Obligaţie de a face. Încheierea nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Încheierea nr. 08/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 9213/2015

Acesta nu este document finalizat

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI

INCHEIERE

Ședința publică de la 08.05.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE – JUD.DR.E. R.

GREFIER- M. G.

Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant M. G. domiciliu ales la SCA P. SI ASOCIATII, reclamant M. M. domiciliu ales la SCA P. SI ASOCIATII și pe pârât P. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezinta contestatoarea reprezentata prin avocat si intimatul personal si asistat de aparator.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, dupa care,

Aparatorul intimatului depune inscrisuri si arata ca s-a solicitat si suspendarea executarii silite.

Reprezentantul contestatoarei arata ca pe contestatie cauza se afla in stare de judecata si invoca prev.art.718 pct.4 al.2 c.pr.civila si instanta s-ar antepronunta si arata ca renunta la cererea de suspendare a executarii silite.

Instanta ia act ca, contestatoarea renunta la cererea de suspendare a executarii silite.

Nemaifiind alte cereri de solutionat si probe de administrat, instanta constata cauza in stare de judecata si acorda cuvantul asupra fondului.

Reprezentantul contestatoarei solicita admiterea contestatiei, cu cheltuieli de judecata taxa judiciara de timbru si onorariu de avocat si solicita respingerea sustinerilor intimatului din intampinare ca dreptul de creanta nu este continut in sentinta civila nr.9006/2014 ci in alt dosar si ele sunt in stransa legatura.

Aparatorul intimatului arata ca, contestatoarea s-a folosit de acte ilicite pentru a se sustrage de la executare si arata ca executa silit o creanta din hotararea_/2012 a Tribunalului Bucuresti si i s-au dat salarii pana la data integrarii si contestatoarea a emis o data de reintegrare retroactiv ca sa nu mai produca efecte hotararea si prin exercitarea abuziva a drepturilor procesuale debitoarea incerca sa se opuna executarii silite, sustinand ca trebuie luata in considerare data reangajarii stabilita fictiv prin decizia ilicita a debitoarei; arata ca, contestatoarea a sustinut ca onorariul de avocat este foarte mare si arata ca onorariul este pentru toata activitatea avocatului pe toata durata executarii silite nu doar pe depunerea cererii si solicita respingerea si acestui motiv al contestatiei.

Reprezentantul contestatoarei arata ca a depus dovada ca a facut platile si hotararea a aparut ulterior si hotararea 9006/2014 nu era redactata si nu se putea pune in executare.

INSTANȚA

Avand nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitate partilor sa depuna concluzii scrise,

DISPUNE

Amana pronuntarea in cauza la 15.05.2015.

Pronuntata in sedinta publica, azi 08.05.2015.

P. GREFIER

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI

SENTINTA CIVILA Nr. 9213

Ședința publică de la 15 Mai 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE –JUD.DR.E. R.

GREFIER -M. G.

Dezbaterile in prezenta cauza au avut loc la data de 08.05.2015 sustinerile partilor fiind consemnate prin incheierea de sedinta de la acea data si care face parte din prezenta sentinta, iar pentru ca instanta a avut nevoie de timp pentru a delibera a amanat pronuntarea pentru astazi 15.05.2015, cand a hotarat urmatoarele:

INSTANȚA

Prin cererea inregistrata pe rolul instantei la data de 29.10.2014 reclamantii M. G. si M. M. au chemat in judecata pe pârâta P. B. ROMÂNIA SA, solicitand sa se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la pct. 1.1-1.3 din contractele de credit incheiate la 23.05.2008 intre reclamanti si parata, sa se dispuna nulitatea absoluta a clauzelor si modificarea contractelor de credit bancar incheiate intre reclamanti si parata, prin inlocuirea sau eliminarea acestor clauze, iar in subsidiar se solicita obligarea paratei la modificarea contractulor de credit indicate si emiterea unor noi grafice de rambursare, sub sanctiunea penalitatii de 100 lei pe zi de intarziere, restituirea catre reclamanti a sumelor nedatorate cu titlu de dobanda, obligarea la dobanda legala pentru sumele de bani platite cu titlu nedatorat in temeiul clauzelor contractelor abuzive de la pct 1.2 si 1.3, cu cheltuieli de judecata.

In motivarea cererii reclamantii arata ca caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate rezultă cu evidență din argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: 1.1. Clauza nr. 1.2. din contractul de credit bancar nr._31147/23.05.2008 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii aplicabile creditului, care prevede că pentru creditul pus la dispoziție, împrumutatul va plăti băncii o dobândă calculată în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni și marja băncii de 4.1. puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii;Clauza nr. 1.2 din Actul adițional nr. 1/09.06.2009 la contractul de credit nr._31147/23.05.2008 prin care marja fixă a băncii de 4,1 p.p. pe an a fost modificată începând cu 09.06.2009, la valoarea de 6,1 p.p.; Clauza nr.1.2. din contractul de credit bancar nr._31148/23.05.2008 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii aplicabile creditului, care prevede că pentru creditul pus la dispoziție, împrumutatul va plăti băncii o dobândă calculată în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni și marja băncii de 4.9. puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii; clauza 5.1. din cele două contracte de credit care prevede că dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii (...) Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii (...) banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale și clauza nr. 5.4. din cele două contracte de credit care stipulează că în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către Împrumutat.

De lege lata, sistemul de drept din România reglementează trei modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist și un consumator pot fi invalidate: (i) clauzele sunt interzise în mod expres de lege; (ii) clauzele sunt prezumate absolut a li abuzive; (iii) clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, dacă îndeplinesc condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Deși pentru constatarea nulității clauzei referitoare la dobândă ar fi fost suficientă probarea incidenței unei singure modalități de invalidare, dintre cele amintite mai sus, prevederile art. 1.2, 5.1., 5.4. din contractele reclamantilor se circumscriu tuturor celor trei situații, instanța urmând a constata că modul în care banca calculează dobânda reclamantilor: 1.1.1. este interzis in mod expres de lege; 1.1.2. este prezumat absolut a fi abuziv și 1.1.3. îndeplinește condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi declarată abuzivă.1.1.l. Clauzele de tipul celor contestate la pct. 1.1 sunt interzise în mod expres de lege.

Clauzele care permit Băncii calculul dobânzii reclamantilor în funcție de marja Bancii, precum și clauzele care permit Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, acordă un drept discreționar Băncii de a modifica intelegerea inițială.

De fept, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislatiei protecției consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 c.civil din 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Pentru a indeplini condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter

determinabil. Acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Conform celor susținute și în doctrină „actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcție de care urmează să se individualizeze obiectul”.

In situatia de față, reclamantilor le este imposibil să determine modalitatea în care banca lună de lună, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivaleaza cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Art. 948 pct. 3 și art.964 C.civil sancționează cu nulitatea absolută lipsa caracterului determinabil al

obiectului tocmai pentru a proteja interesele persoanelor ce se află în situația reclamantilor.

Clauzele care permit Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobanzilor contin o condiție pur potestativă pentru Bancă în calitatea sa de debitor al obligatiei de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Conform dispozitiilor contractuale, BCR s-a obligat să calculeze dobânda curentă pe care reclamantii trebuie să o achite cu titlu de preț al contractului. Modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație - pe principiul „dacă vreau dobânda creste-scade” - este în totală contradicție cu prevederile art. 1010 C.civ. care statueaza că „Obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea acelui ce se obligă. Acest aspect a fost reținut cu putere de lucru judecat de înalta Curte de Casație si Justitie prin decizia nr. 3913/13.11.2013, prin care, ÎCCJ a menținut decizia Curții de Apel București nr. 495/26.11.2012, prin care s-a retinut in mod corect că: Ceea ce interesează în cadrul criticii formulate în apel este ultima teză a acestei clauze care consfințește caracterul abuziv al clauzei de vreme ce dobânda variabila este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă și nu la indicii de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii. Din acest punct de vedere, o atare clauză apare într-adevăr ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afișată la sediile BCR" nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art.1010 din vechiul cod civil - 1864 (în vigoare la data încheierii contractului) va contesta caracterul abuziv și al acestei clauze.

Această modalitate de cuantificare a dobânzii incalca in mod direct prevederi legale care o interzice în mod expres. Astfel: Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (în cazul de fata Banca) trebuie să informeze consumatorii (adică reclamantii) despre pretul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale platibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentulincheierii contractului era obligată să-i informeze pe reclamanti cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte in legatura cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia variația marjei,conform deciziei băncii, fiind manifest ilegală. Conform art. 9³ lit. g) pct. 1 si 3 din OG nr. 21/1992 „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract”, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia”. în plus, pct. 3 al lit. g) din ()(i nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de eare se calculează cuantumul dobânzii.

(iii) art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) și art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fară ipotecă) stabilesc că în cazul în care prin contractul dc credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variația ratei dobânzii trebuie să lîe legată de fluctuațiile unui indice de referință verificabil menționat în contract. Prin urmare, variația dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului. Totodată, contractul trebuie să prevadă D. și condițiile în care acesta se modifică, aspecte inexistente în contractul reclamantilor.

Aceste acte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă. 1.1.2. Prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1.1;

Atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o lisă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive. In această listă, la alin. (1) lit. p), respectiv lit. 1) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul Băncii) să crească prețul. Alineatul (2) al acelorași acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o . exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive. Mai mult, caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres Băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința exclusivă a acesteia, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (în cazul de față, LIBOR etc.). 1.1.3. Sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 4 din Legea nr. 193/2000: clauza nu a fost negociată direct cu reclamantii; se creaza, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceste clauze sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, această clauză abuzivă este nula absolut, urmând a fi înlocuită cu o clauză conform căreia dobânda să fie formata din marja fixă stabilită inițial în contract, în cuantum de 4,1 p.p., respectiv, 4,9 p.p plus indicele public, LIBOR 3M. Clauza nu a fost negociată direct cu reclamantii. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileste că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. Contractul formulat a fost definit de Ordinul Autorității naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007⁹ ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape in întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu - adică exact situația contractelor reclamantilor.

Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei in mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei. Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în literatura de specialitate legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă suntem în prezența unor contracte preformulate si/sau a unor condiții generale de vânzare. Or, clauzele ce formează obiectul prezentei acțiuni se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractele in discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune și a conditiilor generale de vânzare, fiind preformulate și bazate pe principiul „take it or leave it Contractele de credit de retail sunt contracte pre-formulate, impuse de bancă clienților in baza unui model validat în prealabil de BNR (din perspectiva riscului) și impus, din perspectiva marjei de profit, de banca-mamă băncii românești care îi este subsidiara; banca mamă, în calitate de societate dominantă, își impune voința, interesul si strategia, transportându-le în contractele băncii românești cu terții prin instrumentalizarea acesteia în vederea atingerii propriilor scopuri. Voința băncii romanesti subsidiară a băncii străine nu este decât aparent voința sa, iar interesul său in contract este subsumat interesului general al grupului de societăți din care face parte banca românească.Vointa clientului se rezumă la a semna sau nu contractul. Singura opțiune este de a alege intre diferite tipuri standard de contracte (ca la supermarket), opțiune care este și ea controlata de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indică clientului tipul de credit în care se incadreaza conform ratingului. Alegerea controlata de bancă a unui tip de contract nu înseamnă în niciun caz negocierea contractului. Retinand îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea 193/2000 în vederea constatarii caracterului abuziv dobânzii de referință variabile practicate de P. B. România S.A., ÎCCJ a reținut cu putere de lucru judecat în jurisprudenta sa recentă, prin decizia 3913/13.11.2013: ca alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poarta asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de catre BNR libertatea de voință a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de banca, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului.

In dovedire s-au depus inscrisuri filele 35-80

Parata a formulat intampinare solicitand respingerea cererii.

In motivarea intampinarii parata a aratat ca reclamanții au avut inițiativa încheierii contractelor de credit șl dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă. Din proprie inițiativă, reclamanții au ales să încheie Contractele de credit cu parata, reclamantii adresându-se Băncii cu o solicitare în acest sens. Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractelor de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamantul avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, Contractele de credit au fost încheiate, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 5 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.

Incheierea Contractelor de credit a fost precedată de următoarele etape: analiza ofertei complete de creditare pe care Banca o punea la dispoziția persoanelor interesate la acel moment; produsele de creditare erau suficient de variate și detaliat descrise, încât persoana interesată să poată alege, pe baza unor considerente de oportunitate proprii, varianta cea mai avantajoasă. Prin urmare, Banca nu impunea un anumit produs de creditare, ci acesta a fost selectat de către persoana interesată din întreaga ofertă a Băncii; completarea cererilor de creditare. în cuprinsul acestora persoanele interesate optând pentru unul dintre produsele de creditare care, potrivit analizei proprii, corespundea intereselor și disponibilitățilorfinanciare; selectarea unui anumit tip de produs de creditare precum și a tipului de dobândă aplicabil pe durata de derulare a contractului de credit a aparținut exclusiv împrumutaților; analizarea condițiilor generale aplicabile Contractelor de credit, în cuprinsul acestora fiind detaliat descrise atât consecințele și condițiile specifice fiecărui tip de dobândă cât și modalitatea de variație a dobânzii; particularizarea condițiilor de creditare selectate de către împrumutați în cadrul condițiilor particulare. Această etapă finală presupunea semnarea contractului de credit, cu indicarea exactă a condițiilor de creditare compatibile cu situația financiară și opțiunile exprimate de către persoana fizică interesată. Banca și-a îndeplinit obligațiile de informare, consiliere șl avertizare. Banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a Reclamanților anterior încheierii Contractelor de credit, aplicabile la momentul la care au fost acordate creditele, așa cum rezultă din chiar Contractele de credit în care „împrumutatul confirmă faptul că Banca i-a furnizat o copie a prezentului Contract cu o perioadă rezonabilă înainte de data semnării.” (art. 11.2. din Contractele de credit). Pentru a aprecia asupra întinderii obligațiilor precontractuale de informare puse în sarcina unui profesionist este extrem de relevant gradul de înțelegere și de identificare a informațiilor de către partea protejată. Este cert că un consumator profan va avea nevoie de un grad mai intens de protecție, pe când față de unul mai informat și obligațiile profesionistului vor trebui apreciate în mod mai flexibil. De asemenea, pentru aprecierea îndeplinirii obligațiilor profesionistului, este esențial standardul consumatorului luat în considerare în jurisprudența CJUE: „un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat”. In altă ordine de idei, consumatorul „profan” este cel protejat prin obligațiile precontractuale ale co-contractantului său privind informarea și subsecvent consilierea. în schimb, atunci când consumatorul este în măsură să cunoască riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligația menționată nu își mai găsește justificarea. Or, Reclamanții nu pot fi considerați consumatori profani, raportat la profesia acestora și la domeniul în care activează (dl. M. fiind cadru militar).

Ca urmare, Reclamanții sunt persoane cu studii superioare și cu un grad suficient de adecvat al culturii economice, astfel că, având în vedere și faptul că Banca nu a inserat în Contractele de credit clauze cu un grad ridicat de tehnicitate și care să necesite cunoștințe speciale pentru a fi înțelese, reclamanții puteau evalua la bun început consecințele economice ale semnării Contractelor de credit. In concluzie, reclamanții au cunoscut în mod corect și complet costul creditului și riscurile care decurgeau din încheierea unui contract de credit, optând pentru un credit cu dobândă variabilă.

Potrivit Contractelor de credit, dobânda variază în funcție de indicele de referință și marja Băncii. Până în anul 2010, când cele două Contracte de credit au fost aliniate prevederilor OUG nr. 50/2010, marja Băncii putea fi modificată; ulterior alinierii Contractelor de credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare. In ceea ce privește posibilitatea de a alege între cele două tipuri de dobândă (variabilă și fixă), ambele tipuri oferă avantaje și dezavantaje. O dobândă fixă prezintă în mod evident avantajul efectuării unor plăți constante pe întreaga durată de rambursare a creditului. Pe de altă parte, mai ales în cazul creditelor pe durată medie sau lungă, cum sunt creditele pentru care au optat reclamanții, cuantumul dobânzii fixe va fi stabilit încă de la început astfel încât să fie respectate exigențele unei politici de creditare prudențiale stabilite de BNR, indiferent de evoluția viitoare a condițiilor de piață. Hotărârea Curții (Camera a patra) 30 aprilie 2014 în cauza C-26/13, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Kuria (Ungaria), prin decizia din 15 ianuarie 2013, primită de Curte la 21 ianuarie 2013, în procedura Ârpâd Kâsler, H. Kâslerne Râbai împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt, para. 74 - Anexa 12; în mod corespunzător, o dobândă variabilă prezintă dezavantajul unor modificări succesive în funcție de evoluția condițiîtor de piață, dar permite Băncii să ofere pe întreg parcursul derulării creditului cea mai bună dobândă în funcție de condițiile pieței, așadar permite consumatorilor să beneficieze și de scăderi de dobândă.

Este de asemenea relevant de menționat că, în condițiile pieței bancare române, extrem de concurențiale, consumatorii sunt puși la adăpost de eventuale creșteri excesive ale dobânzilor prin chiar mecanismele de piață. Astfel, bănci care ar percepe dobânzi exagerate vor pierde clienți și deci cotă de piață în favoarea celorlalte bănci. Conform celor mai recente studii de piață privind comportamentul consumatorilor, dobânda practicată de bănci este principalul element în funcție de care se stabilește opțiunea consumatorilor și deci este principalul element cu privire la care băncile concurează pentru atragerea clienților. Alegerea acestui tip de contract și aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către părți în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare. Agrearea dobânzii cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în Contractul de credit (indicele de referință și costurile resurselor Băncii), corespunde întru-totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii Contractelor de credit.

In anul 2010, Contractele de credit au fost aliniate prevederilor OUG nr. 50/2010, astfel că inclusiv clauza referitoare la dobândă este în perfect acord cu aceste dispoziții legale, neexistând nici un temei pentru care ar putea fi considerată abuzivă.

Problema s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării Contractelor de credit), însă, în niciuna dintre variantele Contractelor de credit, clauzele contestate de reclamanți nu s-ar putea încadra în categoria celor abuzive.

In ultimii ani, pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancar, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, subscrisa a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate. în fapt, creșterile de dobândă, permise de Contractele de credit (până la alinierea acestora la prevederile OUG nr. 50/2010) si operate de parata au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața international-bancară. Incă de la sfârșitul anului 2008 agențiile de rating au înrăutățit calificativele acordate României, crescând astfel riscul de țară - aspect care a avut o influență negativă asupra costului finanțării în sistemul bancar. Aceste concluzii se desprind și din Rapoartele asupra stabilității financiare emise anual de către Banca Națională a României („BNR”). In urma creșterii riscului de țară al României, costurile la care băncile din Romania s-au împrumutat de pe piața internațională au crescut substanțial, fapt care a avut un impact semnificativ asupra marjei dobânzii aferente finanțărilor la nivel național acordate de către instituțiile de credit.

In această situație, majorările de dobândă se datorează modificării condițiilor pieței, a costurilor de finanțare, precum și a costurilor cu rezervele minime obligatorii. Majoritatea băncilor au fost obligate să acționeze în acest sens. Anterior anului 2010 (când variația marjei era posibilă, potrivit Contractelor de credit), modificarea marjei a fost generată în mod direct de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, creștere impusă de o . factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influență. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care România le poate obține este reprezentat de CDS (Credit Default Swap). CDS se reflectă în mod direct în costul de finanțare al unei bănci care activează în România, întrucât cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât costurile de finanțare ale băncii locale cresc. Marja de risc specifică unei bănci cu capital străin ce activează în România depinde în mod direct proporțional atât de lichiditatea disponibilă pe piața interbancară locală și internațională, cât și de situația și perspectivele băncii-mamă și ale statului în care aceasta își desfășoară activitatea. Inflația, instabilitatea politică și criza imobiliară contribuie la creșterea indicatorului CDS și, implicit, la modificarea marjei. Prin urmare, atât condițiile de piață monetară, cât și prețul concret la care Banca împrumută banii din piețele interbancare locale și internaționale influențează costul surselor de finanțare atrase de Bancă și, pe cale de consecință, marja Băncii. Mai mult, costul finanțării interne a băncilor, pe baza depozitelor atrase de la populație, a crescut semnificativ. D. urmare, pe măsură ce dobânzile percepute pentru creditele acordate au continuat să scadă, costurile de finanțare ale Băncii au continuat să crească, modificând în mod esențial marjele Băncii. în acest context, subscrisa a fost nevoită, din cauza situației pieței, să majoreze rata dobânzii. Dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință LIBOR^[,] la 3 luni si marja Băncii) a fost percepută de către Bancă în conformitate cu prevederile Contractelor de credit (negociate și acceptate de părți). Aceste referințe sunt reglementate de Normele BNR 4/1995, 14/2007 și 12/2008 - reglementări publicate în Monitorul Oficial al României, fiind astfel opozabile erga omnes.Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract.

Or, așa cum am arătat mai sus, Banca a avut o motivație întemeiată de a modifica marja și, implicit, rata dobânzii.

In concluzie, parata nu a modificat discreționar marja, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu prevederile art. 1.2 si art. 5.1 din Contractele de credit.

Prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisionul de acordare credit percepute de către subscrisa, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european. Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), ,,[d]irectiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționate. Odată stabilit efectul direct al unei directive, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei. în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I- 297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale". In încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România, Legea nr. H # 193/2000 a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei:

Directiva 93/13/CEE

Legea nr. 193/2000

Art. 4 alin. (2)

“[...] Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe

de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Art.4 alin. (5)

”[...] Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."¹

In această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al directivei, care instituie obligația ca acele clauze privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil.

Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: „[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului. nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate: [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze.” Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]".

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (constând într-o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit¹⁵.

In cauza de față, clauzele din Contractele de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de acordare credit sunt clauze dar și inteligibil exprimate.

Așadar, rata dobânzii, împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor de credit încheiate cu reclamanții, exprimate prin clauze clar și inteligibil redactate, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului. Aceasta a fost și opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading (Pârâți) v Abbey N. pic & Others (Reclamanți), în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit. Curtea concluzionează asupra faptului că dispozițiile naționale referitoare la controlul caracterului abuziv nu li se aplică acestor clauze.

Din practica instanțelor din alte state, și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația aplicabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și al clauzei prin care Banca își rezerva dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al contractului și, mai mult, din prețul contractului.

Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" [definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13].

Dispoziția legală din dreptul intern, în acord cu cea din dreptul comunitar, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii:

•clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

•clauza să fie contrară bunei-credințe; și

•prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului¹⁶.

Insă, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în cauză.Condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul nu este îndeplinită în explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. ”

S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă¹⁷. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp, va verifica în principal

¹⁶ Aceste condiții sunt reținute și dezvoltate și în doctrina în materie - a se vedea Monna L. B. Magdo, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, Revista de D. Comercial nr.12/2006, p. 10.

Iîn jurisprudența franceză s-a reținut că: „simplul fapt că un contract se încadrează în categoria contractelor de adeziune nu este suficient pentru a demonstra că o clauză oarecare a fost impusă prin abuz de putere economică" (Curtea de Casație, Civ. 1-re din 12 martie 2002, citată de E. M. M., Clauzele abuzive în contractele de asigurare, Revista de D. Comercial nr. 10/2004, p. 121).

Clauzele legate de prețul contractului. în măsura în care constată că prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de Bancă) nu este convenabil, este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

In aceste condiții, clauzele la care ne referim nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către Bancă.

Clauzele Contractelor de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestora. Mai mult, înainte de semnarea Contractelor de credit, subscrisa i-am furnizat împrumutatului, cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma Contractului de credit. Acest fapt este, așa cum am arătat mai sus, confirmat chiar de către reclamant prin art. 11.2 din Contractele de credit. Prevederile clauzelor contestate din Contractele de credit: (i) sunt clare și fară echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către consumator prin semnarea Contractelor de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 și (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta. Astfel, potrivit art. 5.1 din Contractele de credit, reclamantul a cunoscut faptul ca dobânda este variabilă si revizuibilă, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și de valoarea marjei Băncii. Prin urmare, Contractele de credit nu au un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, iar asumarea riscului doar de către Bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței contractului de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile (pe de o parte Banca și, pe de altă parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii Contractelor de credit, chiar daca obligația împrumutatului este una cu executare succesivă. Prin urmare, părțile si-au asumat riscul pe care îl implică derularea Contractelor de credit.

Nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului pretins abuziv, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumită perioadă. Apare astfel necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului. Schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar dacă acestea ar avea natura unui caz fortuit, nu permit exonerarea acestuia de la îndeplinirea obligațiilor de rambursare a împrumutului și de plată a costurilor punerii sumei împrumutate la dispoziția sa. Sumele de bani sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Reclamantii au depus raspuns la intampinare, precizand obiectul valoric al cererii, reluand in esenta argumentele din cererea de chemare in judecata, atat cu privire la posibilitatea de optiune a reclamantilor la incheierea contractelor de credit, cat si cu privire la parcurgerea procedurii de informare a clientilor. De asemenea se arata ca reclamantul M. G. are calitate de consumator, pentru ca legea speciala nu face nicio distinctie, iar in ce priveste modificarea dobanzii si marjei bancii, se arata ca justificarile economice ale evolutiei ratei dobanzii, nu se pot infatisa ca justificari legale contractuale.

In ce priveste exceptarea de la controlul caracterului abuziv, se arata ca, deoarece nu se include in obiectul principal al contractului clauza referitoare la comisionul de acordare nu poate fi exceptata de la contolul caracterului abuziv. Cu privire la caracterul negociat al clauzelor, reclamantii pretind ca acesta nu a avut loc si nu poate fi retinut ca o pretinsa formulare clara a clauzelor contractuale si nici pretinsa calitate a reclamantilor de consumatori avizati. Reclamantul apreciaza ca nici semnarea contractului nu inseamna insusirea acestuia de reclamanti si ca jurisprudetnta Curtii Europene ii este favorabila in combaterea pretinsului caracter negociat.

Instanta a incuviintat la cererea partilor proba cu inscrisuri si interogatoriu, care a fost administrat in cauza.

Analizand actele si lucrarile dosarului instanta retine ca, reclamanții au avut inițiativa încheierii contractelor de credit șl dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă. Din proprie inițiativă, reclamanții au ales să încheie Contractele de credit cu parata, reclamantii adresându-se Băncii cu o solicitare în acest sens. Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractelor de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamantul avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, Contractele de credit au fost încheiate, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 5 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.

Incheierea Contractelor de credit a fost precedată de următoarele etape: analiza ofertei complete de creditare pe care Banca o punea la dispoziția persoanelor interesate la acel moment; produsele de creditare erau suficient de variate și detaliat descrise, încât persoana interesată să poată alege, pe baza unor considerente de oportunitate proprii, varianta cea mai avantajoasă. Prin urmare, Banca nu impunea un anumit produs de creditare, ci acesta a fost selectat de către persoana interesată din întreaga ofertă a Băncii; completarea cererilor de creditare. în cuprinsul acestora persoanele interesate optând pentru unul dintre produsele de creditare care, potrivit analizei proprii, corespundea intereselor și disponibilităților financiare; selectarea unui anumit tip de produs de creditare precum și a tipului de dobândă aplicabil pe durata de derulare a contractului de credit a aparținut exclusiv împrumutaților; analizarea condițiilor generale aplicabile Contractelor de credit, în cuprinsul acestora fiind detaliat descrise atât consecințele și condițiile specifice fiecărui tip de dobândă cât și modalitatea de variație a dobânzii; particularizarea condițiilor de creditare selectate de către împrumutați în cadrul condițiilor particulare. Această etapă finală presupunea semnarea contractului de credit, cu indicarea exactă a condițiilor de creditare compatibile cu situația financiară și opțiunile exprimate de către persoana fizică interesată. Banca și-a îndeplinit obligațiile de informare, consiliere șl avertizare. Banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a Reclamanților anterior încheierii Contractelor de credit, aplicabile la momentul la care au fost acordate creditele, așa cum rezultă din chiar Contractele de credit în care „împrumutatul confirmă faptul că Banca i-a furnizat o copie a prezentului Contract cu o perioadă rezonabilă înainte de data semnării.” (art. 11.2. din Contractele de credit). Pentru a aprecia asupra întinderii obligațiilor precontractuale de informare puse în sarcina unui profesionist este extrem de relevant gradul de înțelegere și de identificare a informațiilor de către partea protejată. Este cert că un consumator profan va avea nevoie de un grad mai intens de protecție, pe când față de unul mai informat și obligațiile profesionistului vor trebui apreciate în mod mai flexibil. De asemenea, pentru aprecierea îndeplinirii obligațiilor profesionistului, este esențial standardul consumatorului luat în considerare în jurisprudența CJUE: „un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat”. In altă ordine de idei, consumatorul „profan” este cel protejat prin obligațiile precontractuale ale co-contractantului său privind informarea și subsecvent consilierea. în schimb, atunci când consumatorul este în măsură să cunoască riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligația menționată nu își mai găsește justificarea. Or, Reclamanții nu pot fi considerați consumatori profani, raportat la profesia acestora și la domeniul în care activează (dl. M. fiind cadru militar).

în urma creșterii riscului de țară al României, costurile la care băncile din Romania s-au împrumutat de pe piața internațională au crescut substanțial, fapt care a avut un impact semnificativ asupra marjei dobânzii aferente finanțărilor la nivel național acordate de către instituțiile de credit.

Marja de risc specifică unei bănci cu capital străin ce activează în România depinde în mod direct proporțional atât de lichiditatea disponibilă pe piața interbancară locală și internațională, cât și de situația și perspectivele băncii-mamă și ale statului în care aceasta își desfășoară activitatea. Inflația, instabilitatea politică și criza imobiliară contribuie la creșterea indicatorului CDS și, implicit, la modificarea marjei.

Prin urmare, atât condițiile de piață monetară, cât și prețul concret la care Banca împrumută banii din piețele interbancare locale și internaționale influențează costul surselor de finanțare atrase de Bancă și, pe cale de consecință, marja Băncii.

Mai mult, costul finanțării interne a băncilor, pe baza depozitelor atrase de la populație, a crescut semnificativ. D. urmare, pe măsură ce dobânzile percepute pentru creditele acordate au continuat să scadă, costurile de finanțare ale Băncii au continuat să crească, modificând în mod esențial marjele Băncii. în acest context, subscrisa a fost nevoită, din cauza situației pieței, să majoreze rata dobânzii. Dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință LIBOR^[,] la 3 luni si marja Băncii) a fost percepută de către Bancă în conformitate cu prevederile Contractelor de credit (negociate și acceptate de părți). Aceste referințe sunt reglementate de Normele BNR 4/1995, 14/2007 și 12/2008 - reglementări publicate în Monitorul Oficial al României, fiind astfel opozabile erga omnes.Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract.

Or, așa cum am arătat mai sus, Banca a avut o motivație întemeiată de a modifica marja și, implicit, rata dobânzii.

mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) aconsacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționate.

Odată stabilit efectul direct al unei directive, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei. în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I- 297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".

In încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România, Legea nr. H # 193/2000 a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei:

Directiva 93/13/CEE

Legea nr. 193/2000

Art. 4 alin. (2)

“[...] Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe

de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Art.4 alin. (5)

In cauza de față, clauzele din Contractele de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de acordare credit sunt clauze dar și inteligibil exprimate.

Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

•clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

•clauza să fie contrară bunei-credințe; și

•prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului¹⁶.

Aceste condiții sunt reținute și dezvoltate și în doctrina în materie - a se vedea Monna L. B. Magdo, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, Revista de D. Comercial nr.12/2006, p. 10.

In jurisprudența franceză s-a reținut că: „simplul fapt că un contract se încadrează în categoria contractelor de adeziune nu este suficient pentru a demonstra că o clauză oarecare a fost impusă prin abuz de putere economică" (Curtea de Casație, Civ. 1-re din 12 martie 2002, citată de E. M. M., Clauzele abuzive în contractele de asigurare, Revista de D. Comercial nr. 10/2004, p. 121).

In aceste condiții, clauzele la care ne referim nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către Bancă.

F. de cele retinute instanta urmeaza sa respinga cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge cererea privind pe reclamantii M. G. si M. M. ambii cu domiciliu ales la SCA P. SI ASOCIATII in sector 3, București, SPLAIUL UNIRII, nr. 223, . pârât P. B. ROMÂNIA SA, cu sediul in sector 1, București, .. 29-31.

Cu apel in 30 de zilede la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 15 Mai 2015.

P. GREFIER

RED.ER/DACT.M.G. 10.07 2015/5 EX.

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8796/2015. Judecătoria...		Acţiune în constatare. Sentința nr. 8819/2015. Judecătoria... →

Obligaţie de a face. Încheierea nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Încheierea nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI