Anulare act. Sentința nr. 22/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 22/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 22-12-2015 în dosarul nr. 10884/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 22.12.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE C. C. Ș.
GREFIER E. S.
Pe rol soluționarea cererii având ca obiect anulare act privind pe reclamanta R. M. M., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. DE POLIȚIE LOCALĂ SECTOR 6.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 16.12.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru azi, 22.12.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.12.2013, reclamanta R. M.-M., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. de Poliție Locală Sector 6, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului material cauzat prin emiterea Dispoziției de ridicare a autoturismului . nr._ emisă de Direcția G. de Poliție Locală Sector 6 prin agentul constatator Gîrd P., prejudiciu în valoare de 677,32 lei, potrivit facturii nr._/_ și bonului fiscal nr. 7 din data de 6 decembrie 2013, emise de . SRL.
În susținerea cererii principale, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare, act administrativ individual, excepție care urmează a fi soluționată prin prorogare de competență de către Judecătoria Sectorului 6, în temeiul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 6 decembrie 2013, a staționat voluntar cu autoturismul marca Suzuki, cu numărul de înmatriculare_ pe Calea Plevnei nr. 132, sector 6, în zona Spitalului M. Central, în care se afla pentru o urgență medicală, menționând că la momentul la care a staționat autoturismul nu a remarcat să fi existat în zonă vreun panou cu oprirea interzisă ci, dimpotrivă, a parcat autoturismul în linie cu alte mașini aflate în zonă. La întoarcere, a constatat că autoturismul dispăruse din locul în care acesta fusese parcat. În această situație, a interpelat un echipaj de poliție care, verificând prin stație, a informat-o că, urmare a staționării neregulamentare, autoturismul a fost ridicat de . SRL și depozitat la sediul acestora din București, .-252, sector 6. Aflând acest lucru, s-a deplasat la sediul menționat mai sus, în vederea recuperării autoturismului, unde a fost întâmpinată de un agent de poliție care i-a înmânat Comunicarea . nr._/6 decembrie 2013 (Anexa nr. 1). Prin acest act, i s-a adus la cunoștință faptul că ar fi încălcat prevederile legale privind staționarea pe drumurile publice, fapt care ar fi fost înregistrat cu ajutorul mijloacelor tehnice certificate.
Recunoscând că a fost conducătorul auto care a realizat respectiva staționare, reclamantei i-a fost înmânată de îndată și Dispoziția de ridicare (Anexa nr. 2). Această dispoziție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 143 lit. a și ale art. 142 lit. a din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin HG nr.85/2003, precum și pe HCL Sector 6 nr. 4/2010, privind blocarea/ridicarea, transportul, depozitarea și eliberarea vehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al Sectorului 6 al Municipiului București și care constituie un obstacol pentru circulația publică.
Reclamanta a menționat că procesul-verbal de constatare a contravenției nu i-a fost înmânat alături de cele mai sus menționate și nici nu i-a fost comunicat prin poștă. De asemenea, reclamanta a menționat că a achitat de îndată suma de 677,32 lei, astfel cum rezultă din factura nr._/_/6 decembrie 2013 și din bonul fiscal nr. 7 (Anexa nr. 3), pentru a putea să-și recupereze autoturismul și pentru a evita majorarea prejudiciului prin plata unor taxe de depozitare suplimentare.
Totodată, reclamanta a arătat că, în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera răspunderea civilă delictuală a Direcției de Poliție Locală Sector 6, respectiv: a) fapta ilicită, constând în emiterea unui act administrativ individual nelegal (este vorba despre Dispoziția de ridicare); b) prejudiciul, constând în suma de_ lei potrivit facturii nr._/_ și bonului fiscal nr. 7 din data de 6 decembrie 2013; c) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită șt prejudiciu, întrucât reclamanta a fost nevoită să plătească suma de 677,32 lei către . SRL, ca urmare directă a emiterii Dispoziției de ridicare; d) vinovăția pârâtului, vinovăție prezumată în situația în care fapta ilicită este emiterea unui act administrativ nelegal.
Având în vedere că, în ceea ce privește ultimele trei condiții de angajare a răspunderii civile delictuale menționate în paragraful anterior, reclamanta a apreciat că nu se impun precizări suplimentare, lucrurile fiind evidente, în cele ce urmează va dezvolta motivele pentru care dispoziția de ridicare reprezintă un act administrativ nelegal, sens în care înțelege să invoce excepția de nelegalitate a acesteia:
a) Dispoziția de ridicare a fost emisă în baza HCL nr. 4/2010, act administrativ care la rândul său este nelegal, sens în care a invocat și excepția de nelegalitate a acestuia; b) oricum, dispoziția de ridicare este lovită de nulitate absolută întrucât a fost emisă cu nerespectarea procedurilor prevăzute de lege și, mai mult decât atât, pârâta nu i-a comunicat documente din care să rezulte că aș fi săvârșit într-adevăr fapta pentru care s-a aplicat această măsură tehnico-administrativă.
Dispoziția de ridicare . nr._ reprezintă un act administrativ nelegal, sens în care reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a acesteia. Dispoziția de ridicare a fost emisă în baza HCL nr. 4/2010, act administrativ care, la rândul său este nelegal, sens în care a invocat și excepția de nelegalitate a acestuia.
Excepția de nelegalitate a HCL nr. 4/2010 este admisibilă pentru următoarele considerente: HCL nr. 4/2010 este guvernată de regimul juridic al Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, în formă din anul 2010, anul emiterii acestui act administrativ, iar nu de regimul juridic reglementat de modificările introduse prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Într-adevăr, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că „este inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ (...) adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004” (Plenul Secției de contencios administrativ a ÎCCJ, Hotărâre de unificare a practicii din 20 februarie 2006). Pe cale de consecință, s-a stabilit că regimul juridic aplicabil unui act administrativ este cel aflat în vigoare la data emiterii acestuia.
Or, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare anterior modificării sale prin Legea nr. 76/2012 (adică în forma în vigoare la data emiterii HCL nr. 4/2010), excepția de nelegalitate care viza acte administrative normative nu era considerată în mod expres ca inadmisibilă. De aceea, jurisprudența a stabilit că anterior intrării în vigoare a Legii nr.76/2012 astfel de excepții de nelegalitate, care vizau acte administrative normative, erau admisibile.
Astfel, practica judiciară a reținut următoarele: „Se observă, din jurisprudența consolidată a instanței supreme de contencios administrativ, că se apreciază ca fiind admisibilă și invocarea excepției de nelegalitate cu privire la un act administrativ cu caracter normativ, pentru asigurarea unui proces echitabil, în sensul de a nu plasa persoanele care se consideră vătămate prin emiterea unui act administrativ și care au deschis o acțiune în contencios administrativ în imposibilitatea de a se apăra pe calea unei excepții invocate în acel proces, fiind, astfel, nevoite să deschidă o altă acțiune în justiție”. (Decizia ÎCCJ, 1 martie 2013).
„Excepția de nelegalitate poate fi invocată atât cu privire la actele administrative cu caracter individual, cât și cu privire la actele administrative cu caracter normativ”. (Decizia Plenului Secției de C. Administrativ a ÎCCJ, 20 februarie 2006).
„Este admisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter normativ, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin.1 din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007” (Decizia Plenului Secției de C. Administrativ a ÎCCJ, 29 august 2008).
Din cele menționate mai sus, rezultă că printr-o interpretare sistematică și teleologică a legislației incidente în această materie, jurisprudența a reținut, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, că excepția de nelegalitate reglementată de art.4 din Legea nr. 554/2004 putea să vizeze, deopotrivă, atât actele cu caracter individual, cât și cele cu caracter normativ. Având în vedere că regimul juridic aplicabil HCL nr. 4/2010 nu poate fi decât cel aflat în vigoare la data emiterii acestuia, astfel cum s-a arătat în paragraful nr. 9, rezultă că este admisibilă excepția de nelegalitate care vizează acest act administrativ normativ.
Numai regimul juridic al competenței materiale de a soluționa această excepție de nelegalitate, guvernat de norme procedurale care sunt de imediată aplicare, a fost modificat prin Legea nr. 76/2012. În consecință, la acest moment, instanța competentă din punct de vedere material să soluționeze excepția de nelegalitate este instanța sesizată cu cererea principala, în cadrul căreia se invocă excepția de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, excepția de nelegalitate a HCL nr. 4/2010 este admisibilă, instanța competentă să o soluționeze fiind Judecătoria Sectorului 6.
Excepția de nelegalitate a HCL nr. 4/2010 este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor OUG nr. 195/2002: art. 97 alin. 6: „Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabilește prin regulament”; art. 64 alin.3:„Ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră în condițiile prevăzute la alin.1 se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament”.
Regulamentul de aplicare al OUG nr. 195/2002, adoptat prin Hotărâre de Guvern, la cap. „Sancțiuni contravenționale și măsuri tehnico-administrative” nu stabilește o astfel de procedură de ridicare a autovehiculelor, pe care trebuia să o reglementeze în virtutea dispozițiilor OUG nr.195/2002. în realitate, ar fi fost necesar ca procedura de ridicare a vehiculelor să fie stabilită chiar prin lege (sau printr-un act normativ cu putere egală), întrucât aduce atingere unui atribut important al dreptului de proprietate - posesia. Or, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituția României: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
În aceste condiții, este evident că nu se poate stabili o procedură de ridicare a vehiculelor proprietate privată printr-o simplă hotărâre de consiliu local, ci doar prin lege (dacă s-ar avea în vedere art. 44 alin. 1 din Constituție) sau cel mult prin Hotărâre de Guvern, dacă s-ar avea în vedere prevederile art. 64 alin. 3 și art. 97 alin. 6 din OUG nr. 195/2002. Prin urmare, HCL nr. 4/2010 este nelegală, întrucât încalcă ierarhia normelor juridice, fiind un act normativ cu o forță inferioară Hotărârilor de Guvern. Sancțiunea aplicabilă pentru nerespectarea principiului ierarhiei normelor juridice este nulitatea absolută a HCL nr.4/2010.
În acest sens, cu privire la o hotărâre similară, adoptată de Consiliul Local al Sectorului 4, practica judiciară, admițând excepția de nelegalitate, a reținut următoarele: „Din interpretarea coordonată a prevederilor art. 64 alin.3 OUG nr.195/2002 rezultă cu claritate că procedura de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă se stabilește prin regulamentul privind OUG nr.195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului României. Așadar, printr-un act normativ cu forță juridică superioară hotărârii ce formează obiectul excepției analizate s-a stabilit că atribuția constând în reglementarea procedurii privind ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar este de competența exclusivă a Guvernului” (Tribunalul București, secția a IX-a, C. Administrativ și Fiscal, Sentința civilă nr. 1083/2013).
„Niciun alt organ administrativ situat pe poziție inferioară Guvernului în ierarhia administrativă nu poate emite acte cu caracter normativ prin care să reglementeze procedura în discuție, fără să încalce, prin aceasta, principiul ierarhiei forței juridice a actelor normative și principiul exclusivității competenței organelor administrative”. (Tribunalul București, secția a IX-a, C. Administrativ și Fiscal, sentința civilă nr. 1083/2013).
Pentru aceste considerente, excepția de nelegalitate a HCL nr. 4/2010 este întemeiată, astfel încât reclamanta a solicitat instanței admiterea acesteia și constatarea inaplicabilității acestui act administrativ normativ în cauza care formează obiectul prezentei cereri.
Pe cale de consecință, și excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare este întemeiată, aceasta fiind emisă în baza unui act administrativ normativ nelegal.
Astfel cum rezultă din conținutul dispoziției de ridicare, acest act administrativ cu caracter individual a fost emis în baza HCL nr. 4/2010, act administrativ nelegal, astfel cum s-a arătat în subcapitolul anterior. În baza acestei proceduri, Direcția G. de Poliție Locală Sector 6 a dispus ridicarea vehiculului, transportarea și depozitarea sa, pe cheltuiala subsemnatei, de către o societate comercială privată (. SRL), în locul special amenajat. Este evident că, dispărând fundamentul juridic pe baza căruia s-a stabilit procedura de ridicare, precum și desemnarea . SRL de a proceda la ridicarea, transportul și depozitarea vehiculelor pe raza Sectorului 6, actul administrativ cu caracter individual prin care a fost dispusă în concret, împotriva reclamantei, măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculului, este profund nelegal.
Oricum, dispoziția de ridicare este nelegală întrucât a fost emisă cu nerespectarea procedurii legale atât în ceea ce privește constatarea săvârșirii faptei, cât și în ceea ce privește sancționarea acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 180 alin.1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002: „în cazul în care constată încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a contravenției”.
Potrivit art. 97 alin. 1 din OUG nr. 195/2002: „în cazurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: d) ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar”.
Prin urmare, măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculelor staționate neregulamentar reprezintă o măsură complementară, care nu se poate lua înainte de aplicarea măsurii principale a constatării și sancționării contravenționale prin încheierea de către agentul constatator a procesului verbal de contravenție menționat în art. 180 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002. Or, la momentul la care s-a prezentat la locul special amenajat depozitării autovehiculului, reclamanta nu a primit de la organul de poliție vreun proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, ci doar Dispoziția de ridicare. Prin urmare, acest act administrativ de aplicare a unei măsuri complementare este lovit de nulitate absolută, întrucât lipsește actul principal, reprezentat de procesul verbal menționat în art. 180 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002.
În plus, aplicarea măsurii tehnico-administrative a ridicării autovehiculului este nelegală și prin raportare la conținutul HCL nr. 4/2010. Astfel, potrivit Titlului II pct. 2 din Anexa nr. 1 a HCL nr.4/2010: „Contravenientul se prezintă la locul special amenajat depozitării, unde este și un birou de poliție, i se întocmește un proces-verbal de contravenție, plătește taxa aferentă blocării/ridicării, transportului și depozitării și își recuperează mașina”.
Or, în speță, nu numai că procesul verbal de contravenție nu a fost întocmit înainte de aplicarea măsurii complementare, potrivit RA a OUG nr. 195/2002, dar acesta nu a fost întocmit nici la momentul la care reclamanta s-a prezentat la biroul de poliție în vederea ridicării autoturismului, potrivit HCL nr. 4/2010.
Mai mult decât atât, nu i-a fost înmânată nicio notă de constatare care ar fi trebuit să fie emisă tot potrivit Titlului II pct. 2 din Anexa nr. 1 a HCL nr.4/2010 și care, potrivit art. 9 din Anexa nr. 2 a HCL nr. 4/2010, ar fi trebuit să prevadă „în mod obligatoriu marca, modelul, culoarea și numărul de înmatriculare al vehiculului, locul și starea fizică a acestuia”.
Totodată, există o contradicție evidentă între dispoziția de ridicare, din care rezultă că agentul de poliție Gîrd P. a constatat personal că autovehiculul ridicat se afla staționat neregulamentar, și comunicarea . nr._, din care ar rezulta că s-ar fi efectuat constatarea săvârșirii contravenției cu mijloace tehnice certificate. Indiferent care ar fi situația reală, aplicarea măsurii tehnico-administrative a ridicării autovehiculului este nelegală, întrucât se bazează pe o prezumție de vinovăție a reclamantei, inadmisibilă în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Curții EDO). Este neîndoielnic faptul că prezumția de nevinovăție constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din CEDO. Prezumția de nevinovăție presupune dreptul oricărei persoane acuzate de o infracțiune (în sens larg, inclusiv contravenții) de a fi considerată nevinovată până când vinovăția sa va fi legal stabilită prin hotărâre definitivă. Obligația respectării prezumției de nevinovăție este opozabila erga omnes, revenind nu doar judecătorului, ci tuturor autorităților statului, inclusiv celor legislative (Hot. CEDO Salabiaku, 7 oct. 1988). Prezumția de nevinovăție va fi respectată, aplicată și funcționează numai dacă acuzatului i s-au respectat toate garanțiile procedurale privind egalitatea armelor, dreptul la informare, principiul contradictorialității, dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina și administrarea probelor.
Răsturnarea prezumției de nevinovăție se poate face numai de către instanța de judecată și numai în urma unei analize profunde a temeiniciei acuzației, atât în ceea ce privește problemele de fapt, dar și cele de drept. Această analiză temeinică a acuzației în fapt și în drept trebuie să se fundamenteze pe dovezi legal administrate, temeinice, convingătoare, de natură a înlătura orice urmă de îndoială (potrivit principiului „in dubio pro reo - orice dubiu profită persoanei acuzate”).
Curtea Europeană a stabilit că îndoiala profită persoanei acuzate (Comisia EDO. raport din 30 martie 1963, cauza Austria c. Italia, Annuarie de la Convențion, voi. VI, p. 783).
Acest principiu este de natură a respecta și dreptul la siguranță individuală, care s-ar vedea înlăturat dacă o persoană ar fi condamnată pe baza unor probe incerte, neconcludente, din care elementul de siguranță lipsește cu desăvârșire, și care nu sunt de natură a fundamenta temeinicia în fapt și în drept a acuzației.
Totodată, Curtea Europeană a stabilit că distincția operată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, întrucât în sensul art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale toate aceste fapte au caracter penal și, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui „acuzat” dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. în sensul arătat, Curtea Europeană a drepturilor omului s-a pronunțat și în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum și în cauza Kadubec împotriva Slovaciei, 1998. Aceeași este și opinia Curții Constituționale din România, care în Decizia nr. 183/8 mai 2003 a reținut că: „(...) distincția operată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, întrucât în sensul art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale toate aceste fapte au caracter penal și, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui „acuzat” dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. În sensul arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum și în cauza Kadubec împotriva Slovaciei, 1998”.
De altfel, potrivit art.1 teza I din OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor: „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală”.
Prin urmare, este limpede că și potrivit dreptului intern român contravenția rămâne o specie a infracțiunii, însă o infracțiune care nu este incriminată de legiuitor, considerându-se că pericolul social al acesteia este mai scăzut.
În cauza A. contra României din 4 octombrie 2007, Curtea Europeană a constatat că prezumția de legalitate si de adevăr a procesului verbal de contravenție este o prezumție lipsită de rezonabilitate, punând un acuzat într-o situație prea dezavantajoasă.
Prin urmare, Curtea Europeană a sancționat deja relativ recent România pentru încălcarea art. 6 din CEDO cu privire la prezumția de nevinovăție, constatând că acesta a fost violat.
Potrivit acestei decizii, prezumția de legalitate și de adevăr a procesului verbal de contravenție și, implicit, a actelor prin care se adoptă măsuri complementare, este una lipsită de rezonabilitate indiferent de situație. Prin urmare, prin decizia amintită, Curtea Europeană a tras un important semnal de alarmă cu privire la modul în care instanțele judecătorești din România interpretează prevederile OG nr. 2/2001 fără să țină seama de prevederile art. 6 din CEDO cu toate că, după revizuirea Constituției României, această convenție ar trebui să se aplice cu prioritate și direct în dreptul intern.
Prin urmare, dacă fapta a fost constatată personal de către agentul Gîrd P., care a acționat singur, fără a fi fost însoțit cel puțin de un coleg și fără a nominaliza vreun martor la întocmirea Dispoziției de ridicare, este evident că măsura de ridicare a autovehiculului a fost aplicată cu încălcarea prezumției de nevinovăție de care s-a bucurat.
Dacă fapta a fost înregistrată cu vreun mijloc tehnic certificat, agentul care a filmat evenimentul ar fi trebuit să menționeze în cuprinsul comunicării care au fost datele de identificare ale aparatului, dacă acesta a fost sau nu certificat, omologat și verificat metrologic la data de 6 decembrie 2013 și, de asemenea, care au fost datele de identificare ale casetei pe care s-a filmat evenimentul. În lipsa tuturor acestor elemente, este imposibil de determinat dacă au fost sau nu respectate prevederile art.109 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora: „Constatarea contravențiilor se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate și verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenției”.
Pentru aceste considerente, chiar dacă s-ar aprecia că HCL nr. 4/2010 este un act administrativ legal, Dispoziția de ridicare este nelegală, întrucât a fost emisă cu nerespectarea procedurii legale atât în ceea ce privește constatarea săvârșirii faptei, cât și în ceea ce privește sancționarea acesteia.
Pentru toate aceste considerente, dispoziția de ridicare . nr._ reprezintă un act administrativ nelegal, astfel încât Direcția G. de Poliție Locală Sector 6 a săvârșit o faptă ilicită, care a avut ca rezultat direct producerea prejudiciului de 677,32 lei în patrimoniul reclamantei.
Față de cele dezvoltate mai sus, reclamanta a apreciat că măsura ridicării autoturismului a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legale în materie (faptă ilicită), determinând astfel un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în valoare de 677,32 lei, fiind întrunite și condițiile legăturii de cauzalitate și a vinovăției pârâtei, astfel cum s-a arătat în paragraful nr. 6 din prezenta cerere.
În aceste condiții, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii delictuale a Direcției Generale de Poliție Locală Sector 6 și repararea prejudiciului material cauzat prin obligarea acesteia la plata taxei de 677,32 lei către . SRL.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, comunicarea . nr._ din data de 06.12.2013, dispoziție de ridicare . nr._, factura nr._ din data de 06.12.2013, bon fiscal, Hotărârea Consiliului Local Sector 6 nr.4 din data de 28.01.2010, cu anexe, sentința civilă nr.1083/01.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal.
La data de 07.02.2013, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar precizările solicitate de instanță conform rezoluției din data de 17.01.2014, la care a anexat un set de înscrisuri, în copie, filele 73-141.
La data de 29.04.2014, prin compartimentul registratură, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, admiterea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate a HCL S6 nr. 4/2010, respingerea excepției de nelegalitate a dispoziției de ridicare ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii privind angajarea răspunderii civile a pârâtei ca neîntemeiată.
Pârâta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că obiectul acesteia a fost reprezentat de o cerere în pretenții ce nu poate avea o existență de sine stătătoare.
Astfel, solicitarea de restituire a taxei de ridicare nu poate avea decât un caracter accesoriu față de actul care a determinat plata acesteia, iar capătul de cerere în pretenții nu poate fi grefat decât pe un capăt principal în anularea actului administrativ individual.
Pârâta a învederat instanței că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 – privind contenciosul administrativ, astfel cum au fost modificate de alin. 4 al art. 54 din Legea nr.76/2012, prevăd faptul că actele administrative cu caracter normativ nu pot constitui obiect al excepției de nelegalitate, controlul acestora revenind instanței de contencios administrativ, numai dacă aceasta a fost sesizată pe calea unei acțiuni în anularea HCLS 6 nr. 4/2010.
În concluzie, în temeiul dispozițiilor de mai sus, precum și a celor prevăzute de art. 248 Cod procedură civilă, pârâta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ normativ - HCLS 6 nr. 4/2010 - având în vedere faptul că cererea prin care a fost invocată excepția a fost înregistrată pe rolul instanței după . Legii nr. 76/2012.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare cu . nr._/06.12.2013, pârâta a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada nici unui motiv de nelegalitate a acestui act administrativ.
Astfel, pârâta a solicitat să se constate că, în ciuda susținerilor neîntemeiate ale reclamantei, dispoziția de ridicare a cărei nelegalitate se contestă pe cale de excepție a fost emisă în baza unui act administrativ cu caracter normativ în vigoare, ce se bucură în continuare de prezumțiile de legalitate, veridicitate și oportunitate.
Pe cale de consecință, dispoziția de ridicare se bucură, la rândul său, de prezumțiile enumerate mai sus, aceasta îndeplinind toate condițiile de fond și de formă prevăzute de actul normativ ce o fundamentează.
Totodată, pârâta a solicitat să se constate că sunt neîntemeiate și susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea dispoziției de ridicare pentru neîndeplinirea procedurii legale privind constatarea și sancționarea săvârșirii unei fapte contravenționale, aceasta invocând, în mod eronat, aplicabilitatea dispozițiilor art.180 din RA a OUG nr. 195/2002.
Pârâta a precizat că, în speță, sunt incidente dispozițiile speciale derogatorii ale art. 39 și 109 din OUG nr. 195/2002, precum și cele ale art. 181 din Regulamentul de aplicare a Codului rutier, care prevăd că procesul verbal se va întocmi în forma specială prevăzută de anexa 1D, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 din OG nr.2/2001, numai pe baza datelor referitoare la contravenient, comunicate de proprietarul vehiculului în scris.
În acest sens, pentru aflarea persoanei contravenientului și sancționarea acestuia, a fost emisă comunicarea cu . nr._/06.12.2013, pe numele proprietarului, respectiv al reclamantei, acesta comunicând propriile date de identificare, pe baza cărora se va putea întocmi un procesul verbal de constatare și sancționare a faptei contravenționale, în termenul legal.
De altfel, având în vedere că măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului staționat neregulamentar are un caracter pur preventiv și urgent, având ca scop fluidizarea circulației, este evident că poate fi luată și în lipsa persoanei vinovate dar și anterior încheierii procesului verbal de contravenție, măsura neavând caracterul unei sancțiuni contravenționale complementare.
În speță, dispoziția de ridicare își produce efectele, fiind emisă în mod legal, cu respectarea tuturor dispozițiilor incidente, nefiind necesară emiterea concomitentă a celor două despre care a făcut vorbire reclamanta.
Referitor la capătul de cerere privind angajarea răspunderii civile a pârâtei, s-a solicitat, de asemenea să fie respins, ca urmare a constatării legalității și temeiniciei actului administrativ contestat pe calea excepției, dar și ca nesusținut, în speță reclamanta nefăcând dovada existenței unei fapte ilicite, a vinovăției, a legăturii de cauzalitate și a prejudiciului cauzate prin emiterea culpabilă a unui act administrativ nelegal.
Astfel, reclamanta nu a dovedit existența unei faptei ilicite a vinovăției și a prejudiciului, actul contestat fiind legal și temeinic, iar taxa de ridicare reprezintă în speță o obligație legală, prevăzută în sarcina proprietarului sau posesorului legal al vehiculului. Plata acesteia a fost cauzată de propria faptă a reclamantei, care nu a respectat dispozițiile legale în vigoare privind staționarea regulamentară a vehiculelor, aceasta fiind ținută să achite operatorului autorizat contravaloarea operațiunilor de ridicare, transport și depozitare.
Pe cale de consecință, pârâta a solicitat să se constate că, în cauza de față, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 și urm. Cod civil, precum și respingerea cererii în pretenții ca neîntemeiată.
Pentru considerentele de mai sus, pârâta a solicitat instanței respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, menținerea dispoziției de ridicare și a măsurii aplicate ca temeinice și legale.
În drept, pârâta și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 115 și următoarele Cod procedură civilă, pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, modif. și pe cele ale HCL S 6 nr.4/2010.
Alăturat întâmpinării, pârâta a anexat, în copie, dispoziția de ridicare . nr._, nota de constatare . nr._, comunicare . nr._ din data de 06.12.2013, planșe fotografice și raport de încercări nr.41 din data de 07.03.2012.
La data de 23.05.2014, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Direcția G. de Poliție Locală Sector 6, prin care a solicitat respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată de pârâtă și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Reclamanta a arătat că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată. Astfel, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată motivat de faptul că „solicitarea de restituire a taxei de ridicare nu poate avea decât un caracter accesoriu față de actul care a determinat plata acesteia, iar capătul de cerere în pretenții nu poate fi grefat decât pe un capăt principal în anularea actului administrativ individual”.
Acestea reprezintă simple afirmații ale pârâtei, nefiind invocat niciun temei de drept care ar interzice reclamantei să obțină pe calea procedurală pe care a ales-o, repararea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii dispoziției de ridicare a autoturismului.
În fapt, măsura ridicării autoturismului nu poate reprezenta o măsură de sine stătătoare, ci o măsură tehnico-administrativă de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin contravenție.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.5006/27 octombrie 2011 (anexată). Astfel, sesizată cu un recurs în materia stabilirii competenței de soluționare a unei acțiuni vizând anularea unui proces verbal de constatare (act de sine-stătător) prin care s-a dispus măsura ridicării unui autoturism și recuperarea prejudiciului constând în contravaloarea taxei de recuperare a autoturismului, instanța supremă a statuat: „măsura dispusă prin procesul-verbal de constatare . nr. 614 din 24 august 2009, contestat de recurent, nu are regimul juridic al unei sancțiuni de sine-stătătoare, independente de regimul contravențional incident în materia circulației publice, astfel că nu se poate susține rezonabil că actul ce conține stabilirea și executarea unei astfel de măsuri, ca act accesoriu, are un regim juridic distinct de regimul aplicabil actului principal, cu alte cuvinte procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției constând în fapta de a staționa neregulamentar”.
Prin urmare, instanța supremă s-a pronunțat deja asupra faptului că acțiunea în anularea unui act prin care se dispune ridicarea unui autoturism nu urmează regimul juridic al Legii nr. 554/2004, ci regimul juridic de drept comun, competentă să soluționeze o astfel de acțiune fiind judecătoria.
Reclamanta a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, îl reprezintă: a) obligarea pârâtei la plata contravalorii taxei pe care reclamanta a achitat-o pentru a-și recupera autoturismul ridicat nelegal; b) ca urmare a nelegalității dispoziției de ridicare emise de pârâtă, ca măsură tehnico-administrativă care nu poate fi disociată de regimul contravențional incident în materia circulației publice, astfel cum frumos a reținut instanța supremă.
Reclamanta a precizat obiectul cererii prin răspunsul la întâmpinare arătând că solicită: a) anularea dispoziției de ridicare a autoturismului . nr._ emisă de Direcția G. de Poliție Locală Sector 6 prin agentul constatator Gîrd P.; b) pe cale de consecință, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în valoare de 677,32 lei, suferit ca urmare a emiterii Dispoziției de ridicare.
Reclamanta a menționat că, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. 1 Cod procedură civilă, se află în termen să își modifice acțiunea, în măsura în care instanța apreciază că precizarea făcută în paragraful anterior nu reprezintă o veritabilă precizare de acțiune.
Pentru aceste considerente, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată de către pârâtă prin întâmpinare, este neîntemeiată.
Reclamanta a arătat că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a HCL nr.4/2010 este neîntemeiată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a anticipat asupra unei astfel de apărări din partea pârâtei. De aceea, în paragrafele 8-14 din cererea de chemare în judecată, reclamanta a detaliat motivele pentru care a apreciat că excepția invocată a fost admisibilă.
În esență, punctul aflat în divergență între reclamantă și pârâtă a fost cel legat de legislația aplicabilă în materia aprecierii asupra admisibilității sau inadmisibilității unei astfel de excepții: a) reclamanta a susținut că trebuie să fie avută în vedere forma Legii nr. 554/2004 în vigoare la data emiterii actului administrativ în legătură cu care s-a invocat excepția; b) pârâta a susținut că trebuie să fie avută în vedere forma Legii nr. 554/2004 în vigoare la data la care a avut loc fapta care a determinat-o pe reclamantă să invoce excepția de nelegalitate.
Față de regimul juridic al nulităților, este evident că punctul de vedere al reclamantei a fost cel corect.
Legalitatea unui act administrativ se analizează în funcție de legislația în vigoare la data emiterii sale atât sub aspect material, cât și sub aspect procedural. Din perspectiva aprecierii asupra legalității unui act administrativ nu are nicio relevanță evenimentul ulterior care a determinat pe o anumită persoană să solicite instanței constatarea nelegalității sale.
De altfel, astfel cum s-a arătat și în paragraful nr. 9 din cererea de chemare în judecată, instanța supremă s-a pronunțat cu putere obligatorie în acest sens, statuând în sensul că „este inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ (...) adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004”. (Plenul Secției de contencios administrativ a ÎCCJ, Hotărâre de unificare a practicii din 20 februarie 2006).
Pe cale de consecință, instanța supremă a stabilit că regimul juridic aplicabil unui act administrativ este cel aflat în vigoare la data emiterii acestuia, iar nu cel aflat în vigoare la un moment ulterior, când actul administrativ își produce efecte juridice negative asupra unei persoane private.
Pentru aceste considerente, excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a HCL nr. 4/2010 este vădit neîntemeiată.
Reclamanta a arătat că instanțele judecătorești de contencios administrativ urmează să se pronunțe asupra legalității HCL nr. 4/2010, iar în măsura în care acțiunea reclamantei va fi admisă, este evident că și dispoziția de ridicare, ca act subsecvent, este lovită de nulitate absolută.
Dar, dispoziția de ridicare este lovită de nulitate absolută chiar dacă, prin absurd, nu se constată nelegalitatea HCL nr. 4/2010. Astfel cum rezultă din comunicarea . nr._/6 decembrie 2013 (Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, document anexat și de pârâtă), reclamanta a precizat în mod direct, către agentul constatator, care au fost datele sale de identificare, chiar în ziua în care s-a aplicat măsura tehnico-administrativă de ridicare a autoturismului.
Prin urmare, nimic nu ar fi împiedicat pe pârâtă ca la momentul la care a luat cunoștință de datele reclamantei (în aceeași zi în care s-a emis dispoziția de ridicare), să încheie procesul-verbal de contravenție, pe care reclamanta să îl atace, împreună cu dispoziția de ridicare, solicitând totodată și repararea prejudiciului.
De altfel, aceasta a fost și procedura prevăzută de Titlul II pct. 2 din Anexa nr.1 a HCL nr.4/2010: ,, Contravenientul se prezintă la locul special amenajat depozitării, unde este și un birou de poliție, i se întocmește un proces-verbal de contravenție, plătește taxa aferentă blocării/ridicării, transportului și depozitării și își recuperează mașina”.
Prin urmare, ori HCL nr. 4/2010 este un act administrativ nelegal, constatându-se acest lucru de către instanță, caz în care dispoziția de ridicare este lovită de nulitate absolută; ori HCL nr. 4/2010 este un act administrativ legal, astfel încât trebuie aplicată în integralitatea sa, inclusiv în ceea ce privește procedura de emitere a procesului verbal-de contravenție (de îndată ce se prezintă contravenientul în scopul ridicării mașinii și înainte de a i se permite acestuia să își ridice mașina).
În această ultimă situație, trebuie a se avea în vedere faptul că, astfel cum a reținut și instanța supremă în Decizia nr. 5006/27 octombrie 2011 (anexată), actul prin care se dispune măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului este accesoriu, nu are o existență de sine-stătătoare față de procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției.
De aceea, în condițiile în care pârâta nu a emis și nu a înmânat reclamantei procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției la momentul la care reclamanta s-a prezentat în vederea recuperării autoturismului (în aceeași zi), dispoziția de ridicare, ca act accesoriu, este lovită de nulitate absolută.
Dar chiar dacă nu s-ar avea în vedere neîntocmirea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției ca motiv de nulitate absolută a dispoziției de ridicare, ca act accesoriu, tot se impune constatarea nulității acestuia.
Astfel, fotografiile atașate de pârâtă la întâmpinare, nu sunt de natură să confirme că reclamanta a parcat într-o zonă în care oprirea era interzisă. A., prin dispoziția de ridicare, agentul constatator a consemnat faptul că a dispus ridicarea autoturismului întrucât acesta se afla staționat neregulamentar „în zona de acțiune a indicatorului rutier Oprirea interzisă”. Or, deși fapta a fost constatată cu mijloace electronice certificate (fotografii), în nicio fotografie anexată întâmpinării nu apare vreun semn cu oprirea/staționarea interzisă.
În aceste condiții, astfel cum s-a detaliat în paragrafele 29 - 38 din acțiune, este evident că pârâta nu a răsturnat prezumția de nevinovăție de care reclamanta se bucură, conform jurisprudenței constante a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Oricum, astfel cum s-a detaliat în paragraful 39 din acțiune, câtă vreme în cuprinsul comunicării nu au fost trecute datele de identificare ale aparatului, nu se poate stabili dacă raportul de încercări anexat întâmpinării este cel al aparatului folosit la data de 6 decembrie 2013. În lipsa tuturor acestor elemente, este imposibil de determinat dacă au fost sau nu respectate prevederile art. 109 alin. 2 din OUG nr.195/2002.
Pentru toate aceste considerente, este evident că dispoziția de ridicare este lovită de nulitate absolută, astfel încât se impune sancționarea sa, ca atare, de către instanță.
Cu referire la acțiunea în pretenții, reclamanta a arătat că, atâta vreme cât autoturismul a fost ridicat în baza unei dispoziții de ridicare lovite de nulitate absolută, emisă de către pârâtă, este evident că cererea vizând obligarea acesteia la plata prejudiciului suferit, reprezentat strict de taxa de 677,32 lei, achitată fără temei către . SRL, în baza dispoziției de ridicare, este perfect întemeiată.
Pentru toate aceste considerente, ca și pentru cele dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată prin paragraful 8 din prezentul răspuns la întâmpinare.
Reclamanta a anexat la răspunsul la întâmpinare copie de pe Decizia nr.5006/27.10.2011, certificat de căsătorie.
Prin sentința civilă nr. 6393/10.09.2014 Judecătoria sectorului 6 a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect anularea dispoziției de ridicare și pretenții (cerere principală și accesorie potrivit art. 123 cod procedură civilă), în favoarea Tribunalului București-secția a II a contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 2141/24.03.2015 pronunțat de Tribunalul București-secția a II a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei, fiind constatat conflictul negativ de competență și înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționare.
Prin sentința civila nr. 2237/16.09.2015 Curtea de Apel București – secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 la data de 21.10.2015.
Sub aspectul probatoriului, instanța în temeiul art. 258 rap. la art. 255 C.pr.civ, a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 6 decembrie 2013 petenta a staționat voluntar cu autoturismul marca Suzuki, cu nr. de înmatriculare_ pe .. 132, sector 6, în zona Spitalului M. Central. Întrucât petenta a staționat în raza de acțiune a indicatorului Oprirea interzisă, agenții din cadrul Poliției Locale Sector 6 București au emis dispoziția de ridicare . nr._ iar autoturismul în cauză a fost ridicat și depozitat la sediul . SRL din Bld. Uverturii, nr. 248-252, Sector 6 .
Măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului a fost dispusă în baza art. 7 lit. h din Legea nr.155/2010 raportat la art. 143 lit. a corob. cu art. 142 lit. a din R.A din OUG din 195/2002 precum și cu H.C.L Sector 6 nr. 4/2010.
În vederea recuperării vehiculului, petenta a achitat suma de 677,32 lei astfel cum rezultă din factura nr._/06.12.2013 și bonul fiscal nr. 7 (f.10-11).
Prin Decizia nr. 9/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, stabilind că :„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 128 alin. (1) lit. d), art. 134 alin. (2) și art. 135 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 5, art. 36 alin. (1), alin. (2) lit. d) și alin. (6) lit. a) pct. 13 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 21 lit. b) și art. 24 lit. d) din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art. 64 și art. 97 alin. (1) lit. d) și alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale„.
Totodată, potrivit art. 126 alin. 3 din Constituția României și cele ale art. 518 alin. 4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești.
Având în vedere cele statuate, în cauza de față, măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului reclamantei nu putea fi aplicată în baza H.C.L Sector 6 nr. 4/2010, decizia nr. 9/2015 a Înalta Curte de Casație și Justiție a lipsind de fundament legal măsura tehnico-administrativă analizată în cauză.
Astfel, instanța urmează a admite cererea și va dispune anularea Dispoziției de ridicare . nr._/6.12.2013 emisă de intimata Direcția G. de Poliție Locală Sector 6.
Pe cale de consecință va obliga pârâta să plătească reclamantei R. M. M. suma de 677,32 de lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce a fost plătită în vederea recuperării autoturismului ridicat în baza măsurii tehnico-administrative dispuse anterior de către Poliția Locală a Sectorului 6 București.
Totodată, ținând cont de dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. 1 C.proc.civ. instanța urmează a obliga partea care pierde procesul, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Astfel, petenta a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate prin depunerea chitanței nr._/23.12.2013 (f.75). În consecință, instanța va dispune obligarea intimate la plata către petentă a sumei de 53 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamanta R. M. M., domiciliată în București, ..3, ., etaj 4, apartament 82, sector 3, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la locul de muncă situat în București, . 28-C, etaj 3, sectorul 1, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. DE POLIȚIE LOCALĂ SECTOR 6, cu sediul în București, Șoseaua Orhideelor nr. 2d, sector 6.
Dispune anularea Dispoziției de ridicare . nr._/6.12.2013 emisă de pârâta Direcția G. de Poliție Locală sector 6.
Obligă pârâta să plătească reclamantei R. M. M. suma de 677,32 de lei cu titlu de despăgubiri.
Obliga pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecata în suma de 53 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.12.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. CȘ/Thred.MV
5 ex./
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 16/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
