Codul civil francez, care a influențat decisiv majoritatea legislațiilor civile europene, inclusiv Codul civil român adoptat în anul 1864.

II. In subsidiar, pârâta solicită respingerea acțiunii promovate de reclamant, ca neîntemeiata, pentru următoarele considerente:

In data de 12/19.06.2008 reclamantul a contractat un credit de nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice si credit ipotecar prin contractul nr. C2204/1000/_/12.06.2008 si C_ /19.06.2008, cu dobânda variabila, al cărui nivel la data acordării creditului era de 6.49%/6.99, in CHF- franci elvețieni.

Reclamantul a fost informat in mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite si in cunoștința de cauza a semnat contractele de credit.

Rata de dobânda aplicata contractului de credit nr.C2204/1000/_/12.06.2008 si C_ /19.06.2008 a fost stabilita in forma procentuala, ca rata anuala de dobânda, variabila prin luarea in considerare a evoluției indicatorilor de referința, Banca rezervându-si totodată dreptul de a modifica in mod unilateral dobânda. Astfel, potrivit contractelor de credit, astfel cum acestea au fost asumate si semnate de parti in conformitate cu legislația in vigoare ta acea data, modificarea nivelului ratei de dobânda a fost stabilita convențional, prin acordul ambelor parti contractante, ca fiind un drept al Băncii de a modifica acest nivel, luând in considerare valoarea dobânzii de referința, partile stabilind ca modificarea se poate face fara consimțământul prealabil al clientului. În contractele de credit semnate, nu era definita o formula de calcul a ratei dobânzii, nici o perioada de timp la care Banca era obligata sa procedeze la actualizarea ratei de dobânda si nici o valoare a "marjei" sau o definiție a acesteia.

Creditele puse la dispoziția clientului sau au fost acordate in temeiul unor contracte încheiate in temeiul art. 969 Cod civil, cu respectarea dispozițiilor legale speciale in materie (, anterior intrării in vigoare a unor acte normative - OUG nr. I 74/2008 si respectiv, OUG 50/2010 - care, prin modificarea unor reglementari legale in materia protecției drepturilor consumatorilor, au avut si au in continuare incidența majora, de la momentul adoptării lor, asupra contractelor bancare încheiate cu persoanele fizice (consumatori). Acest cadru legal este format din reglementari specifice, cum ar fi de exemplu: Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Legea nr. 296/2004, privind codul consumului. Legea 289/2004, legea creditelor de consum pentru persoane fizice (abrogata in prezent prin art. 90 din OUG 50/2010), sau Codul Civil (Titlul III .,Despre contracte sau convenții art. 942 - 985), Regulamentul BNR nr. 3/2007.

Din modul cum sunt formulate clauzele privitoare la dobânda, fără o analiza mai atenta, s-ar putea deduce faptul ca prin aceste dispoziții contractuale s-a instituit in favoarea băncii un drept, de care aceasta poate uza sau nu în raport cu clienții săi. Aceasta prevedere contractuala a fost stipulata in aceasta forma în contractele de credit, întrucât, pana la . OUG nr.174/2008, care a impus necesitatea încheierii unui act adițional cu prilejul oricărei modificări a clauzelor contractului de credit, nu era instituita in sarcina contractanților, printr-o dispoziție legislativa implicita sau explicita, obligația de a modifica contractele numai prin încheierea unui act adițional.

Modificarea putea fi făcută si doar cu informarea clientului prin scrisoare simpla sau chiar un extras de cont.

Astfel, contractele de credit, asumate si semnate de părți in conformitate cu legislația in vigoare la acea data, cuprindeau clauze potrivit cărora, in completarea prevederilor legale obligatorii, susmenționate, modificarea nivelului ratei de dobânda a fost stabilita convențional, prin acordul ambelor părți contractante, ca fiind un drept al Băncii de a revizui acest nivel, in funcție de evoluția indicatorilor de referința, stabilind ca modificarea ratei de dobânda aplicabile se poate face fără consimțământul prealabil al clientului, dar cu informarea acestuia in scris printr-o varianta agreata (scrisoare recomandata cu confirmare de primire/scrisoare simpla, extras de cont, etc.).

Așadar, părțile contractante au acționat de pe poziție de egalitate in raportul comercial, neexistând nici un dezechilibru/nici un tratament preferențial vreunei părți semnatare a contractelor de credit, iar reclamantul, in calitate de client, înainte de încheierea contractelor de credit, a luat la cunoștința de condițiile ereditarii inclusiv de nivelul dobânzii, faptul ca dobânda aplicata creditelor contractate este variabila, etc., pe care le-a acceptat, precum si faptul ca acesta a avut posibilitatea de a alege o alta instituție bancara de pe piața, daca condițiile de creditare oferite nu corespundeau intereselor financiare.

În actualul context legislativ, derularea contractelor de credit este reglementata in exclusivitate de contractele de credit așa cum acestea au fost modificate de drept ca urmare a intram in vigoare a noilor reglementari in materia protecției drepturilor consumatorilor (OUG nr. 174/2008, OUG nr. 50/2010).

Banca nu a uzat de dreptul de a modifica unilateral nivelul costurilor creditelor de la acordare si pana in prezent si a ținut seama de toate modificările legislative in materia protecției drepturilor consumatorilor (Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 174/2008).

O. B. România SA a respectat dispozițiile legale care au făcut imposibilă aplicarea clauzelor din contractele de credit referitoare la modificarea nivelului dobânzii.

In momentul in care indicele de referința a început să scadă, Banca a fost in imposibilitate de a-si mai exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractele de credit întrucât, începând cu luna decembrie 2008, odată cu . prevederilor OUG nr. 174/2008 (art. 9J litera h), pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda fără ca actul normativ sa distingă cu privire la ce ar fi putut sa însemne modificarea, nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adițional la contractele de credit insa acest act normativ nu a obligat creditorii sa ia masuri pentru implementarea prevederilor acestuia.

Aceasta omisiune a actului normativ nu poate fi utilizata împotriva Băncii, atâta timp cat, O. B. România S.A. nu a mai aplicat in detrimentul consumatorilor dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii, majorarea dobânzii intervenind exclusiv pe fondul unei creșteri semnificative a indicelui de referința LIBOR (CHF) si de asemenea, în contextul in care a respectat prevederile OUG nr. 174/2008.

Odată cu adoptarea OUG 50/2010, ce a avut in vedere transpunerea si implementarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori, in conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1) - (3) din ordonanța, obligația de conformare a contractelor la dispozițiile acestui act normativ consta in informarea corespunzătoare a consumatorului in legătura cu semnarea actului adițional de aliniere la dispozițiile acestei reglementari.

Prin art. 95 s-a stipulat ca: „(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”. O. B. ROMÂNIA SA a transmis reclamantului proiectul de act adițional propus.

Acest demers a însemnat comunicarea către client a unei notificări, având ca obiect adresarea invitației de prezentare la sediul unității teritoriale a O. B. România S.A. de la care au fost contractate creditele, in vederea semnării actului adițional de conformare la prevederile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 50/2010, Notificarea comunicata conține elementele de noutate pe care proiectul de act adițional le introduce in contractele de credit, cu luarea in considerare a dispozițiilor Ordonanței de Urgenta Guvernului nr. 50/2010.

Prin urmare, fata de diligentele Băncii de informare si de invitare a clientului la semnarea actului adițional, reclamantul B. S. T., a decis, independent, sa nu semneze actul adițional prin care contractele de credit sa fie conformate la prevederile ordonanței, o . clauze urmând a fi modificate in acord cu noile modificări legislative ce urmau sa se aplice obligatoriu si pentru contractele in curs de derulare.

Prin actul adițional propus reclamantului o . clauze au fost conformate in acord cu legislația ce urma sa se aplice obligatoriu.

Principalele modificări aduse contractului de credit au fost reflectate in Anexa intitulata „Clauze specifice, conform Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 50/2010”.

La împlinirea termenului de 90 de zile de la . OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, in conformitate cu art. 95 alin. I1) - (3), contractul de credit nr.C2204/1000/_/12.06.2008 si C_ /19.06.2008 au fost modificate de drept, in conformitate cu prevederile actului normativ, clauzele acestora fiind aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței, prin indicarea in contractele de credit a unor elemente de natura a asigura transparenta, in ceea ce privește calculul dobânzii, respectiv a formulei de calcul a dobânzii si a marjei băncii. Dobânda va fi alcătuita din marja fixa pe toata durata de creditare + indicele de referința, astfel cum este reglementat conform ari. 37 lit. a) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 50/2010 modificat prin Legea nr. 288/2010: "în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a)dobânda va fi compusa dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumită marja, fixă pe toată durata derulării contractului."

Având in vedere faptul ca, in contractele de credit nr.C2204/1000/_/12.06.2008 si C_ /19.06.2008, valoarea indicelui de referința si valoarea marjei nu au fost specificate, valoarea marjei băncii a fost calculata ca diferența intre nivelul dobânzii si valoarea indicelui LIBOR CHF la data de 20.09.2010. Modificarea de drept a contractelor de credit ca urmare a alinierii clauzelor contractuale la rigoarea prevederilor ordonanței s-a efectuat fara modificarea costurilor.

Prin Legea nr.288/2010, de aprobare a OUG 50/2010 legiuitorul a creat consumatorilor care nu doreau sa li se aplice obligatoriu prevederile legale posibilitatea, însemnând, cadrul legal necesar, de a „refuza” oferta legiuitorului.

Reclamantul nu a uzat de dreptul conferit de Art.II pct.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 50/2010 potrivit căruia „Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele in conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului in care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" si nu a comunicat Băncii opțiunea privind neaplicarea prevederilor ordonanței, contractelor de credit încheiate de subscrisa cu reclamantul B. S. T. li se aplica prevederile ordonanței.

Reclamantul nu a notificat creditorul cu privire la faptul ca nu dorește sa uzeze de dreptul conferit de legiuitor de a refuza aplicarea noilor dispoziții legale in materia protecției drepturilor consumatorilor, deși a avut la îndemână mijlocul legal sa o facă, confirmând, o data in plus, alegerea de a accepta modificarea contractelor de credit in acest sens si, implicit, a actelor adiționale propuse.

In ceea ce privește clauza prevăzuta in contractele semnate cu reclamantul la art. 6.2/7.2 din contractele de credit si solicitarea de a constata caracterul abuziv al articolului, este vorba din nou despre o clauza care, prin efectul legii (OUG 174/2008 cu privire la modificarea unor acte normative in materia protecției drepturilor consumatorilor), nu mai este aplicata in forma enunțată.

In privința taxelor si comisioanelor ce fac parte din costul total al creditului, evidențierea acestora in contract si acceptarea plații acestora, echivalează cu acceptarea costului total al creditului însuși.

În ceea ce privește lipsa de temei a perceperii unui comision de acordare anterior încheierii contractelor consumatorul a luat la cunoștința de condițiile ereditarii, inclusiv de existenta acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de alta parte, acesta a avut posibilitatea sa aleagă o alta instituție bancara de pe piața, daca condițiile de creditare oferite nu corespundeau intereselor sale financiare. Apreciem, de asemenea, ca pentru un consumator mediu, clauza este suficient de clar redactata.

Potrivit prevederilor imperative ale OUG nr.50/2010, se pot percepe numai următoarele comisioane: comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent (nu ambele simultan), comision de rambursare anticipata de maxim 1% si numai la credite cu dobânda fixa. comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, costuri aferente asigurărilor daca e cazul, penalități.

Documentația de credit cuprinde atât documentele depuse de potențialul client la banca in vederea analizării posibilității de acordare a unui credit precum adeverința de salariu, acte de proprietate ale bunurilor cu care intenționează sa garanteze creditul, cererea de credit, etc, cat si documentele întocmite de banca, după aprobarea creditului, cum ar fi: contractul de credit, contractul/contractele de garanții, graficul de rambursare, etc.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă o cheltuiala aferenta întocmirii documentației de credit fiind, în fapt, contravaloarea unei activități (serviciu) prestate de banca clientului (acordarea împrumutului). După analizarea dosarului depus la banca de către client, și aprobarea cererii de credit, se întocmește efectiv documentația de credit, constând in contractul de credit, contractele de garanție {mobiliara, imobiliara), documentele de tragere a creditului, graficul de rambursare, etc. Reclamantului i-a fost pus la dispoziție un exemplar al contractului de credit, care prevede ca pentru creditul acordat clientul va plați un comision de acordare, iar plata comisionului se efectuează de către client din surse proprii, in ziua semnării contractului.

Noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit nu se rezuma numai la taxa de analiza dosar, taxa de evaluare imobil si taxa notariala pentru contractul de ipoteca, ci si la cheltuielile facute de banca in vederea întocmirii documentației necesare acordarii creditului si care includ redactare contract de credit, redactare contract de ipoteca, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare, etc. Astfel, accesând un credit de la o bancă, se inițiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp și de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumută de la bancă o sumă de bani și prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinței care este dobânda. In realitate, lucrurile sunt mai complexe.

Până a se ajunge la . banilor și la utilizarea acestora, banca prestează clientului o . servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifică documentara depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condițiilor necesare în acest sens. ceea ce implică utilizare de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca și costurile să fie suportate de client.

In concluzie, comisionul de acordare reprezintă o plata datorata, derivând din contractele de credit încheiate de către reclamant cu O. B. România S.A. si din aplicarea principiului enunțat la art. 969 Cod civil potrivii căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Acest comision a fost legal si corect perceput, fiind rezultatul manifestării de voința a pârtilor, materializata in contract si nu a fost eliminat nici in prezent din cadrul prevederilor legale incidente in materie.

În concordanta cu stricta observare a soluțiilor dispuse de către instanțele de judecata din tara, perceperea si stipularea in contractul de credit a unei clauze referitoare la un comision de acordare nu este privita ca o clauza abuziva.

Cu privire la solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzuta la art.6.3/7.3, aceasta clauza are valoarea unei informări a clientului cu privire la faptul ca alte servicii prestate de Banca sunt taxate corespunzător tarifului de taxe si comisioane al Băncii (cu titlu explicativ o operațiune de schimb valutar).

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1,15-2/17.1,17.2, prevederile incriminate a fi abuzive sunt in interesul clientului.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzuta la art, 17,6,19.6, este vorba despre o declarație a reclamantului care vine ca răspuns la comunicarea unor informații cu privire la întreaga procedura ce are loc in momentul solicitării unui credit, informații comunicate anterior semnării contractelor, astfel ca reclamantul încearcă prin cererea de chemare in judecata sa inducă prezumția de clauza abuziva a unei declarații proprii.

Pentru ca aceasta clauza sa poată fi considerata abuziva, ar trebui sa se demonstreze ca încalcă cerințele Legii nr.193/2000.

Actul normativ prevede doua condiții negative si una pozitiva, a căror îndeplinire cumulativa poate conduce la constatarea existentei unei clauze abuzive: sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile paliilor ca o consecința a abuzului si sa nu fi fost negociata.

Având in vedere: a) dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori (denumita in continuare "Legea"), potrivii cărora "O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca (....) creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor", întrucât acceptarea unui produs, după ce prealabil clientul a fost informat cu privire la comisioanele pe care le datorează pentru accesarea acestuia, in contextul in care acesta (clientul) PUTEA sa opteze (sa aleagă) dintre produsele pârâtei face ca aceste clauze sa nu poată fi încadrate ad litteram in categoria „clauze abuzive”.

Negocierea trebuie privita . larg atunci când este vorba despre Lin produs bancar si înseamnă, de cele mai multe ori, alegerea de către client/potențialul client a unuia dintre produsele din aceeași categorie (credite, depozite, instrumente financiare, etc), in funcție de nevoile fiecăruia, de perioada de timp alocata derulării contractelor aferente produselor respective, etc.

La încheierea oricărui contract se au in vedere particularitățile fiecărui client, nevoile acestuia, capacitatea acestuia de a-si îndeplini obligațiile asumate si alți asemenea factori. Insa factorul determinant in încheierea contractului ii constituie voința clientului, in funcție de care se prefigurează si particularizează fiecare contract.

In acest sens, este inadmisibila posibilitatea modificării contractului de credit care face obiectul prezentului dosar prin intervenția instanței, singura modalitate de intervenție asupra clauzelor contractului de credit fiind prin acordul de voința al pârtilor contractante, incidente in aceasta situație fiind prevederile art. l166: „Contractul este acordul de voințe dintre doua sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Or, instanța de judecata nu se poate substitui voinței pârtilor sau a uneia dintre părțile contractante si nu poate impune băncii sa încheie/modifice un contract de credit, care, in anul 2008 a survenit ca urmare a îndeplinirii tuturor condițiilor de creditare necesare pentru incheierea contractului de credit. In aceste condiții, instanța de judecata nu poate pronunța o hotărâre de judecata care sa tina loc de acordul de voința al băncii.

Mai mult decât atât, instanța de judecata nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit care sa contravină normelor interne validate de BNR, precum si normele interne elaborate in conformitate cu ordinele si regulamentele emise de Banca Naționala a României.

Prin urmare, dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o noua ordine de drept in care contractele sa devină lipsite de forța obligatorie, ci din contra, vin doar sa particularizeze dispozițiile generale aplicabile in rem și in personam. Raportarea urmează a fi făcuta prin urmare la consumatorul mediu, care la art.2 lit. m) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii si armonizarea reglementari lor cu legislația europeana privind protecția consumatorului este definit ca fiind „consumatorul considerat ca fiind informat, atent si precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici”. Prin urmare, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijenta în încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin, altminteri devenind aplicabil adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Împrumutatul B. S. T. a fost informat in mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite de subscrisa si in cunoștința de cauza a semnat contractele de credit, care la art. 5/6 prevăd ca dobânda este variabila si se stabilește in forma procentuala ca rata anuala de dobânda.

b) dispozițiile punctului I lit.a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicata ca anexa la Lege, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica raia dobânzii platibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiată”. Or, in cazul creditelor acordate reclamantului, urmare a voinței pârtilor au fost introduse la art. 5/6 din contractele de credit menționate date referitoare la dobânda, cu precizarea ca aceasta este variabila in funcție de criteriile prevăzute in contracte si de asemenea, banca a reglementat convențional, in acord cu prevederile legislației privind protecția consumatorilor (OG nr. 21/1992 si Legea nr. 193/2000), chiar in cuprinsul art. 5/6 „Dobânda este variabila in funcție de politica Băncii. Dobânda poate fi modificata in mod unilateral de către banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta (ex. EURIBOR/LIBOR/ROBOR etc), fara a exista consimțământul împrumutatului”.

c) faptul ca pentru obținerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienții săi Banca suporta anumite costuri (costuri de refinantare) ce sunt direct influentabile de variațiile indicilor monetari de referința;

d) faptul ca apariția unei modificau semnificative a indicilor monetari de referința poate face ca valoarea acestor costuri sa depășească un anumit nivel maxim acceptabil, din rațiuni economice si de buna funcționare, pentru Banca rezulta fără putința de tăgada faptul ca posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii, precum si motivele care ar justifica din punct de vedere economic aceasta majorare, au fost fundamentate contractual si in mod expres permise de Legea nr. 193/2000.

Prin circumstanțierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, aceasta clauza nu încalcă prevederile legale incidente in materie, nefiind de natura sa ii prejudicieze pe consumator. Aceasta clauza care da dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda este raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta. Aceasta modalitate de exprimare face ea respectiva clauza sa nu fie interpretată doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit.

Clientul a optat pentru contractarea unui credit cu dobânda variabila, cu toate efectele pe care le implica acest tip de produs. Chiar si pentru situațiile in care s-a stabilit o anumita rata a dobânzii prin art. 5/6, aceasta nu urma sa fie nemodificata pentru întreaga durata a contractelor de credit (care este de 20 de ani). Nici o instituție de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen lung de peste 20 de ani, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte. Din aceasta cauza a fost necesara introducerea unei alte clauze, care sa permită Băncii sa adapteze aceasta rata la variațiile semnificative ale costurilor pieței interbancare.

Clauzele contractelor de credit nu se regăsesc printre exemplele de clauze abuzive prevăzute la pct.1lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori.

Contractele pârtilor sunt guvernate de principiul tortei obligatorii caracterizat prin obligația pârtilor de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condițiile stabilite prin contracte si prin executarea cu buna credința a contractelor conform art.970 alin.1 Cod civil, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le-au asumat.

Principiul forței obligatorii a contractelor se impune si instanței judecătorești, nu numai pârtilor contractante, judecătorul fiind ținut sa respecte conținutul contractelor si sa dea eficienta voinței pârtilor exprimata in acte.

Ceea ce omite reclamantul, atunci când face referire la art.4 din legea nr.193/2000 sunt prevederile alin.6 care arata ca "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil". Aceasta prevedere a fost emisa de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziției comunitare în materie (art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, fa(a de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar ți inteligibil. " Așadar pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv", astfel cum a statuat ICCJ, secția a II-a civ., dec.nr.4685/2012.

Din coroborarea celor de mai sus rezultă cu evidență că, astfel după cum a reținut înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sus-citată, dobânda ce face obiectul prezentului litigiu ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului, sunt exceptate în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, in asa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor in cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice”.

In ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor, împrumutatul a luat cunoștința anterior semnării de clauzele contractelor de credit si de documentația aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractelor de credit. De asemenea, caracterul dobânzii este variabil, împrumutatul acceptând in acest mod atât riscul creșterii dobânzii, cat si avantajul scăderii acesteia. In plus, împrumutatul nu a prezentat nici o dovada ca a propus o alta varianta de contractare, care sa fi fost refuzata de societatea noastră, acceptând astfel clauzele stabilite in contracte.

Faptul ca o parte propune un proiect de contract nu poate conduce automat la concluzia ca am fi in prezenta unui contract de adeziune, nesupus negocierii. Nici reclamantul nu a produs nici o dovada ca s-ar fi opus in vreun fel la clauzele pretins abuzive, iar banca ar fi respins aceste solicitări impunând in mod abuziv clauzele respective consumatorului. Nu este suficient ca după 6 ani de la semnarea contractelor, una dintre parti sa pretindă ca o anumita clauza nu a fost negociata, doar pentru ca acum considera ca ii este dezavantajoasa. A accepta o astfel de concluzie echivalează cu instituirea unei prezumții absolute ca ori de cate ori pe parcursul derulării unui contract un consumator considera ca o clauza îi este dezavantajoasa aceasta urmează sa fie catalogata drept abuziva si in lăturată din contract. Or nu aceasta a fost voința legiuitorului atunci când a transpus in legislația interna normele comunitare. Mai mult decât atât, nu se poate susține lipsa posibilității de negociere in condițiile in care consumatorul a luat la cunoștința anterior semnării de clauzele contractelor de credit si documentația aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractelor. De asemenea, la momentul încheierii contractelor de credit existau in oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, unele cu dobânda fixa in moneda naționala sau in valuta, altele cu dobânda variabila in moneda naționala sau in valuta, fie in funcție de dobânda de referința a băncii, fie in funcție de indicele de referința.

In concluzie, clientul a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind comisionul, dobânda, putând opta intre mai multe tipuri de credite (cu dobânda fixa sau variabila, in moneda naționala sau in valuta, cu variație in funcție de indice de referința sau de dobânda de referința, credit cu comision de acordare: „0%", „1 %", „1.5" sau „2%", credit cu comision de administrare: 0,29% calculat lunar la soldul creditului), alegând, in final, din portofoliul de produse bancare oferite, contractul de credit de nevoi personale cu ipoteca pentru persoane fizice si creditul ipotecar cu caracteristicile pe care le-a considerat potrivit nevoilor, astfel incat aceasta condiție impusa de actul normativ nu este îndeplinita.

In ceea ce privește cerința ca prin clauza incriminata sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor ( art.4 alin.l din legea nr.193/200) la momentul semnării contractelor de credit legislația in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel incat simpla stipulare in contracte a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natura a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua-credinta, in condițiile in care au fost acceptate in cunoștința de cauza de către client. Nu se poate susține ca modificarea dobânzii se realizează unilateral de către banca, fara acordul consumatorului, cată vreme aceasta posibilitate este prevăzuta in contractele dintre parti si deci asumata de acestea prin semnarea contractelor.

Așadar, in contractele de credit sunt circumstanțiale elementele care ii permit băncii sa varieze rata dobânzii, iar aceasta variație nu poate fi considerata ca o modificare unilaterala, din moment ce legea interzice expres o astfel de intervenție asupra contractelor de credit. Pe de alta parte, prin semnarea contractelor de credit împrumutatul si-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobânda, nemaifiind vorba de o modificare unilaterala, abuziva in sensul reglementat de Legea nr.193/2000, ci de o modificare realizata cu acordul prealabil al imprumutatului, acord exprimat in acest sens ta semnarea contractelor.

Mai mult decât atât, se solicită a se avea în vedere dezechilibrul semnificativ ce se va răsfrânge asupra băncii in cazul admiterii acțiunii si, implicit, a constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la prețul contractului: dobânda. De asemenea, consecința fireasca ce deriva din constatarea nulității absolute a clauzei referitoare la dobânda o reprezint a restituirea tuturor prestațiilor („restitutio in integram") in baza contractului de credit, si anume restituirea întregii sume împrumutate de catre împrumutat.

Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contracte se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulata la momentul încheierii contractelor. In realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contracte este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractelor în raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite și asumate de către cele doua părți contractante.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie in sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractelor.

Deși reclamantul critică faptul că banca are dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare operează nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractelor este variabilă, potrivit acordului părților, in funcție de anumiți indici de referință.

De asemenea, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă și dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, și modul în care această prevedere contractuală a fost electiv pusă în executare. În acest sens, din moment ce părțile au agreat prin contracte că începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractele, și-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi (art. 969 C.civ. in vigoare la încheierea contractului).

Referitor la capetele nr. II si III ale cererii de chemare in judecata, se solicita respingerea acestora ca neîntemeiate, având in vedere ca toate platile efectuate de către reclamant in contul creditelor contractate (rata de capital + rata de dobânda) au fost plați datorate in temeiul unor contracte valabil incheiate de parti, contracte ale cărui prevederi au fost respectate de către OTF B. România SA. Incidente in acest sens sunt si dispozițiile art. 963/1092 Cod civil potrivit căruia „orice plata presupune o datorie”.

De asemenea, admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva, deoarece obligația împrumutaților se executa in timp. prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lasă la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuala. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive, ex tunc. Acest fapt se explica, prin imposibilitatea uneia dintre parti de a returna folosința asigurata de cealaltă parte. Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si in cazul contractelor de credit încheiate de Banca. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție in schimbul clauzelor referitoare la diferența de dobânda, in condițiile in care obligațiile de plata au fost onorate la termen si in mod complet.

In situația în care numai Banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, caracterizata juridic de imbogatirea fara justa cauza a împrumutatului. Patrimoniul acestuia s-ar imbogati cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, in timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Prin sentința civilă nr.410/18.02.2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale, cu consecința declinării competenței de soluționare a acțiunii formulată de reclamant în favoarea Judecătoriei Cluj-N..

La data de 03.06.2015 reclamantul a formulat precizare de acțiune, arătând următoarele: În ceea ce privește Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C2204/1000/_ din 12.06.2008, se solicită constatarea parțială a caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.5.2, în ceea ce privește variabilitatea ratei dobânzii în conformitate cu politica Băncii și prin urmare, înlăturarea sintagmei „în conformitate cu politica băncii”, însă cu menținerea caracterului variabil al dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.5.8, ca urmare a aplicării în mod nelegal a dobânzii penalizatoare asupra dobânzilor datorate și neachitate la data scadentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei prev.la art.13.6. În ceea ce privește Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr.C_ din 19.06.2008, se solicită constatarea parțială a caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.6.2, în ceea ce privește variabilitatea ratei dobânzii în conformitate cu politica Băncii și prin urmare, înlăturarea sintagmei „în conformitate cu politica băncii”, însă cu menținerea caracterului variabil al dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei prev.de art.6.4; constatarea caracterului abuziv al clauzei prev.de art.6.5 și prin urmare constatarea nulității absolute a acesteia cu consecința înlăturării din contractul de credit și implicit scăderea marjei de 1.3% din rata dobânzii precizate la art.6.1 în cuantum de 6.49%; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.6.9, ca urmare a aplicării în mod nelegal a dobânzii penalizatoare asupra dobânzilor datorate și neachitate la data scadentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei prev. de art.15.6.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 27.08.2015, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-N., a respins ca neîntemeiată excepția nelegalei timbrări a acțiunii, invocate de către pârâtă, a unit cu fondul excepțiile lipsei de interes, lipsei de obiect, prescripției dreptului material de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului, prescripției extinctive pentru perioada 2008-2011, inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Reclamantul a depus la data de 07.09.2015 concluzii scrise.

Analizând actele și materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarele:

Între pârâta O. B. ROMÂNIA S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamantul B. S. T., în calitate de împrumutat, s-au încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C2204/1000/_ din 12.06.2008 și Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr.C_ din 19.06.2008, în temeiul cărora pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 32.600 CHF, respectiv un credit în valoare de 106.600 CHF, cu dobânda variabilă, al cărui nivel la data acordării creditului era de 6.99%/6.49, în CHF- franci elvețieni, pe o durată de 360 de luni.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci asupra imobilului, situat în A. I., proprietatea reclamantului.

Urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010 O. B. a propus clientului semnarea unui act adițional în care dobânda să fie formată din marja fixă + indicele de referință LIBOR 3L, afirmând că în conformitate cu prevederile art.95 din O.U.G. nr.50/2010 contractul a fost aliniat la rigoarea prevederilor ordonanței. Reclamantul a înregistrat la pârâtă notificări cu nr.2935/20.09.2010, prin care a declinat oferta băncii (fila 44-45).

Asupra excepției lipsei de interes unită cu excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind nivelul dobânzii și al modului de calcul a acesteia, respectiv a capătului de cerere referitor la taxele și comisioanele aplicabile, instanța urmează a dispune respingerea acestora, ca fiind neîntemeiate, raportat la împrejurarea că nu pot fi reținute susținerile pârâtei, nefiind în prezența unor clauze contractuale modificate de drept. Între părți nu au fost încheiate acte adiționale la contractele menționate, reclamantul refuzând expres, conform celor reținute mai sus, oferta băncii, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr.50/2010.

Asupra excepției prescripției extinctive pentru dreptul de a cere restituirea sumei de bani reprezentând comisionul de acordare a creditului, instanța reține următoarele:

Nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de acordare credit este prescriptibil.

Astfel, această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.

Or, conform art.8 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 8 alin.2, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare si in cazul îmbogățirii fără just temei.

Este fără dubiu că acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care, în mod normal, termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie, după cum s-a arătat anterior.

Conform art.2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Or, această regulă ar fi aproape complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.

Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din decretul 167/1958.

În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

După cum s-a precizat, această regulă se bazează pe principiul că o acțiune în constatarea nulității absolute ar fi, în caz contrar, una pur formală, superfluă, ori de câte ori ar fi promovată după împlinirea termenului general de prescripție. Acest lucru ar însemna ca regula instituită de decretul privind prescripția extinctivă să rămână fără efect în aproape toate situațiile de acest gen, știut fiind că printr-o acțiune în constatarea nulității absolute se urmărește, de fapt, de cele mai multe ori, restituirea prestațiilor executate, pe de o parte, și anularea obligației de a executa pe viitor propriile prestații, pe de altă parte.

Pentru motivele arătate, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției, invocată de pârâtă, privind dreptul de a cere restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit.

Asupra excepției prescripției extinctive pentru perioada 2008-2011, instanța urmează a dispune respingerea ca neîntemeiată a excepției, apreciind conform celor reținute cu ocazia analizării excepției anterioare, că termenul de prescripție a dreptului de a recupera sumele solicitate în temeiul unei clauze abuzive începe să curgă de la data constatării caracterului abuziv.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța urmează a dispune respingerea acesteia, ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Raporturile contractuale dintre reclamant și pârât intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta O. B. ROMÂNIA S.A.) și consumator (reclamant), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Posibilitatea instanței de judecată de a analiza caracterul abuziv al unei clauze contractuale derivă din interpretarea disp. art.7 din Legea nr.193/2000 si a fost stabilită în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, jurisprudență care instituie obligația judecătorului național de a invoca, din oficiu, caracterul abuziv al clauzei. Este de menționat punctul 38 din Hotărârea pronunțata in Cauza C-168/05- E. María Mostaza Claro împotriva Centro Móvil Milenium SL, în cuprinsul căreia Curtea a stabilit că natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția garantată de Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 consumatorilor justifică obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor. Aceeași jurisprudență a fost reiterată și în cuprinsul pct.35 din Hotărârea pronunțata in Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.”, arătându-se că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens.

Potrivit prev. art.4 din Legea nr.193/2000: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. 

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

În conformitate cu disp. art.1 lit.a din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante si acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Aceste dispoziții legale sunt in deplina concordanta cu cele ale art. 3 alin. 1 si 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ce arata ca: „(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. ... În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.” F. de prev. pct. 1 lit. j din Anexa Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuziva o clauza care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În conformitate cu prev. art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil. Per a contrario, in măsura in care nu este exprimata in mod clar si inteligibil, chiar si o clauza contractuala care priveste obiectul contractului poate fi considerata abuziva, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, in cuprinsul Hotărârii pronunțate in cauza C‑26/13, în procedura „Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva O. Jelzálogbank Zrt”, reiterându-si jurisprudența in cauza C‑143/13, „B. M. si I. O. M. împotriva .”, astfel ca apararile paratei din aceasta perspectiva se impun a fi înlăturate.

Totodată, instanța mai arată că, în conformitate cu prev. art. 6 din Legea nr.193/2000: „Clauzele abuzive cuprinse în contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua.”

Rezultă astfel, că Legea nr.193/2000 abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul, din moment ce o clauza contractuala abuziva nu creează obligații pentru consumator, după cum s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene in cuprinsul Hotărârii pronunțate in Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.” (par. 28). De altfel, aceleași considerente au fost expuse de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene si in motivarea Hotărârii „Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores”.

Potrivit considerentelor de la pct. 44 din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțata in cauza C- 484/08 – „Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad”: „dispozițiile art. 4 alin. 2 si art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil”.

Așadar, contrar susținerilor pârâtei, instanța consideră că, în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel național au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de Codul civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului redată în cele ce preced, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele naționale și la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constituție), instanța va considera că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părți și comisionul de acordare credit perceput de pârâtă și va înlătura, ca fiind nefondate, susținerile pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acțiunii sau imposibilitatea modificării contractului de credit, din moment ce împrumutații și-au asumat clauzele contractuale, prin semnătură.

Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:

Conform cu art. 6 din Legea nr.193/2000, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește prima cerință, a lipsei oricărei negocieri a părților contractante cu privire la clauzele pretins abuzive, instanța constată că toate clauzele supuse analizei au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauzele în discuție ca nefiind negociate cu consumatorul.

În ceea ce privește faptul că banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorul are posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte— a se vedea art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia clauzele supuse analizei, este fără relevanță că acesta a putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestor clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzelor în discuție în contract. Totodată, pentru aplicarea al. 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ipoteza unor clauze contractuale preformulate este suficientă lipsa negocierii—legea nu impune ca banca să fi refuzat o ofertă de negociere venită din partea consumatorilor, prin urmare o clauză contracuală preformulată va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii indiferent dacă, în concret, a existat sau nu o încercare de negociere din partea consumatorilor, câtă vreme nu se dovedește că a existat o negociere.

Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că a putut evalua ofertele mai multor instituții de credit (sau chiar alte oferte ale pârâtei) nu este de natură să conducă la ideea că, clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat.

Pe de altă parte, cei care sunt obligați a respecta rigorile Legii nr.193/2000 sunt profesioniștii, iar nu consumatorii. Cu alte cuvinte, dacă un profesionist oferă împrumuturi bănești materializate în diverse produse bancare, nu se poate imputa consumatorului faptul că a acceptat semnarea unui asemenea contract de împrumut, respectiv că a ales varianta cea mai avantajoasă din punct de vedere financiar pentru acesta, ci profesionistul trebuie să se asigure, în respectarea dispozițiilor Legii nr.193/2000, că toate și fiecare în parte din contractele de împrumut pe care le oferă clienților, fie au fost negociate cu împrumutații, fie, deși nu au fost negociate, nu conțin clauze abuzive.

Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, la art.5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C2204/1000/_ din 12.06.2008, respectiv art.6.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, se prevede că: „Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta (in cazul dedus judecații Libor CHF) fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat, începând cu data de aplicare stabilita de Banca. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate”.

Clauza de modificare a dobânzii în conformitate cu politica băncii are un evident caracter abuziv, întrucât nu există nici măcar aparența unor criterii obiective și clare în raport de care să se modifice dobânda. De altfel, caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale contractelor, întrucât modificarea dobânzii (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de politica (voința) uneia dintre părți fără a fi afectată valabilitatea obligației.

Citind teza a doua din clauza supusă analizei, instanța constată că dobânda curenta, poate fi modificata în mod unilateral de către Banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta. O clauză de modificare a dobânzii în raport de dobânda de referință a valutei în care s-a contractat creditul nu numai că nu este ilicită prin ea însăși (întrucât indicele de referință este un element obiectiv și exterior voinței părților contractante), dar este o clauză uzuală în contractele de împrumut bancar. Totuși, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie formulată astfel încât modificarea nivelului dobânzii să se facă automat (fără intervenția voinței părților) în funcție de modificarea indicelui de referință, indiferent de evoluția acestui indice.

Cu toate acestea, analizând art.5.2, respectiv 6.2 din contractele menționate, instanța constată că nu s-a specificat care indice de referință se va lua în considerare (LIBOR 1M, LIBOR 3M...), clauza fiind redactată astfel încât banca (indiferent de poziția consumatorului) să aibă posibilitatea să aleagă indicele care îi este favorabil, ceea ce creează un dezechilibru contractual.

De asemenea, banca poate (nu este obligată) să modifice rata dobânzii. Redactarea clauzei este deficitară, întrucât banca are posibilitatea să modifice rata dobânzii doar atunci când o atare modificare îi profită, nu și atunci când valoarea indicelui de referință scade. Susținerile pârâtei cu privire la imposibilitatea micșorării ratei dobânzii din cauza modificărilor legislative care au suprimat dreptul băncii de a acționa din oficiu (fără încheierea unui act adițional), nu vor fi avute în vedere de către instanță, în condițiile în care pârâta nu a probat (nici măcar nu a afirmat) că ar fi propus consumatorului o scădere a ratei dobânzii și consumatorul a refuzat această ofertă. Nu se specifică nici la cât timp de la intervenirea unei schimbări pe piața monetară ar trebui efectuată modificarea ratei dobânzii.

În acest timp, consumatorul nu are posibilitatea de a iniția o procedură de recalculare a dobânzii, fiind supus voinței discreționare a băncii. Faptul că la data majorării cuantumului dobânzii indicele LIBOR era in creștere, astfel ca aceasta modificare are temei contractual, nu este suficient pentru a justifica atitudinea băncii, în condițiile în care aceasta nu a dovedit că a micșorat (sau că a încercat să micșoreze) dobânda atunci când indicele LIBOR era în scădere.

Banca a notificat reclamantului faptul ca, prin semnarea unui act adițional la contractul de credit, urma sa se micșoreze rata de dobânda după momentul semnării actului adițional și în care se menționa in mod clar perioada de actualizare automata a ratei de dobânda (LIBOR CHF 3L+6.77%), însă reclamantul nu a semnat actul adițional de conformare cu prevederile OUG nr. 50/2010. Având în vedere formula propusă de către bancă prin raportare la dobânda din momentul încheierii contractului de credit, instanța constată că, în realitate, prin semnarea acestui act adițional reclamantul ar fi ”beneficiat” de o dobândă mai mică decât cea percepută de către banca la momentul la care s-a propus semnarea actului adițional, dar mult mai mare decât dobânda efectivă care a fost avută în vedere de către părți la momentul la care s-a semnat contractul de credit, prin urmare această ofertă a băncii nu poate fi avută în vedere ca fiind o ofertă serioasă în sensul reducerii dobânzii, iar refuzul reclamantului de a semna acest act adițional este perfect justificat. Acceptarea actului adițional in forma propusa de bancă ar fi însemnat înlocuirea unei clauze abuzive cu alta, la fel de abuzivă, clauză care cuprindea, pe lângă LIBOR la CHF la 3 luni, o marjă a băncii, revizuibilă trimestrial, de 6,77%/6,27%, respectiv o marja apropiată de întregul cuantum al dobânzii convenite inițial—6,99%/6,49%.

Contrar susținerilor pârâtei, reclamantul justifică un interes in promovarea prezentei acțiuni, întrucât refuzul acestuia de a semna aceste clauze contractuale este o expresie a caracterului abuziv al actului adițional redactat de către pârâtă, și nu o manifestare de voință a reclamantului în sensul de a executa contractul de credit în forma inițială.

Din evaluarea clauzelor contractului analizat, rezultă o disproporție vădită între drepturile si obligațiile părților, neexistând nici o clauză în favoarea consumatorului care să echilibreze disproporția creată, evidențiindu-se faptul că acesta a fost prestabilită unilateral de către comerciant.

Fără îndoială că dobânda este circumscrisă obiectului contractului, însă instanța poate să evalueze natura abuzivă a clauzelor privind dobânda în măsura în care această clauză nu este exprimată „într-un limbaj ușor inteligibil”. Astfel, clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în conformitate cu politica băncii fără a fi stipulate în mod concret motivele care pot conduce la modificarea dobânzii în mod unilateral, fără consimțământul împrumutatului reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Apariția unor schimbări semnificative pe piața monetară nu echivalează cu motivația întemeiată despre care face vorbire textul art. 1 lit. a) alin. (1) din anexă și modul de redactare al clauzelor este departe de a fi ”ușor inteligibil”, ducând, prin redactarea deficitară coroborată cu reaua credință a băncii, la interpretări care afectează grav echilibrul contractual.

Astfel, se creează un dezechilibru contractual pentru că, în concret, numai banca poate folosi fluctuația monetară în folosul său, nu și consumatorul. Din aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al acestei clauze.

Împrejurarea că după . OUG nr.174/2008 modificarea unilaterală a dobânzii nu a mai fost posibilă este irelevantă, câtă vreme clauza care prevedea posibilitatea acestei modificări și-a produs efectele până în acel moment, dând posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral și nejustificat dobânda. Or, faptul că această dobândă modificată nejustificat la acel moment a rămas apoi în vigoare, este de natură să îl prejudicieze pe consumator chiar și la acest moment și în ciuda faptului că actualmente banca nu ar mai putea modifica dobânda.

În ceea ce privește faptul că consumatorii au avut posibilitatea de a analiza clauzele contractuale și de a renunța la semnarea contractului, instanța reține că posibilitatea de a renunța la semnarea unui contract nu echivalează în nici un caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a renunța la semnarea unui contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar nici unul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că clientul ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.

Raportat la poziția de egalitate pe care părțile s-ar fi aflat la semnarea contractului, conform susținerilor pârâtei, instanța reține că este evident că o asemenea poziție nu a existat, câtă vreme banca a avut dreptul să decidă dacă dorește sau nu să încheie contractul și să stabilească unilateral condițiile acestuia, în vreme ce consumatorul a avut doar dreptul de a renunța la semnarea acestuia.

Deși a susținut că în momentul în care valoarea dobânzii monedei de referință a scăzut banca era în imposibilitate de a mai modifica unilateral contractul în sensul scăderii dobânzii, fiind necesar un act adițional, instanța reține că pentru a-și dovedi buna-credință pârâta ar fi trebuit să probeze că i-a invitat pe consumatori să semneze un asemenea act adițional, prin care dobânda să fie scăzută, iar aceștia au refuzat. În lipsa unei asemenea probe nu se poate concluziona decât că pârâta se prevalează de niște dispoziții legale instituite în favoarea consumatorului, pe care, însă, înțelege să le deturneze în defavoarea acestuia.

În ceea ce privește principiul forței obligatorii a contractului, instanța reține că, potrivit art. 969 C. civ., au forță obligatorie doar acele contracte care sunt legal încheiate. Or, câtă vreme introducerea unor clauze abuzive în contracte este prohibită de lege, rezultă că aceste clauze nu pot avea forță obligatorie între părți. Având în vedere acest lucru, nu se poate susține nici că sancționarea unor asemenea clauze nelegale ar însemna o ingerință în acordul de voință a părților întrucât, a accepta o asemenea teză, ar însemna să se concluzioneze că instanța nu poate anula niciodată o prevedere contractuală fără a fi acuzată că intervine în acordul de voință al părților, concluzie care este străină de orice logică juridică, fiind evident că interdicția unei ingerințe în acordul de voințe al părților se aplică doar convențiilor legal încheiate. De asemenea, nu se poate susține că sancționarea unor clauze abuzive reprezintă o încălcare a dreptului la proprietate al pârâtei, acest drept fiind protejat numai atâta vreme cât bunul la care se referă a fost obținut în mod legal. Or, din moment ce dreptul de creanță al pârâtei s-a născut în parte datorită unei clauze contractuale ilicite, aceasta nu poate pretinde nici un fel de protecție.

Față de cele de mai sus, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor contractuale înscrise în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008 la art.5.2, respectiv în contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008 la art.6.2, în ceea ce privește sintagma „în conformitate cu politica băncii” și modificarea unilaterală a dobânzii, fără consimțământul clientului.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.5.3, 5.4 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.6.3 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul cărora se prevede că: „ Noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta sau prin afișare la sediile unităților bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adițional la prezentul contract de credit în acest sens, renunțând la orice eventuală plângere/opoziție/contestație ulterioară.”(art.5.3/6.3), respectiv „În cazul în care, ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către bancă, clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă” (art.5.4), instanța apreciază că se creează un dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului prin modalitatea în care banca a impus clientului acceptarea comunicării noului procent de dobândă, motiv pentru care urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestor clauze.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.6.1 b din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.7.1 b din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele: „Pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: …b comision de acordare: 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat; Comisionul de acordare se reține în valuta creditului de către banca din creditul acordat în momentul utilizării creditului;…”, respectiv „Pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: …b comision de acordare: 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat; Comisionul de acordare se achită de către client din surse proprii, în valuta creditului, în ziua semnării prezentului contract....”.

Instanța consideră că aceste clauze contractuale au fost inserate de instituția de credit, în calitatea sa de profesionist, prin contractul standard, modelul pretipizat, ce a fost remis împrumutatului strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat.

Este vorba despre o clauza contractuală ce produce efecte în detrimentul consumatorului si a fost impusa contrar cerințelor bunei-credințe, clauza de natura a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, reclamantul consumator fiind ținut sa plătească o suma de bani nejustificată, fără a exista o contraprestație din partea contractantului in acest sens.

Parata împrumutător nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor contractuale înscrise la art.6.1 b din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.7.1 b din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, după cum impune art.3 alin.2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului si art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000, fiind evident ca este vorba despre un contract de adeziune, un model standard, cuprinzând clauze ce au fost impuse consumatorului.

Or, stabilirea obligației de plata a comisionului de acordare in contractul de credit este lipsita de cauza juridica, cauza nu exista, atât timp cat nu poate fi justificata contraprestația parții care pretinde suma de bani cu titlu de comision de acordare si, in consecința, prin raportare la disp. art. 966 din Codul Civil si art. 4, art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța va constata nulitatea absoluta a clauzelor menționate, privind comisionul de acordare in cuantum procentual de 2 % din valoarea creditului acordat.

Instanța nu consideră că sunt justificate apărările pârâtei, în sensul că banca procedează la întocmirea unei documentații de credit, ulterior aprobării împrumutului, astfel că acest comision de acordare reprezintă o cheltuiala a creditului, contravaloarea unei activități prestate de bancă, din moment ce întocmirea documentației de credit face parte din activitatea profesională a instituției bancare și este răsplătita prin produsul ce a fost vândut reclamantului consumator. Costul creditului, anume: dobânda perceputa pentru rambursarea sumei de bani împrumutate in rate lunare este de natura a asigura plata prestației paratei de a efectua demersurile necesare in vederea semnării contractului de credit, acest tip de servicii fiind prestate de către instituția bancară în desfășurarea curentă a activității sale si nu poate fi imputată consumatorului de doua ori, atât prin suportarea costurilor împrumutului, a dobânzii pe care acesta o datorează pentru suma împrumutată, cât și prin plata comisionului de acordare.

Rezultă, astfel, că nu există o contraprestație a pârâtei pentru impunerea obligației de plata a comisionului de acordare in sarcina consumatorului și, dat fiind că lipsește contraprestația într-un contract sinalagmatic, după cum este cazul contractului de împrumut cu dobânda, nu există cauză juridică în ceea ce privește clauza inserată în contract privind comisionul de acordare, iar lipsa cauzei este de natură a atrage nulitatea absolută a prevederii contractuale.

Raportându-se la considerentele exprimate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene in cuprinsul Hotărârii pronunțate in Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.” (par. 35), instanța arată că, în ipoteza în care constată că o clauză este abuzivă, este obligata să nu o aplice.

Așadar, dând eficienta jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene stabilită în materia protecției consumatorului, in conformitate cu prev. art.6 din Legea nr.193/2000, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art.6.1 b din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.7.1 b din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.13.6 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.15.6 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele:”Banca are dreptul să declare creditul scadent anticipat, în cazul apariției oricărui eveniment sau schimbare de situație care au, individual sau împreună cu alte evenimente sau schimbări, un efect negativ asupra situației financiare a clienților, dar fără a se limita la aceasta, care face improbabil ca acesta/aceștia să își poată îndeplini obligațiile conform prezentului contract de credit.”, respectiv :”Banca are dreptul să declare creditul scadent anticipat, în cazul apariției oricărui eveniment sau schimbare de situație care au, individual sau împreună cu alte evenimente sau schimbări, un efect negativ asupra situației financiare a împrumutatului/co-debitorilor, dar fără a se limita la aceasta, care face improbabil ca acesta/aceștia să își poată îndeplini obligațiile conform prezentului contract de credit.”

Instanța apreciază că aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situația în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.

De asemenea, caracterul abuziv al dispozițiilor menționate transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru situația de declarare anticipată a scadenței, cum ar fi „face improbabil”, care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor contractuale înscrise la art.13.6 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.15.6 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008,

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.15.1 și 15.2 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.17.1 și 17.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele:”Orice notificare sau comunicare în legătură cu prezentul contract și cu contractele accesorii acestuia din partea băncii către client se va face în scris prin metode cum ar fi: scrisoare simplă, SMS etc.”, respectiv „Orice modificare sau comunicare în legătură cu prezentul contract din partea clienților către bancă se va face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin înregistrarea cererii la sediul băncii. Comunicările către bancă vor fi considerate ca efectuate la data primirii lor efective de către bancă, certificată de semnătura persoanei autorizate din partea băncii care a primit respectivele documente sau prin acordarea unui număr de înregistrare”.

Instanța apreciază că aceste clauze creează un dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului, banca asigurându-și o poziție privilegiată, în timp ce a impus clientului condiții mai împovărătoare, motiv pentru care urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestor clauze.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.17.6 par.2 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.19.6 par.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele:”Clientul declară că prevederile prezentului document nu sunt abuzive în sensul Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare, pe care le acceptă integral, fiind conforme intereselor sale financiare.”

Instanța constată că această clauză a fost stipulată în mod unilateral de către bancă, la data semnării contractului, adică cu mult înainte de nașterea vreunui drept la despăgubire, fiind abuzivă, în condițiile în care impune clientului acceptarea contractului în forma impusă, aducând atingere echilibrului contractual. Totodată, din modalitatea de formulare rezultă caracterul standard al contractului.

Pentru aceste motive, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestor clauze.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.6.4 și 6.5 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, privind impunerea de către bancă clientului a condiției de a-și încasa veniturile în contul deschis la O., în caz contrar urmând a se majora dobânda, respectiv perceperea unei marje motivat de lipsa unei polițe de asigurare, instanța urmează a constata caracterul abuziv al acestora, apreciind că acestea creează un dezechilibru major în detrimentul consumatorului, în condițiile în care contraprestația băncii este inexistentă. Nu este lipsit de relevanță că suma împrumutată este garantată cu garanții reale imobiliare instituite la momentul acordării creditului.

Pentru aceste motive, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestor clauze.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.6.2 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.7.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele:”Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicat în Tariful de taxe și comisioane și va fi afișat la sediile băncii.”

Instanța apreciază că sunt abuzive clauzele menționate, oferind băncii dreptul exclusiv și discreționar de a modifica cuantumul comisioanelor și taxelor, neexistând nici măcar aparența unor criterii obiective și clare în raport de care să se modifice acestea. Ca urmare, se creează un dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului, banca asigurându-și o poziție privilegiată, motiv pentru care urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestor clauze.

În ceea ce privește clauzele contractuale înscrise la art.5.8 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.6.9 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, în cuprinsul acestora se arată următoarele:”Dobânda penalizatoare se aplică asupra soldului ratelor de credit și dobânzilor datorate și neplătite la scadență pentru fiecare zi de întârziere începând cu data scadenței lunare. …”.

Instanța apreciază că aceste clauze sunt abuzive, în măsura în care dobânda penalizatoare se aplică și asupra dobânzilor datorate și neachitate la data scadentă, fiind necesar a se calcula doar asupra cuantumului sumei împrumutate.

Totodată, instanța constată că, contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008 și contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008 pot continua să existe și după îndepărtarea clauzelor abuzive constatate mai sus (întrucât aceste clauze nu au caracter esențial), nefiind necesar ca instanța să constate nulitatea totală a convențiilor părților, motiv pentru care, instanța va dispune înlăturarea din contractele menționate a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Totodată, față de soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive referitoare la comisionul de acordare, astfel cum au fost stipulate în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008 și contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, sancțiunea nulității absolute producând efecte retroactive, încă de la data la care clauzele contractuale au fost convenite, instanța va da eficienta principiului restituirii prestațiilor executate in temeiul clauzelor nule si va admite petitele privind restituirea sumelor de bani achitate in executarea obligațiilor de plata asumate prin clauzele contractuale lovite de nulitate absoluta.

Instanța arata ca sancțiunea nulității produce efecte retroactive, începând cu data încheierii actului juridic, in speța - a stabilirii clauzei contractuale lovita de nulitate absoluta, independent de împrejurarea ca este vorba despre un contract cu executare dintr-o data sau un contract cu executare succesiva si nu trebuie făcuta confuzie intre sancțiunea nulității si cea a rezilierii contractului, după cum reiese din cuprinsul întâmpinării formulata de către parata, cu privire la imposibilitatea restituirii sumelor de bani achitate in plus.

Ca atare, atâta timp cât clauzele privind perceperea comisionului de acordare au fost desființate cu efect retroactiv, începând cu data încheierii contractului de credit, ca urmare a constatării nulității absolute a acestor prevederi contractuale, in virtutea principiului restituirii prestațiilor executate in temeiul clauzei nule, instanța consideră că se justifică petitul privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 652 CHF, reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 32.600 CHF, percepută de pârâtă la momentul acordării creditului stabilit la art.6.1 lit.b din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, precum și petitul privind obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 2132 CHF, reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 106.600 CHF, percepută de pârâtă la momentul acordării creditului stabilit la art.7.1 lit.b din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008.

Având în vedere clauzele constatate ca fiind abuzive, instanța reține că în raporturile dintre părți se va aplica rata dobânzii curente de 6,99% conform convenției părților materializată în art. 5.1 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv rata dobânzii curente de 6,49% conform convenției părților materializată în art. 6.1 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008.

Instanța are în vedere faptul că, în cazul în care clauzele abuzive privesc nivelul dobânzii, acestea nu pot fi pur și simplu eliminate din contracte, întrucât nu este de conceput ca un contract de credit încheiat pe termen lung să continue fără dobândă (practic, consumatorul ar beneficia de credit fără să suporte nici un cost).

Întrucât clauza prev. la art.5.2 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, precum și clauza prev. la art.6.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, au fost considerate ca fiind abuzive tocmai datorită lipsei unor elemente obiective de care să depindă modificarea dobânzii, instanța reține că se impune să se aplicate rata dobânzii astfel cum aceasta a fost agreată de ambele părți la momentul încheierii contractelor menționate.

Instanța arată că nu poate fi admisă solicitarea reclamantului de modificare a art. menționate în sensul în care dobânda variabilă să fie compusă din indicele Libor CHF calculat la 3 luni la care să se adauge o marjă fixă calculată la data încheierii contractului.

Stabilirea cuantumului dobânzii trebuie să fie rezultatul acordului părților. Dacă s-ar admite solicitarea reclamantului, dobânda ar fi stabilită de către reclamant în mod unilateral, în condițiile în care nu reiese din contract faptul că la data încheierii acestuia marja băncii era cea solicitată de reclamant.

În Hot. CJUE din Hot. CJUE din 1414 iunie 2012 iunie 2012 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, s-a stabilit, cu valoare de principiu că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Citind decizia Curții, instanța constată că, în principiu, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, chiar dacă o reglementare internă cu caracter general dă dreptul instanței naționale să modifice contractul.

În speță nu este aplicabil art.13 din L193/2000 (care are aplicabilitate doar în cazul procedurii speciale de sancționare contravențională a profesionistului), ci art.14 din L 193/2000. În cazul în care s-ar considera că în speță art.13 din L 193/2000 este aplicabil, instanța consideră că modificarea contractului ar fi oricum exclusă, în raport de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în cauza Banco Español de Crédito SA, instanța fiind obligată să aplice cu prioritate dreptul comunitar.

Având în vedere că nulitatea produce efecte și pentru trecut, capetele de cerere privind restituirea acestor sume apar ca o consecință juridică a aplicării sancțiunii nulității, a principiului retroactivității efectelor nulității, în condițiile în care instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei 5.2 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, precum și al clauzei prev. la art.6.2 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008.

Prevederea în contract a unor clauze abuzive este o faptă ilicită, iar sumele de bani reținute în temeiul unor clauze abuzive trebuie restituite reclamantului.

Din aceste considerente, în temeiul principiului restitutio in integrum, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantului suma achitată cu titlu de dobândă, dacă aceasta depășește dobânda curentă de 6,99%, prevăzută în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data achitării fiecărei rate de credit și până la data restituirii sumei. Totodată, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantului suma achitată cu titlu de dobândă dacă aceasta depășește dobânda curentă de 6,49%, prevăzută în contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data achitării fiecărei rate de credit și până la data restituirii sumei.

În ceea ce privește restul pretențiilor reclamantului, instanța reține că sunt neîntemeiate.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, instanța nu poate modifica cele două contracte de credit în sensul stabilirii dobânzii variabile ca fiind compusă din indicele Libor CHF calculat la 3 luni la care să se adauge o marjă fixă calculată la data încheierii contractului, motiv pentru care urmează a respinge și solicitările reclamantului de plată a diferențelor dintre sumele plătite cu titlu de dobândă și cuantumul dobânzii ce se solicita a fi stabilit de către instanță.

Totodată, nu se poate constata că sunt abuzive clauzele contractuale cuprinse la art.6.3 din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, respectiv art.7.3 din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, referitoare la alte servicii prestate de bancă în afara celor din contract. Raportat la cerința ca aceste clauze să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că această condiție nu este îndeplinită, clauza fiind riguros redactată, iar posibilitatea reclamantului de a beneficia de alte servicii nu este de natură a crea un dezechilibru, nefiind o obligație, ci o facultate acordată acestuia.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanța arată că potrivit art. 451 alin.(1), Cod proc. civilă, „cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.”

În conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civilă, „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 alin.(1) C.proc. civilă, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Reținând dispozițiile legale mai-sus enunțare și culpa procesuală a pârâtei, instanța va dispune obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 2480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței nr.73/28.07.2014 existentă la dosarul cauzei.(f.19).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepțiile lipsei de interes, lipsei de obiect, prescripției dreptului material de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului, prescripției extinctive pentru perioada 2008-2011, inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul B. S. T., cu domiciliul procesual ales la sediul Societății Civile de Avocați C., N. și Asociații, situat în Cluj-N., ., etaj 1, jud.Cluj, în contradictoriu cu pârâta S.C. O. B. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, Calea Buzești, nr. 66 – 68, sector 1 și, în consecință:

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale înscrise în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008 la art.5.2, în ceea ce privește sintagma „în conformitate cu politica băncii” și modificarea unilaterală a dobânzii, fără consimțământul clientului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale înscrise în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008: art.5.3, art.5.4, art.6.1 lit.b, art.6.2, art.13.6, art.15.1, art.15.2, art.17.6 par.2, art.5.8, în ceea ce privește aplicarea dobânzii penalizatoare asupra dobânzilor datorate.

Dispune înlăturarea din Contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008 a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale înscrise în contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008 la art. 6.2, în ceea ce privește sintagma „în conformitate cu politica băncii” și modificarea unilaterală a dobânzii, fără consimțământul clientului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale înscrise în contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008: art.6.3, art.6.4, art.6.5, art.7.1 lit.b, art.7.2, art.15.6, art.17.1, art.17.2, art.19.6 par.2, art.6.9 în ceea ce privește aplicarea dobânzii penalizatoare asupra dobânzilor datorate.

Dispune înlăturarea din Contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008 a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma achitată cu titlu de dobândă dacă aceasta depășește dobânda curentă de 6,99%, prevăzută în contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de achitării fiecărei rate de credit și până la data restituirii sumei.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma achitată cu titlu de dobândă dacă aceasta depășește dobânda curentă de 6,49%, prevăzută în contractul de credit nr. C_ din data de 19.06.2008, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de achitării fiecărei rate de credit și până la data restituirii sumei.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 652 CHF reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 32.600 CHF, percepută de pârâtă la momentul acordării creditului stabilit la art.6.1 lit.b din contractul de credit nr.C2204/1000/_ din data de 12.06.2008, ca urmare a constatării caracterului abuziv a clauzei prev.de art.6.1 lit.b din contract.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 2132 CHF reprezentând comision de acordare de 2% din suma de 106.600 CHF, percepută de pârâtă la momentul acordării creditului stabilit la art.7.1 lit.b din contractul de credit nr.C_ din data de 19.06.2008, ca urmare a constatării caracterului abuziv a clauzei prev.de art.7.1 lit.b din contract.

Respinge celelalte pretenții ale reclamantului.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 2480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel la Tribunalul Cluj în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea și motivele de apel se depun la Judecătoria Cluj-N..

Pronunțată în ședință publică, azi, 08.10.2015.

JUDECĂTOR,GREFIER,

D. R. C. C. F.

Red./Dact.CD/4ex./20.11.2015

← Ordonanţă preşedinţială. Hotărâre din 08-10-2015,...		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9235/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Contestaţie la executare. Încheierea nr. 2015/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Ordonanţă preşedinţială. Hotărâre din 08-10-2015, Judecătoria CLUJ-NAPOCA Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9235/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 9431/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 9320/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Anulare act. Sentința nr. 9423/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA