Pretenţii. Sentința nr. 201/2015. Judecătoria CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 201/2015 pronunțată de Judecătoria CRAIOVA la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 18533/215/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă Nr. 201/2015
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE- C.-M. R.
Grefier -A.-E. B.
Pe rol, judecarea cauzei civile privind pe reclamanta P. A. P. în contradictoriu cu pârâta M. E., având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanta personal și asistată de avocat F. V. și avocat M. Goruniceanu pentru pârâtă, cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei, lipsă fiind pârâta .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorii părților, având cuvântul pe rând învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probatoriul fiind administrat, instanța acordă cuvântul apărătorilor părților asupra fondului cauzei.
Avocat F. V. pentru reclamantă, având cuvântul pe fondul cauzei solicită instanței admiterea acțiunii, obligarea pârâtei la plata daunelor morale, susținând că reclamanta funcționa în acel moment ca medic la urgențe în Piatra N., conform acțiunii principale nu putea dovedi întinderea acestui prejudiciu, pe care l-a apreciat la suma solicitată cu acest titlu, cu cheltuieli de judecată.
Avocat M. Gornoviceanu pentru pârâtă, având cuvântul pe fondul cauzei solicită instanței respingerea acțiunii, învederează că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii delictuale, nu există prejudiciu, s-a constatat că partea debitoare achitase acest debit, nu se află în situația în care scopul urmărit ar fi executarea din nou a aceleiași obligații, eroarea reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, nu a avut cunoștință de faptul plății, executarea era deja începută, fără cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată și reține următoarele:
La data de 15.05.2014 reclamanta P. A. P. a chemat în judecată pe pârâta M. E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, în urma mai multor procese între părți, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 5500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În urma unei notificări primită la data de 07.10.2013 de la pârâtă, a fost somată să achite suma de mai sus în contul bancar deschis la Banca Transilvania pe numele pârâtei, cont indicat de pârâtă în notificare.
S-a conformat notificării primite și la data de 21.10.2013 a depus suma de 5500 lei, așa cum i s-a cerut, în contul indicat de pârâtă la Banca Transilvania, astfel că datoria reclamantei s-a stins.
Ulterior, a primit o somație, emisă la 16.04.2014, în dos.nr. 41/E/2014 emisă de B. B. T. din C., prin care este somată să plătească aceeași sumă de 5500 lei, în baza acelorași sentințe civile.
Deoarece reclamanta nu mai locuiește în C., la adresa sa de domiciliu, lucrând în municipiul N. la Serviciul de Ambulanță Județean, a trebuit să plece de urgență la C., în urma telefonului primit de la o vecină, pentru a vedea despre ce este vorba.
Reclamanta a fost nevoită să întocmească de urgență o contestație la executare, ce formează obiectul dos.nr._/215/2014 formând și alte formalități, achitând taxe de timbru, angajând consultații avocat și avocat în apărare, prezentându-se și la executorul judecătoresc prezentându-i situația reală, în sensul că a achitat în luna octombrie 2013 suma datorată pârâtei și a prezentat și actele necesare.
Pârâta este vinovată prin fapta ei culpabilă de a încerca, prin înșelăciune, obținerea de foloase materiale de două ori.
Reclamanta a fost de bună credință, achitând imediat, în urma notificării sumele datorate pentru ca pârâta să nu mai fie nevoită să suporte cheltuielile de executare.
În drept, a invocat dispozițiile art. 252 și urm. C.CIV.
În apărare, solicită administrarea probei cu înscrisuri și depune la dosar, în copie, notificare din 07.10.2013, chitanța de depunere a sumei de 5500 lei emisă de Banca Transilvania, somație B. B. T., înștiințare emisă de executor, încheiere de executare din 16.04.2014, încheierea nr. 3425/13.03.2014 a Judecătoriei C., copie acțiune contestație la executare, comunicare, adeverința din 25.04.2014, comunicare pârâtă, dovada achitării taxei de timbru, împuternicire avocațială.
La data de 05.06.2014 reclamanta a formulat la dosar o cerere prin care a solicitat să se rectifice mențiunea privind dos.nr._ având ca obiect partaj judiciar, în sensul că obiectul acțiunii îl constituie daune morale.
La data de 07.07.2014 pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii pe excepție ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei C., față de împrejurarea că pârâta are domiciliul în Cluj-N. și consideră că Judecătoria Cluj-N. este competentă să judece în prezenta cauză.
Prezentul dosar are ca obiect pretenții, respectiv obligarea pârâtei la plata unor daune morale, motiv pentru care solicită admiterea excepției invocate și declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei C..
De asemenea, pârâta a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată raportat la disp. art. 3 OUG 80/2013.
Totodată, pârâta a mai invocat și excepția inadmisibilității acțiunii raportat la temeiul de drept arătat în cuprinsul motivării și anume art. 252 N.C.CIV.
Pe fondul cauzei, consideră acțiunea formulată ca neîntemeiată, solicitând respingerea acesteia pentru motivele expuse.
În urma notificării indicată mai sus, reclamanta a achitat creanța prin depunerea sumei în contul bancar al pârâtei, fără să anunțe în vreun fel că a plătit suma datorată. Având în vedere că suma a fost depusă în contul bancar al unei persoane fizice, pârâta nu era obligată să verifice zilnic la bancă dacă au intrat banii.
Pârâta este mătușa reclamantei, au avut de-a lungul timpului mai multe procese, unele fiind și în prezent pe rol.
Deoarece pârâta nu a avut cunoștință de efectuarea depunerii sumei în cont, a notificat din nou reclamanta la 22.01.2014 pentru achitarea voluntară a debitului, dar nici la acest moment reclamanta nu a comunicat verbal și nici scris că debitul fusese deja achitat în contul bancar.
Cererea de executare nu a fost formulată cu rea-credință,ci doar dintr-o omitere involuntară de a verifica contul bancar.
Nu este real că pârâta a încercat prin înșelăciune, obținerea de foloase materiale de două ori.
Pârâta consideră că situația reclamantei nu se încadrează în nici una din situațiile în care acordarea despăgubirilor morale este justificată, motiv pentru care solicită respingerea cererii de chemare în judecată.
În apărare, solicită proba cu înscrisuri și depune la dosar, în copie, hotărârile judecătorești menționate și plicurile acestora cu data comunicării
La data de 13.08.2014 reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a învederat instanței că Judecătoria C. este instanța de executare aleasă de creditoare, astfel că este competentă teritorial, cu privire la insuficiența timbrării cererii de chemare în judecată solicită respingerea excepției întrucât în conformitate cu OUG nr.80/2013 a achitat în mod legal taxa judiciară de timbru, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii învederează instanței că acțiunea este perfect admisibilă, întrucât în conformitate cu prevederile art.252 C.P.C nou orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intriseci ființei umane cum sunt viața, sănătatea, intergritatea fizică și psihică.
La dosarul cauzei reclamanta a depus adeverință, copie C.I .
La data de 29.10.2014 pârâta a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei C. .
În ședința publică din 08.10.2014 a calificat obiectul cererii ca fiind cerere în pretenții izvorâtă dintr-o faptă civilă delictuală, a respins excepția de necompetență teritorială, având în vedere disp. art. 113,pct. 9 C., presupusa faptă ilicită fiind reclamată a fi fost săvârșită pe raza de competență a Judecătoriei C., a respins excepția insuficientei timbrări, având în vedere disp. art. 7 din OG 80/2013, precum și excepția inadmisibilității cererii, având în vedere art. 21 din Constituția României și art. 6 Codo, pentru a se respecta principiul liberului acces la justiție.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată și reține următoarele:
Prin . a Judecătoriei Cluj N., prin DC nr. 380/A/2012 a Tribunalului Cluj DC nr. 4685/R/2012 a Curtii de Apel Cluj și DC nr. 1238/R/2013 a Curtii de Apel Cluj, reclamanta debitoare a fost obligată să plătească pârâtei creditoare suma totală de 5500 lei cheltuieli de judecată.
În temeiul acestor titluri executorii, pârâta a notificat pe reclamantă, la data de 04. 09. 2013, să achite această sumă de lei, în 15 zile de la primirea notificării, respectiv până la data de 24.10.2013, în contul său deschis la Banca Transilvania.
Conformându-se acestei notificări, reclamanta debitoare a depus suma de 5500 lei în contul menționat în notificarea primită, la data de 21.10.2013.
La data de 10.03.2014 pârâta a formulat cerere de executare silită a titlurilor executorii menționate, formându-se dosarul de executare nr. 41/E/2014 al B. B. T., fiind încuviințată executarea silită pentru debitul de 5500 lei și cheltuieli de executare de 1456 lei.
Împotriva acestei executări silite, reclamanta a formulat contestație la executare, ce a fost admisă și anulată executarea, așa cum rezultă din SC nr._/17.12.2014 a Judecătoriei C..
În speța dedusă judecății, reclamanta invocă încălcarea drepturilor sale fundamentale, respectiv dreptul la respectarea vieții private, întrucât, prin executarea silită a unei obligații executate anterior de bună-voie, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial.
Sub aspectul legii civile aplicabile, se reține că fapta de a solicita executarea silită a unei obligații achitată anterior de bună-voie, a fost săvârșită la 10.03.2014, ulterior intrării în vigoare a Codului civil, astfel încât, prin raportare la prevederile art. 6 alin. 5 din Codul civil, sunt incidente dispozițiile legii noi de drept substanțial, așa cum rezultă și din disp. art.3 din legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a noului cod civil.
Astfel, potrivit art. 71 din Codul civil, „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.”.
Articolul 75 din același act normativ stabilește următoarele: „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune (secțiunea a III-a – „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”) atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”.
Totodată, în art. 252 din Codul civil se arată că „ orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
Reclamanta invocă prin prezenta cerere de chemare în judecată încălcarea dreptului la viața privată .
Dreptul la viață privată face parte din drepturile personalității, drepturi ce ocupă poziția centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparținând persoanelor fizice.
În literatura de specialitate, drepturile personalității au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman și funcțiile sale biologice și psihice și drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viață privată, dreptul la imagine.
Dreptului la viață privată îi este proclamată existența în art. 71 alin. 1 din Codul civil, enunțat mai sus, în timp în alineatul 2 al aceluiași articol se indică conținutul acestui drept, și interdicția de a produce o atingere fără consimțământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din Codul civil.
În literatura de specialitate, se arată că sistemul actual de protecție a drepturilor personalității nu s-a detașat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale.
În speță, sunt incidente disp. art. 1349 NCC, care prevăd că "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.(3)În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.(4)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.
In esență, acțiunea reclamantei vizează incidenta in cauza a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, asa cum aceasta a fost reglementata de dispoz. art. 1349 si urm. NCC.
Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice, care consta într-un raport juridic obligational, conform caruia o persoana are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este tinuta raspunzatoare prin dispozitiile legale.
Raspunderea civila delictuala se concretizeaza într-o obligatie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita. Fapta ilicita declanseaza o raspundere civila delictuala, al carei continut îl constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat.
Din analiza textelor art. 1349, art. 1357 si urm NCC, rezulta ca pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
In ceea ce privește prejudiciul, acesta este calificat ca o conditie sine qua non, definindu-se ca fiind efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsite de o alta persoana.
S-a mai apreciat ca prejudiciul reprezinta rezultatele daunatoare, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale încalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este cel mai important element al raspunderii civile delictuale, conditie necesara si esentiala a acesteia, deoarece atât timp cât o persoana nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparatie, pentru ca nu poate face dovada unui interes.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al carui continut poate fi evaluat în bani, iar cel nepatrimonial reprezintă, consecința de natură nepatrimonială cauzată persoanei prin fapte ilicite culpabile, constind in atingerile aduse personalitatii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a caror reparare urmeaza regulile raspunderii civile delictuale daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual. In ceea ce priveste conditiile repararii prejudiciului, se retine ca prejudiciul da dreptul păgubitului de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, daca sunt îndeplinite, cumulativ, doua conditii, respectiv prejudiciul sa fie cert si prejudiciul sa nu fi fost reparat încă.
Referitor la caracterul cert al prejudiciului, se retine ca prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existentei, cât si al întinderii sale. Este considerat cert, prejudiciul actual, precum si prejudiciul viitor, adica acel prejudiciu care apare dupa solutionarea actiunii în despagubire, în masura în care sunt sigure, atât aparitia acestui prejudiciu, cât si posibilitatea de a fi determinat.
O alta conditie se refera la împrejurarea ca prejudiciul sa nu fi fost reparat înca. Repararea prejudiciului se poate realiza prin conventia partilor sau prin intentarea unei actiuni în justitie pentru plata despagubirilor.
În cadrul unei astfel de actiuni, repararea prejudiciului se face în functie de urmatoarele principii, respectiv principiul repararii integrale a prejudiciului si principiul repararii în natura a prejudiciului. Principiul repararii integrale a prejudiciului presupune restabilirea situatiei anterioare savârsirii faptei ilicite, ca un principiu fundamental al raspunderii civile delictuale. La repararea integrala a unui prejudiciu, urmeaza a fi avute în vedere urmatoarele aspecte, respectiv este supusa repararii atât paguba efectiva - damnum emergens -, cât si beneficiul nerealizat - lucrum cessans; se repara atât prejudiciul previzibil cât si prejudiciul imprevizibil; în stabilirea întinderii despagubirilor nu are relevanta starea materiala a victimei sau a autorului faptei ilicite; prejudiciul trebuie sa fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovatie.
În cauză, prima conditie a raspunderii civile delictuale respectiv existența unei fapte ilicite, este îndeplinită, reclamanta făcând dovada existenței acesteia, respectiv executarea silită a unei obligatii ce fusese îndeplinită de buna voie, anterior declanșării executării silite, care au adus atingere vieții private a reclamantei.
Astfel,instanța apreciază că prin primirea somatiei executorului judecătoresc de plată a unei sume de bani ce fusese achitată anterior, reclamantei ia fost lezată viața privată, a fost nevoită să plece de la serviciu, aceasta având functia de medic urgențe în cadrul Serviciului de Ambulanță Județean N., iar principala sa preocupare este să îngrijească viețile umane, pentru a se deplasa la Biroul Executorului Judecătoresc din localitatea C., fiindu-i creată o stare de stres prin această deplasare de urgență și prin faptul că a trebuit să-și facă apărările necesare într-un termen scurt.
În analiza faptei ilicite instanta va avea în vedere atat elementul obiectiv al acesteia, adica manifestarea exterioara a unei atitudini de constiinta si vointa a unei persoane, cat si pe cel subiectiv. În materia raspunderii civile delictuale, fapta ilicita este definita ca fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane.
Pentru a fi atrasa raspunderea civila delictuala, fapta trebuie sa fie ilicita. Raspunderea civila delictuala opereaza atât în cazul încalcarii unui drept subiectiv, dar si atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei. În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar si normele de convietuire sociala, în masura în care reprezinta o continuare a prevederilor legale.
Legea impune, de regula, obligatia persoanelor de a se abtine de la orice fapta prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective si intereselor legitime ale altora.
Fapta ilicita prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice, respectiv fapta are caracter obiectiv sau existenta materiala, constând într-o conduita ori manifestare umana exteriorizata; fapta ilicita este rezultatul unei atitudini psihice; fapta este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.
Din probele administrate in cauza, instanta retine ca parata a savarsit o faptă ilicită de natură să lezeze dreptul reclamantei la viața privată.
Pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită trebuie să fie săvârșită cu vinovăție.
In privinta vinovatiei, ca si conditie a raspunderii civile delictuale, instanta retine ca aceasta reprezinta atitudinea psihica a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectiva si fata de urmarile pe care aceasta le produce, vinovăție ce poate fi reprezentată prin intenție directă sau indirectă sau culpă cu sau fără previziune.
Din actele dosarului instanta reține ca parata a savarsit faptadin culpa, astfel că și elementul vinovăției este îndeplinit în cauză.
Astfel, potrivit art. 1358 Cod civil, „Pentru aprecierea culpei se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exercițiul activității sale”.
Pârâta susține că executarea silită a obligației înscrisă în titlul executoriu a solicitat-o din eroare, dintr-o omitere involuntară, deoarece nu își verificase contul bancar, reclamanta neaducându-i la cunoștință că a achitat debitul, nici verbal și nici scris.
Rezultă așadar că pârâta invocă eroarea ca element de înlăturare a răspunderii civile delictuale.
Eroarea de fapt reprezintă situația în care autorul faptei în momentul săvârșirii ei, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei.
Eroarea de fapt constituie o cauză care exonerează de răspunderea penală, contravențională sau disciplinară și, cu unele excepții, de răspunderea civilă, ca o consecință a lipsei vinovăției.
Dacă însă eroarea este consecința propriei culpe, nepregătire profesională corespunzătoare, neînsușirea corectă a unor cunoștințe necesare executării unei activități etc., atunci eroarea nu duce la exonerarea răspunderii.
Pentru aprecierea culpei, se va avea în vedere criteriul obiectiv, ce adoptă ca tip de referință omul normal, avizat, prudent, adică " bonus pater familias".
În speță, pârâta ar fi trebuit să depună o minimă diligență, de a verifica contul său bancar după împlinirea termenului acordat de către ea prin notificarea trimisă reclamantei, diligență ce ar fi trebuit să existe și în cazul în care reclamanta nu a anunțat-o expres că a depus banii datorați în cont, obligație care, de altfel, nici nu îi revenea reclamantei, neexistând o dispozitie legală de obligare în acest sens.
Nu se poate reține în speță că la producerea faptei a concurat pe lângă și împreună cu fapta ilicită a pârâtei și fapta reclamantei pentru că nu a anunțat pârâta de plata efectuată, pentru simplul fapt că reclamanta nu avea o obligație lagală de a aduce la cunoștință plata, iar această omisiune nu înlătură obligația pârâtei de a fi diligentă.
Pentru considerentele expuse, instanța reține că pârâta a săvârșit fapta ilicită cu vinovăție sub forma culpei.
Cu privire la existența prejudiciului, instanța reține că în contextul circumstanțelor cauzei, suma de 2000 Euro este îndestulătoare de a fi acordată cu titlu de despăgubiri morale, constituind o satisfacție echitabilă, având în vedere că, prin fapta sa ilicită de a a demara executarea silită pentru ca reclamanta să achite un debit ce fusese achitat anterior, pârâta a afectat dreptul la viața privată a reclamantei și i-a cauzat un grad de stres suplimentar.
În acest sens, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, iar față de argumentele prezentate mai sus instanța apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu acest titlu nu sunt exagerat de mari, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie, dar și cu soluțiile jurisprudențiale la care reclamanții au făcut trimitere.
In ceea ce priveste raportul de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, se retine ca pentru a fi angajata raspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate, în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezulta si din definitia faptei ilicite, în conditiile în care caracterul ilicit al cesteia este dat de împrejurarea ca prin ea a fost încalcat dreptul obiectiv si a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Din actele și lucrarile dosarului, instanta constata ca exista aceasta legatura de cauzalitate, intrucat fapta are caracter ilicit, iar prin fapta sa i s-a creat un prejudiciu nepatrimonial reclamantei, fiind lezat dreptul la viață privată al reclamantei, cu vinovăție.
Pentru aceste considerente, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 1349 si urm. NCC, instanța va admite acțiunea în parte și va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 Euro sau contravaloarea în lei, la data efectuării plății, reprezentând daune morale .
Văzând și disp. art. 274 VCpciv.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta P. A. P., cu domiciliul în D., Domiciliul ales la Cabinet Avocat V. F., ..45, județul V. în contradictoriu cu pârâta M. E., cu domiciliul în Cluj, ., nr.5, județul Cluj .
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 Euro sau contravaloarea în lei, la data efectuării plății, reprezentând daune morale.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1876 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunață în ședință azi 14.01.2015.
Președinte,Grefier,
C. M. R. B. A. E.
Red.C.M.R
Tehnored.A.B
A.B. 20 Ianuarie 2015
| ← Validare poprire. Sentința nr. 211/2015. Judecătoria CRAIOVA | Plângere contravenţională. Sentința nr. 15/2015.... → |
|---|
