Acţiune în constatare. Sentința nr. 5580/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Judecătoria TÂRGU MUREŞ - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 5580/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 08-12-2015 în dosarul nr. 5580/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA TÂRGU M.

CIVIL

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5580

Ședința publică de la 08 decembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE G. C. U.

Grefier L. E. L.

Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamantul V. R. F. în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare.

În lipsa părților.

Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 16.11.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24.11.2015, ulterior pentru data de azi, când:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată :

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.12.2014, sub nr._, reclamantul V. R.-F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMÂNIA S.A. ca, prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună:

- admiterea acțiunii,

- constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 5.2 și 5.4. din Contractele de credit pentru nevoi personale garantate cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/05.08.2008, privind modificarea unilaterală de către pârâtă a ratei dobânzii și pe cale de consecință:

- constatarea caracterului variabil al dobânzii, compuse, pe de o parte din elementul fix -marja băncii- în procent de 4,24 % și, pe de altă parte din elementul variabil -indicele finaciar de referință LIBOR CHF la 3 luni;

- obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractelor de credit amintite anterior, după formula marja fixă a băncii, în procent de 4,24 % la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la trei luni;

- obligarea pârâtei la restituirea în favoarea reclamantului a sumei constând în diferența dintre valoarea dobânzii variabile încasate, în mod nelegal, de către pârâtă în temeiul contractului de credit amintit anterior și valoarea dobânzii, astfel cum a fost recalculată potrivit petitului 4, începând cu data încheierii contractului și până la data reclaculării efective a ratei dobânzii;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor a căror restituire se solicită, calculată până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la modificarea planului de rambursare în conformitate cu valorile rezultate în urma recalculării cuantumului dobânzii potrivit petitului nr. 4;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, la data de 05.08.2008, reclamantul V. R. F., în calitate de împrumutat a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. C2204/1000/_ prin care a contractat un credit de nevoi persoanale în cuantum de 40.000 CHF, obligându-se la restituirea acestuia într-o perioadă de rambursare de 180 luni.

Potrivit disp. art. 5.2. și 5.4. din cuprinsul contractului de credit amintit anterior, reclamantul datorează băncii o dobândă cu caracter variabil, instituția bancară având posibilitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii, fără a ține cont de vreo împrejurare obiectivă susceptibilă să conducă la o asemenea modificare.

Astfel, pârâta prevalându-se de aceste dispoziții contractuale abuzive a procedat la creșterea, de la momentul semnării convențiilor de credit a marjei de dobândă a băncii de la valoarea de 4,24 %, percepută la data semnării contractului de credit, la valoarea de 6.989 % percepută reclamantului în prezent.

II. Considerații juridice privind motivele de nulitate absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.2. și 5.4.4 din Contractele de credit amintite anterior.

Nulitatea absolută a clauzelor contractuale contestate rezultă fără dubiu din caracterul abuziv al acestora, prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, coroborate cu dispozițiile OG nr. 21/1992:

În conformitate cu dispozițiile art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamantul deține calitatea de consumator în raport cu instituția bancară, dispozițiile Legii nr. 193/2000, fiind pe deplin aplicabile părților convenției de credit, evocate anterior.

Reclmantul a menționat, faptul că prin intermediul disp. art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a instituit o normă juridică imperativă cu caracter prohibitiv, prin care interzice comercianților stipularea clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale este definit ope legis de art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea reclamantul a mai arătat că, din interpretarea normei legale evocate anterior rezultă, fără echivoc, condițiile necesare pentru caracterizarea unei clauze contractuale abuzive, respectiv:

Clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului;

Clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

Să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe.

1.1. Relativ la prima condiție enunțată anterior a menționat faptul că, în preambulul Directivei Consiliului Europei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 193/2000, se arată că evaluarea caracterului inechitabil nu se efectuează asupra condițiilor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al mărfurilor sau serviciilor furnizate, obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț putând fi, cu toate acestea, luate în considerare la evaluarea corectitudinii altor condiții.

Așadar, legiuitorul european permite analiza obiectului principal al contractului în evaluarea corectitudinii altor condiții pentru a se putea realiza scopul edictării normei, respectiv protecția adecvată a intereselor consumatorului.

Astfel, în cuprinsul art. 4 alin. 2 din Directiva amintită se prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, impunându-se însă ca aceste condiții să fie exprimate în mod clar și inteligibil. Aceste aspecte au fost subliniate, de asemenea și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene care a reținut în hotărârea din 3 iunie 2010, în cauza C-484/08 că, de fapt, clauzele vizate de art. 4 alin. 2 din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Având în vedere cele arătate anterior și ținând cont de conținutul clauzei art. 5.2 și 5.4. din contractul de credit evocat, potrivit căreia majorarea dobânzii se poate face în raport de "politica băncii" și nu doar de evoluția indicelui de referință LIBOR, rezultă cu puterea evidenței neîndeplinirea condiției predictibilității efectelor clauzelor contractuale contestate.

Astfel, pentru stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce dobânda va fi mărită, întrucât doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

Totodată motivul modificării trebuie să fie suficient de clar precizat pentru ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unor astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea verificării existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii, în același context, consideră că deosebit de relevantă este analogia între caracterul predictibil al unul act normativ și predictibilitatea care se impune unei clauze contractuale, în sensul în care o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se producă, ținând cont de împrejurarea potrivit căreia convenția reprezintă lege părților.

Prin raportare la cele arătate anterior rezultă faptul că o condiție esențială pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în exprimarea clară și inteligibilă a conținutului acesteia, iar în cauză nu se poate reține o exprimare clară relativ la dispoziția contractuală care permite băncii să modifice dobânda în mod unilateral.

Reclamantul a menționat faptul că, în analizarea condiției caracterului nengociat al clauzelor contractuale contestate sunt relevante disp. art. 4, alin 2 din Legea 193/2000, potrivit cărora: "O clauză contractuală va fi considerată ca nefîind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Reclamantul a mai arătat faptul că, în concret, contractul supus analizei este unul preformulat, de adeziune, iar eventualele diferențe dintre acesta și alte contracte similare nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte, clientul având posibilitatea unică de a încheia contractul în forma stabilită de instituția bancară sau de a refuza integral încheierea acestuia.

Raportat la norma juridică evocată și ținând cont de caracteristicile convenției de credit amintite anterior, rezultă fără echivoc faptul că reclamantul nu au beneficiat de posibilitatea, negocierii convenției de credit și, implicit, a clauzei contestate, acestea fiind impuse reclamantului prin prisma caracterului de adeziune al convenției de credit încheiate.

Practic, convenția de credit reprezintă un imprimat preformulat redactat de instituția bancară prin care aceasta impune, în mod unilateral condițiile de creditare.

În atari condiții, este evident caracterul nenegociabil al clauzei contestate, în sensul Legii nr. 193/2000, deoarece reclamantul a fost privat de posibilitatea de a negocia cu instituția bancară instituirea/neinstituirea unei asemenea clauze, aceasta fiind aimpusă pe cale unilaterală, conform strategiei comerciale practicate acel moment de bancă, fără a oferi posibilitatea apelantului de a influența natura acestei clauze.

Argumentele prezentate anterior, privind conduita culpabilă a intimatei, sunt susținute atât de către practica judiciară, cât și de doctrina de specialitate, contractele bancare fiind considerate contracte de adeziune „fiind utilizate, fără excepție, formularele redactate de bană, cu clauze nenegociabile". în ceea ce privește caracterul nenegociabil al clauzei contestate, se impune aplicarea disp. art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 care răstoarnă sarcina probei, în sensul că sub aspectul clauzelor standard preformulate este obligația comerciantului a proba faptul că aceasta a fost negociată.

Relativ la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe reclamantul a arătat că:

Pentru deplina edificare a instanței asupra cauzei deduse judecății a precizat faptul că, astfel cum rezultă din Contractele de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008 la data încheierii acestuia, valoarea indicelui LIBOR CHF (indice în raport de care se stabilește valoarea dobânzii pentru împrumuturile acordate în franci elvețieni, indice indicat și în cuprinsul clazelor contestate) tra de 2,75.

Deși valoarea indicelui de referință LIBOR CHF a scăzut constant de la data încheierii contractelor de credt ajungând la o valoare mai mică de un punct procentual în prezeent, pârâta a menținut valoarea dobânzii la 6,99%.

Potrivit prevederilor art. 5.2 din contractul de credit amintit anterior: "La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,99%. Dobânda se stabilește în forma procentuală ca rată anuală de dobânda. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință i pentru fiecare valută ( exemplu EURIBOR, LIBOR si BUBOR etc), fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobânda se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat, începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea Dbânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate."

Potrivit prevederilor art. III din OUG 174/2008, "valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variația acesteia, trebuie să fie independentă de voința creditorului raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acel lucru".

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate anterior rezultă fără dubiu faptul că prevederile art. 5.2 din contractul de credit este abuzivă, întrucât majorarea dobânzii se poate face în raport de un criteriu subiectiv cu caracter unilateral, respectiv "politica băncii" și nu doar de evoluția indicelui de referință LIBOR.

Astfel, rezultă cu puterea evidenței că interesul clientului este micșorarea dobânzii dacă indicele de referință scade, cu toate ca este de notorietate faptul că "politica băncii" este aceea de a păstra Idobânda ridicată în ciuda acestui fapt.

În concret, în speță modificarea dobânzii este lăsată la aprecierea discreționară a băncii, deși în articolele menționate se prevede clar modalitatea de calcul a dobânzii aspecte ce rezultă cu prisosință și din împrejurarea potrivit căreia instituția bancară nu a procedat la scăderea dobânzii efective odată cu scăderea indicelui LIBOR, astfel că reclamantul, în calitate de client a fost prejudiciat prin plata unor sume mai mari de bani decât cele corespunzătoare nivelului indicelui de referință indicat de către bancă.

Cu alte cuvinte, deși s-a încercat crearea unei aparențe de legalitate a clauzelor contractuale contestate, prin trimiterea la indicatorii financiari obiectivi (Euribor/Eur, Libor/CHF, Robor/Ron), în realitate intimata nu a ținut cont de acești indicatori în condițiile în care, în mod paradoxal, deși Libor a scăzut, constant începând cu anul 2008, ajungând de la valoarea de 0.001 în anul 2014, dobânda a rămas neschimbată 6,99 %.

O atare clauză contravine flagrant principiului echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat, în altă ordine de idei, conform art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Raportat la cele arătate anterior, pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel obțiunea acestuia de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitate a unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existentei sau inexistentei situației care constituie motiv pentru majorarea/reducerea dobânzii, aspecte ce rezultă cu prisosință din interpretarea disp. art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2003.

În acest context a precizat faptul că în mod similar actului normativ care este caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 Cod civ.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „politicii băncii", motiv care, fără putință de tăgadă nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.

Chiar dacă această condiție nu este pur potestativă, deoarece majorarea este determinată de împrejurări exterioare, clauza de majorare a dobânzii este nedefinită, aplicarea ei este lăsată la aplicarea discreționară a bănci și deci, abuzivă, în dezacord cu jurisprudența CJUE (Hot. Din 26.04.2012, în cauza C-472/10 Nemzeti Fogisztovedelmi Hatosag c. Invitel Tavkozlesi), care a statuat că este de competența instanței naționale să se stabilească caracterul abuziv al unei clauze contractuale dacă se prevede o „ modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare"""".

Modalitatea de exprimare utilizată în convenție face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului să verifice dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Totodată, a precizat faptul că posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii percepute reclamantului pentru creditul obținut de acesta are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Având în vedere cele arătate rezultă faptul că pârâta nu a ținut cont de modificarea indicilor financiari de referință (LIBOR), deși aceștia sunt menționați în cuprinsul art. 5.2. din contract, în condițiile în care valoarea acestora a scăzut constant, iar dobânda a rămas neschimbată.

Cu alte cuvinte, deși părțile contractante au avut în vedere un anumit cuantum al dobânzii format din marja de dobândă a băncii și valoarea LIBOR, deși valoarea indicelui financiar a scăzut constant pârâta a crescut în mod unilateral marja proprie de dobândă păstrând dobânda la același nivel.

Ca atare, pentru stabilirea variației indicelui de referință și, respectiv a marjei de dobândă a băncii și determinarea sumelor percepute de către bancă fără temei legal se impune efectuarea unei expertize judiciare contabile.

Toate considerentele mai sus expuse conduc la concluzia că se impune admiterea acțiunii în sensul configurat în petitele acesteia, concomitent cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în baza disp. art. 453, alin. 1 Cod proc. civ.

În ceea ce privește timbrajul prezentei cereri a precizat faptul că, aceasta este scutită de la plata taxei de timbru judiciar, prin raportare la dispozițiile art. 20, alin. 1, lit. f din OUG nr. "3/2013 coroborat cu prevederile Legii nr. 193/2000 și ale art., alin. 2 din OG nr. 32/1995.

Pârâta O. B. ROMÂNIA S.A., a formulat întâmpinare prin care a solicitat să i se pună in vedere reclamantului sa regularizeze cererea de chemare in judecata indicând valoarea totala a pretențiilor la care solicita obligarea acesteia si modul de calcul utilizat pentru a ajunge la aceasta estimare. De asemenea, potrivii lit.e) a art.194 in cererea de chemare in judecata este obligatoriu a se indica dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, obligație neindeplinita de cererea introductiva de instanța.

F. de aceste nerespectari ale dispozițiilor legale, in cazul neindeplinirii cerințelor prevăzute la art.194 in termenul stabilit de lege a solicitat sa se facă aplicabilitatea prevederilor art.200 alin.3 Cod proc.civ.

In temeiul art. 247 Cod de procedura civila, a invocat excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Targu M. in raport de prevederile art. 107 Cod de procedura civila.

Potrivit prevederilor art.107 Cod de procedura civila „Cererea de chemare in judecata se introduce la instanța in a cărei circumscripție domiciliază sau isi are sediul paratul.", aceasta fiind regula.

Competenta alternativa a instantelor poate interveni numai in cazul in care partite nu s-au inteles in mod expres cu privire la instanța competenta sa judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.

Astfel, prezenta cauza se refera la litigul intervenit cu privire la punerea in executare a prevederilorcontractului de credil nr. C2204/1000/_/2008.

Potrivit prevederilor art.969 Cod Civil:" Convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante", iar sediul social al Băncii este situat in București, .-68, sect.l.

Întrucât părțile nu au stabilit o competenta alternativa in favoarea unei alte instanțe, decât cea de drept comun, care stabilește competenta in favoarea instanței sediului/domiciliului paratei, va solicitam respectuos sa dați eficienta practic: art. 107 Cod proc.civ, care stabilește ca „cererea se face la instanța in circumscripția căreia isi are sediului paratului".

Pentru considerentele anterior expuse, solicită admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecătoriei Targi Muras si declinarea competentei de soluționare a cauzei in favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

In temeiul art.247 Cod proc.civ a invocat excepția lipsei de interes unita cu o lipsa de obiect a capătului nr.4 a cererii de chemare in judecata.

Prin capătul nr.4 al cererii de chemare in judecata se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractual referitoare la dobânda si, pe cale de consecința, inlaturarea acestor clauze din contract. Ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr.50/2010 si a conformării clauzelor contractuale la rigorile ordonanței fluctuația rate dobânzii se poate face exclusiv in funcție de variația indicelului LIBOR 3 L.

Aceasta a respectat intrutotul dispozițiile legale cu incidența asupra contractelor de credit (OUG nr.150/2010, OUG nr.174/2008, Legea nr.288/2010) si variază dobânda aplicabila produsului contractat de reclamanți exclusiv in funcție de variația indicelui LIBOR.

Mai mult, prin OUG nr.174/2008 s-a interzis, in mod expres, modificarea unilaterala a unei clauze contractuale, astfe ca oricum acea clauza contractuala nu mai poate fi aplicata in forma avuta la data semnării contractului de credit, fiind inactivată prin efectul legii.

Din cuprinsul proiectului de act adițional de conformare la OUG nr.50/2010 rezulta ca „rata dobânzii curente estl de... si va fi variabila trimestriala conform următoarei formule de calculdobanda de referinta+marja bancii.f....) rata de dobânda este variabilasi se modifica trimestrial, in funcție de valoarea dobânzii dl referintal.)".

Așadar, începând cu data de 21.09.2010 in contractul de credit de nevoi personale garantat cu ipoteca exista inserata o formula de calcul a ratei dobânzii formata din marja fixa+libor 3l, astfel cum cer dispozițiile OUG nr.50/2010. Marja fixa a băncii a fost stabilita de parti la valoarea de 6.77%, iar elementul variabil al acestei formule îl constituie LIBOR 3L. F. de aceste considerente solicitarea reclamanților apare ca lipsita de obiect.

Astfel cum a invederat instanței in rândurile de mai sus, incepand cu data intrării in vigoare a OUG nr.174/2008 s-e inlaturat prerogativa acordata pârtilor contractuale de a modifica unilateral contractul de credit.

In concluzie, incepand cu luna decembrie 2008 societatea sa nu a mai dispus de prerogativa modificării unilaterale a contractului, orice amendare a contractului fiind supusa acordului părților implicate, iar orice prevederi contractuale care cuprindeau referiri la un astfel de drept devenind ineficace din punct de vedere juridic.

Mai mult, ca urmare conformării la rigorile OUG nr.50/2010, clauza contractuala, in forma in care era prevăzuta inițial in contract, a fost modificata expres si orice referire la dreptul băncii de a modifica unilateral taxe, comisioane sau dobânda a fost eliminata.

În prezent un astfel de drept recunoscut băncii la semnarea contractului nu se mai regăsește in contract. Acest fapt se poate constata si rezulta fara tăgada din simpla lecturare a proiectului de act adițional subsecvent încheierii contractului de credit, astfel ca reclamantul nu mai justifica un interes in susținerea capătului nr.4 al cererii de chemare in judecata.

Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există. Prin interes se intelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea in mișcare a procedurii judiciare.

Pornind de la noțiunea de interes, apreciază ca reclamantul nu justifica un interes in promovarea prezentei acțiuni, cu atât mai mult cu cat contractele de credit a fost modificat in sensul in care se solicita de către reclamant prin capatului nr.1.

Astfel cum a invederat si anterior toate clauze contractuale care au intrat sub incidența OUG nr.50/2010 au fost modificate de parti, urmare a aplicării art.95 alin.2 din OUG nr.50/2010, in forma inițiala a acestuia.

Clauzele contractuale vizate de lege si reconfigurate de parti, in stricta respectarea a legii, privește clauzelel refritoare la dobânda, taxe si comisioane si modificare unilaterala a contractului. Pe cale de consecința, societatea pârâtă a procedat la conformarea contractelor de credit la rigorile legii, iar reclamantul a fost de acord cu modificările aduse contractului inițial.

În situația de față, dacă s-ar admite acțiunea introductiva de instanța cu ignorarea faptului că acțiunea a rămas fără interes, hotărârea prin care ar fi obligata să modifice clauzele contractuale la care se face referire in cererea de chemare in judecata, ar rămâne fără niciun efect juridic sub aspectul vocației de a fi pusă în executare, contractul părților nemaifiind în ființă in forma inițiala.

Cum pana la momentul introducerii, acțiunea promovată de reclamanta rămas fără interes, demersul procesual a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluția consacrată de altfel jurisprudențial în atare situații este aceea a respingerii acțiunii ca rămasă fără interes.

Deoarece in prezenta cauza se solicita tocmai obligarea sa la îndeplinirea unor dispoziții care deja au fost puse in executare, interesul reclamanților nu mai este actual si aceasta nu mai justifica in prezent un folos practic pe care l-ar putea obține, prin "condamnarea" acesteia la executarea unei obligații deja aduse la îndeplinirii.

Pe fondul cauzei, a solicitat instanței sa respingă cererea de chemare in judecata promovata de către reclamant, ca neintemeiata, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți și consumatori, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

La alin. 2 se arata ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Chiar in eventualitatea in care prezentul contract este asimilat unui contract conținând clauze preformulate, o asemenea incadrare nu este de natura a califica contractul ca abuziv. Este firesc ca in activitatea de creditarea pe care o desfășoară subscrisa(la fel ca toate celelalte societăți bancare) sa se recurgă la anumite tipare, standarde si la fel de firesc este ca un anumit tip de contract sa fie schițat in linii generale.

Aceasta este o practica la care nu recurg doar societățile bancare, dar si orice alt comerciant. Insa din faptul ca negocierile in vederea incheierii unui contract se poarta pe baza unui anumit tipar pus la dispoziție de una dintre parti, nu se poate trage concluzia ca respectivul contract a fost impus uneia dintre parti si nu a fost in niciun fel influențat de cealaltă parte. La incheierea oricărui contract se au in vedere particularitățile fiecărui client, nevoile acestuia, capacitatea acestuia de a-si indeplini obligațiile asumate si alți asemenea factori. Insa factorul determinant in incheierea contractului ii constituie voința clientului, in funcție de care se prefigurează si particularizează fiecare contract.

Dupa cum se poate observa din simpla lecturare a contractelor de credit, toate aceste credite sunt cu dobânda variabila, formula de calcul a dobânzii fiind clara, transparenta si expres indicata in contract, inlaturand orice arbitrariu si subiectivism in stabilirea ratei de dobânda, modul de calcul al dobânzii fiind indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității si/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât si în cel al reducerii acesteia (si respectand astfel condițiile impuse de art.37 din OUG nr.50/2010).

Ca urmare a intrării in vigoare a prevederilor OUG nr.50/2010, incepand cu data de 21.06.2010: „(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare o prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgența.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. .

....(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Reclamantul nu a semnat actul adițional de conformare cu prevederile OUG nr.50/2010, astfel incat in conformitate cu art.95(5) din OUG 50/2010, clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigoare prevederilor ordonanței incepand cu dat de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea in contractul de credit a formulei de calcul a dobânzii, prevăzuta la art.37 lit.a din OUG nr.50/2010: "In contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli:a)dobanda de referința va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului."

Ca urmare a intrării in vigoare a art.ll, alin.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: „Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana ala data intrării in vigoare a prezentei legi, isi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepția cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoarea prezentei legi.". Clientul nu a notificat banca ca nu dorește sa i se aplice prevederile actului adițional, astfeI condițiile si elementele de cost aplicabile creditului contractat sunt cele valabile ca urmare a alinierii la rigorile OUG 50/2010. Prin urmare, in momentul de fata, clauza contractuala referitoare la dobânda are forma obținută ca urmare a modificărilor aduse prin ordonanța, respectiv formula de calcul a ratei dobânzii este formata din măria fixa si LIBOR 3L. iar orice referire la „politica băncii" este eliminata din contract.

Urrmare a aplicării de drept a prevederilor imperative si general obligatorii ale OUG nr.50/2010 si a faptului ca deși au fost notificați sa se prezinte in vederea renegocierii clauzelor contractuale, reclamantul nu a inteles sa dea curs invitației primite pârâta a procedat la stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii si am indicat expres ca variația indicelui LIBOR este 3L.

Astfel ca nu isi găsește justificare capătul nr.l al cererii de chemare in judecata. Cerințele legii sunt indeplinite. iar voința pârtilor are putere de lege. Contractul este legea pârtilor si se impune atât pârtilor semnatare, cat si instanței de judecata. Instanța nu poate face abstracție de existenta ca realitate juridica a contractului si nu poate sa ii infranga efectele. Dobânda a fost stabilita prin voința părtilor si in acord cu legislația in vigoare in acel moment. împrumutatul a fost informat in mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite de subscrisa si in cunoștința de cauza a semnat contractele de credit bancar.

Părțile, prin voința lor, au stabilit expres ca rata anuala de dobânda este variabila prin luarea in considerare a evoluției indicatorilor de referința. Banca rezervandu-si totodată dreptul de a revizui rata de dobânda.

Dobânda convenita de parti la încheierea contractului este o dobânda variabila: este o dobânda variabila, care se poate modifica, prin acordul pârtilor, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta(EURIBOR/LIBOR/ROBOR etc).

Ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, de buna credința a modificat prevederile art.5 din contract, introducând in contract formula de calcul prevăzuta expres de legiuitor in art.37.

De asemenea a mai arătat că pentru ca aceasta clauza sa poate fi catalogata drept abuziva este necesar sa fie indeplinite cerințele Legii nr. 193/2000. Actul normativ prevede doua condiții negative si una pozitiva, a căror indeplinire cumulativa poate conduce la consolarea existentei unei clauze abuzive: sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor ca o consecința a abuzului si sa nu fi fost negociata.

Așadar, o clauza contractuala va fi considerata abuziva daca sunt indeplinite cumulativ condițiile prevăzute ia art.4 din legea nr.193/2000.

Ca urmare a voinței pârtilor au fost introduse la art.5 din contract date referitoare la dobânda, cu precizarea ca aceasta este variabila in funcție de criteriile prevăzute in contractul de credit.

A precizat că in cuprinsul contractelor de credit se prevede ca Banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii, in funcția de politica Băncii, cu luarea in considerare a valorii dobânzii de referința pentru fiecare valuta. Având in vedere: dispozițiile art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori (denumita in continuare "Legea"), potrivit cărora "O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca (....) creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor"; dispozițiile punctului 1 lit. a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicata ca anexa la Lege, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata";

Faptul ca pentru obținerea fondurilor necesare acordării de imprumuturi către clienții sai Banca suporta anumite costuri (costuri de refinantare) ce sunt direct influentabile de variațiile indicilor monetari de referința;

Faptul ca apariția unei modificări semnificative a indicilor monetari de referința poate face ca valoarea acestor costuri sa depășească un anumit nivel maxim acceptabil, din rațiuni economice si de buna funcționare, pentru Banca rezulta fara putința de tăgada faptul ca posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii, precum si motivele care ar justifica din punct de vedere economic aceasta majorare, au fost fundamentate contractual si in mod expres permise de Legea nr. 193/2000. Așadar aceasta variație a dobânzii nu este exclusiv influențată de politica Băncii, ci are in vedere "valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta", factor obiectiv, independent de voința furnizorului de servicii finanțare.

Prin circumstantierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, aceasta clauza nu incalca prevederile legale incidente in materie, nefiind de natura sa ii prejudicieze pe consumator. Aceasta clauza care a dat dreptul imprumutatorului de a modifica unilateral dobânda a fost raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta.

Reclamantul a optat pentru contractarea unui credit cu dobânda variabila, cu toate efectele pe care le implica acest tip de produs.

Contractul părților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația pârtilor de a executa intocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condițiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin.l Cod civil, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de indeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le-au asumat.

Principiul forței obligatorii a contractului se impune si instanței judecătorești, nu numai părților contractante, judecătorul fiind ținut sa respecte conținutul contractului si sa dea eficienta voinței pârtilor exprimata in act. Prin contractul de credit, părțile au stabilit un anumit tip de rata a dobânzii curente. Chiar si pentru situațiile in care s-a stabilit o anumita rata a dobânzii, aceasta nu urma sa fie nemodificata pentru intreaga durata a Contractului de Credit (care este in medie de 20 de ani).

Ceea ce omite reclamantul, atunci când face referire la art.4 din legea nr.193/2000 sunt prevederile alin.6 care arata ca "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil"".

Această prevedere a fost emisă de legiuitorul roman în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziției comunitare în materie (art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE z - - aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, oedeo parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil." Așadar „pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv", astfel cum a statuat ICCJ secția a II-a civ, dec.nr.4685/2012. Astfel după cum se reține în cadrul aceleiași decizii, „clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului". în același sens, art. 3 lit. g și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele pentru consumatori prevede că:

„ (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale..."

(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din vale irea totală a creditului...".

Din coroborarea celor de mai sus rezultă cu evidență că, astfel după cum a reținut înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sus-citată, că atât dobânda, cât și comisioanele ce fac obiectul prezentului litigiu „ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu Ie-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice". Identitatea acestei concluzii în speță se justifică prin identitatea situației (în contractele de credit din cadrul dosarului în care s-a pronunțat decizia sus-menționată a înaltei Curți de Casație și Justiție banca avea dreptul dea modifica dobânda în caz de schimbări semnificative pe piața monetară). După cum s-a arătat într-o altă decizie de speță „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care și-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunc i-mță de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoștință de toate aceste clauze prin simpla citire o înscrisului"

Fiind circumstantiate elementele care permit modificarea dobânzii contractuale, fiind indicat criteriul care ii da băncii dreptul sa fluctueze dobânda, fac ca aceasta cauza contractuala sa nu intre sub incidența art.4 din legea nr.193/2000.

Creditul este unul cu dobânda variabila, formula de calcul a dobânzii fiind clara, transparenta si expres indicata in contract, inlaturand orice arbitrariu si subiectivism in stabilirea ratei de dobânda, modul de calcul al dobânzii fiind indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității si/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât si în cel al reducerii acesteia (si repectand astfel condițiile impuse de art.37 din OUG nr.50/2010). Instanța nu poate face abstracție de voința pârtilor materializata in contractul de credit si de modificările convenite de acestea la contractul de credit. Contractul de credit nu mai exista in forma inițiala, ci are forma dobândita ca urmare a modificărilor aduse de OUG nr.50/2010.

Clauzele contractului de credit sunt aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței prin indicarea in contractul de credit a unor elemente de natura a asigura transparenta, in ceea ce privește calculul dobânzii.

Aceasta este alcătuita din marja fixa pe toata durata de creditare + indicele de referința, astfel cum este reglementat de art. 37 lit. a) din OUG nr. 50/2010, potrivit căruia "In controctele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli: a)dobanda va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului".

În art. 36 se arata că:"în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului (...)".

Deci chiar legiuitorul pleacă de la premisa că dobânda aplicata contractelor de credit este una variabila, impunând numai condiția ca aceasta variație sa fie raportata la fluctuația indiclor de referita la o anumita pțioada si ca marja sa fie fixa pe toata durata creditului. întrucât elemente care intra in componenta ratei de dobânda menționate in contract respecta intrutotul litera legii, nu pot avea caracter abuziv.

Modificarea dobânzii in funcție de valoarea indicilor de referința, in condițiile unei marje fixe a băncii, nu este interzisa de legislație, ci impusa de legiuitor.

În concluzie, dat fiind faptul ca dobânda si comisioanele nu pot face obiectul unor clauze abuzive in măsura in care acestea sunt exprimate . inteligibil(iar reclamantul nu a susținut contrariul) solicită respectuos să se constatate ca in privința stipulațiilor contractuale referitoare la dobânda, taxe si comisioane nu se poate retine un caracter abuziv prin raportare la dispozițiile Legii nr.193/2000. In aplicarea dispozițiilor cuprinse in OUG nr.50/2010, imprumutatii au fost informați ca a intervenit modificarea de drept a clauzelor contractuale. împrumutata nu a notificat societatea noastră cu privire la refuzul de a li se aplica prevederile actului adițional, astfel incat condițiile contractuale aplicabile la acest moment sunt cele ulterioare datei intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, cu toate corectivele impuse de legislație.

F. de susținerile reclamantului din cererea de chemare in judecata, a învederat instanței ca la momentul încheierii contractului de credit din 05.08.2007 nu era prevăzuta o formula de calcul a dobânzii si nici legislația in vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, nu impunea aceasta situație.

În ceea ce privește formula de calcul a ratei dobânzii si asa-zisa „majorare"a marjei băncii, a solicitat a se observa ca in contractul incheiat de parti, in forma inițiala a acestuia nu exista nicio referire la o asemenea formula de calcul, iar legislația in vigoare la acel moment nici nu impunea o asemenea formula de calcul pentru tipul de produs de creditare contractat de reclamantul.

Legea nr.193/2000 nu conține nicio referire la necesitatea stabilirii in contract a unei anumite formule de calcul a a ratei dobânzii, impunând numai ca prevederile contractuale sa fie redactate ., precis si concis.

Reclamantul s-a aflat in eroare atunci când a luat ca reper noțiunea de „marja" a băncii, aceasta noțiune fiind introdusa abia prin OUG nr.50/2010.

Dobânda era raportata la un indice de referința, insa nu era alcătuita dintr-o marja fixa si un indice de referința, neexistand nicio clauza contractuala care sa susțină aceste afirmații ale reclamantului. In plus, dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind asumat de către părțile semnatare prin semnare, fiind de altfel criteriul esențial avut in vedere de client la momentul semnării contractului.

O eventuala formula de calcul dobânzii ar trebui agreata de ambele parti contractante, astfel incat sa fie respectat principiul echității.

Mai mult decât atât, altgoritmul solicitat de către reclamanta fi utilizat de către instanța, de aplicarea unei formule de calcul a ratei dobânzii compusa din marja fixa de la momentul incheierii contractului+indice de referința, nu au nicio baza legala sau contractuala pentru a opera o asemenea modificare a dobânzii curente. Mai mult decât atât, la momentul acordării creditului, legislația in vigoare nu prevedea in sarcina creditorilor menționarea dobânzii ca fiind compusa din marja+indice de referința sau o periodicitate la care banca era obligata sa actualizeze rata de dobânda.

Or, acolo unde legea nu a impus aceasta situație la momentul incheierii contractului de credit, nici instanța de judecata nu putea retine imprejurarea ca la momentul incheierii contractului de credit, părțile au avut in vedere ca dobânda este reprezentata printr-o formula de calcul. Obligativitatea introducerii „marjei fixe" in contractele de credit a fost legiferata abia prin OUG nr.50/2010, modificata prin Legea nr.288/2010.

Astfel, printr-o eventuala adaptare a contractului de credit la rigorile OUG nr.50/2010, se poate viza numai nuanțarea reglementarii contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fara nicio influenta asupra prețului, a costului total al creditului si repunerea in discuție a cuntumului dobânzii.

Adaptarea OUG nr.50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparente in piața serviciilor financiar-bancare.

Înterpretarea reclamantului in sensul nașterii unei obligații in sarcina băncii de aliniere a contractului de credit incheiat anterior datei de 21.06.2010 la rigorile OUG nr.50/2010 prin preluarea unei marje fixe stabilite prin contractul inițial si raportarea/adăugarea cotatiei LIBOR apare ca lipsita de temei juridic, fiind totodată de natura sa afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul incheierii contractelor de creditare. Libertatea contractuala alături de forța obligatorie a contractului si de efectul relativ al contractelor reprezintă corelare ale autonomiei de voința, noțiuni si principii extrem de caracterizate in ordinea de drept.

Chiar daca in contractul de credit, semnat si asumat de către reclamant, exista inserata o formula de calcul ce respecta prevederile legale in vigoare la momentul respectiv, acesta nu specifica modalitatea de actualizare sau un termen la care subscrisa este obligata sa procedeze la modificarea dobânzii.

Împrumutaților li s-a transmis un proiect de act adițional, insa aceștia s-au limitat la a nu da curs invitației transmise de societatea pârâtă, atitudine echivalenta cu refuzul de a negocia, semna un act adițional conform prevederilor OUG nr.50/2010.

Pe cale de consecința, cu stricta observare si respectare a dispozițiilor legale, facand aplicabilitatea art.95 din OUG nr.50/2010, s-au considerat acceptate tacit dispozițiile de favoare instituite prin ordonanța. Or, din moment ce reclamanții au refuzat sa negocieze cu societatea sa conținutul clauzelor a căror nulitate o invoca, in cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 din Directiva nr.93/13 CEE, întrucât nu au fost încălcate prevederile art.4 lit.b din Directiva nr.87/102 CE si ale Directivei nr.2008/48/CE, transpuse si in legislația naționala prin Legea nr.193/200 si OUG nr.50/2010. Astfel la momentul intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, legiuitorul o impus un termen de 90 de zile in care contractele de credit trebuiau aliniate la rigorile actului normativ, stabilind expres ca daca un consumator/client nu dorește sau nu inteleae sa semneze actul adițional de conformare la rigorile ordonanței, acesta va fi considerat ca acceptat tacit. Deci, tăcerea împrumutaților este privita de lege ca o acceptare tacita a prevederilor ordonanței.

Ulterior, prin Legea nr.288/2010, legiuitorul a revenit asupra art.95 alin.2 din OUG nr.50/2010 si a acordat împrumutaților din contractele de credit aflate in derulare la momentul intrării in vigoore a OUG nr.50/2010 posibilitatea de a formula notificare de refuz la dispozițiile acesteia. Deci, dreptul de a renunța la dispozițiile de favoarea instituite prin OUG nr.50/2010, s-a născut si a putut fi exercitat numai din momentul intrării in vigoare a acestui act normativ, in perioada de conformare stabilita de OUG nr.50, nesemnarea actului aditional(care include si refuzul semnării actului adițional) fiind considerata acceptare tacita. Daca legiuitorul ar fi considerat ca prin refuzul de semnare a actului adițional de conformare a OUG ^r.50/2010 nu se realizează o acceptare tacita a prevederilor ordonanței, nu ar mai fi revenit asupra art.95(2) prin legea nr.288/2010 si nu ar mai fi acordat împrumutaților posibilitatea de a renunța la prevederile ordonanței.

La acest moment nu se mai poate vorbi de art.5 din contract in forma pe care a avut-o pana la data de 21.09.2010, ci numai de contractul de credit in forma de care o are in urma amendării prin act adițional.

Întrucât la data semnării contractului de credit nu era instituita prin legislație si nici specificata de parti in contract o anumita periodicitate a indicelui de referința, prin proiectul de act adițional a fost propusa periodicitatea trimestriala a acestuia, in condițiile unei marje fixe a băncii.

Or, in aceste condiții nu se poate retine reaua-credinta a băncii, care nu a făcut decât sa implementeze dispozițiile exprese ale legii.

Iar sintagma „banca poate sa modifice rata dobânzii" nu poate fi interpretata singular, ci coroborata cu toata legislația incidența asupra contractului de credit. Astfel cum s-a reținut . speta ( sent.civ. nr. 9133/2013, dosar nr._/299/2012) clauza contractuala referitoarea la modificarea dobânzii „in funcție de politica băncii" a devenit caduca urmare a intrării in vigoare a OUG nr.174/2008 si nu si-a mai produs efectele.

În concluzie, instanța are obligația sa analizeze clauzele contractului de credit in forma in vigoare la data formulării acțiunii, întrucât nu se poate face abstracție de aceste modificări, operate tocmai in scopul asigurării conformității contractului cu prevederile legale in vigoare si care l-au impactat(OUG nr. 174/2008; nr.50/2010) si cu reglementările comunitare, respectiv Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Mai mult, acesta forma a clauzei contractuale de la art.5 respecta si dispozițiile art. 36 din OUG nr.50/2010 unde se arata ca:" contractele de credit cu dobânda variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului (...)". Deci chiar legiuitorul pleacă de la premisa ca dobânda aplicata contractelor de credit este una variabila, impunând numai condiția ca aceasta variație sa fie raportata la fluctuația indicilor de referita la o anumita perioada si ca marja sa fie fixa pe toata durata creditului. întrucât elemente care intra in componenta ratei de dobânda menționate in contract respecta intrutotul litera legii, nu pot avea caracter abuziv.

Contractul este rezultatul manifestării de voința a pârtilor, al consimțământului lor liber exprimat, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate, de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței pârtilor.

Cu atât mai mult, in cauza de fata nu exista niciun indiciu din care sa rezulte ca părțile arfi ajuns la un acord privind un nou mod de calcul al dobânzi.

Deoarece in speța nu sunt aplicabile dispozițiile art.13 din Legea nr.193/2000 instanța nefiind sesizata ca urmare a controlului efectuat de ANPC, ci de un consumator, devin incidente dispozițiile art.14 din același act normativ in conformitate cu care consumatorii nu pot solicita modificarea clauzelor contractuale, ci doar constatarea caracterului abuziv si nulitatea/anularea clauzei respective.

Așadar, instanța trebuie sa aprecieze si sa constate ca neîntemeiata cererea reclamanților de recalculare a dobânzii, intrucat procedând in acest mod a incalcat si aplicat greșit prevederile legale.

Cu referire la art.5.2 din contractul de credit modificarea dobânzii in funcție de valoarea indicilor de referința, in condițiile unei marje fixe a băncii, nu este interzisa de legislație, ci impusa de legiuitor.

Mai mult, instanța este ținuta sa analizeze clauzele contractuale astfel cum acestea exista in acest moment, neputand face abstracție de acteleM^Kiale care au modificat contractul inițial si care fac parte integranta din acesta.

Astfel cum s-a reținut . speta ( sent.civ. nr. 9133/2013, dosar nr._/299/2012) clauza contractuala referitoarea la modificarea dobânzii „in funcție de politica băncii" a devenit caduca urmare a intrării in vigoare a OUG nr.174/2008 si nu si-a mai produs efectele.

În concluzie, instanța are obligația sa analizeze clauzele contractului de credit in forma in vigoare la data formulării acțiunii, intrucat nu se poate face abstracție de aceste modificări, operate tocmai in scopul asigurării conformității contractului cu prevederile legale in vigoare si care l-au impactat (OUG nr.50/2010) si cu reglementările comunitare, respectiv Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Contractul este rezultatul manifestării de voința a părtilor, al consimțământului lor liber exprimat, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate, de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței pârtilor. Cu atât mai mult, in cauza de fata nu exista niciun indiciu din care sa rezulte ca părțile arfi ajuns la un acord privind un nou mod de calcul al dobânzi.

Dobânda a fost stabilita prin voința părtilor si in acord cu legislația in vigoare in acel moment. Imprumutatul a fost informați in mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite de subscrisa si in cunoștința de cauza a semnat contractele de credit bancar. Părțile, prin voința lor, au stabilit expres ca rata anuala de dobânda este variabila prin luarea in considerare a evoluției indicatorilor de referința. Banca rezervandu-si totodată dreptul de a revizui rata de dobânda.

A mai arătat că, in contractele de credit pentru nevoi personale garantate cu ipoteca, in forma inițiala a acestora, nu era definita o marja a Băncii, la acel moment neexistand o prevedere legala care sa oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost in calculul dobânzii. Marja băncii a fost introdusa in contractul de credit prin actul adițional de conformare la OUG nr.50/2010. Dobânda convenita de parti la incheierea contractului este o dobânda variabila: este o dobânda variabila, care se poate modifica, prin acordul pârtilor, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta(EURIBOR/LIBOR/ROBOR etc).

Ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, de buna credința a modificat prevederile art.8 din contract, introducând in contract formula de calcul prevăzuta expres de legiuitor in art.37.

A mai învederat ca după . OUG 174/2008 pentru completarea si modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, banca a fost in imposibilitate de a-si exercita dreptul stabilit prin contractul de credit intrucat, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda, nu mai este posibila decât prin semnarea unui act adițional la contractele de credit.

Asa fiind, in prezent, Banca nu isi mai poate exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractul de credit intrucat, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda (fara ca actul normativ sa distingă cu privire la cearfi putut sa insemne mod ifica rea), nu mai este posibila decât prin semnarea unui act adițional la contractul de credit.

Pârâta a subliniat faptul că, începând cu 21.09.2010 modificarea dobânzii are loc trimestrial, in funcție de evoluția indicelui UBCR, marja băncii fiind stabilita in raport de situația existenta la acest moment. Marja este un element fix ce intra in componenta dobânzii, insa aceasta nu poate fi stabilita in raport de situația existenta la momentul semnării contractului, neexistand o asemenea noțiune in legislație, la acel moment si pe considerentul neretroactivitatii legii.

A mai arătat că, in contractele de credit inițiale nu era definita o marja a Băncii, la acel moment neexistand o prevedere legala care sa oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost in calculul dobânzii.

Un argument in plus in favoarea celor anterior învederate ii constituie si faptul ca art.93lit.g) din OG nr.21/1992 a fost introdus in lege, in aceasta forma si cu obligativitatea variației ratei dobânzii in funcție de indici de referința verificabili, prin OUG nr. 174/2008, ce a intrat in vigoare la 27.12.2008. deci ulterior modificării dobânzii operata de către societatea noastră, majorare care a avut loc in luna mai, moment in care obligația legala instituita prin art.93 nu exista in legislație. Un argument in plus ii constituie si principiul neretroactivitatii legii. Constituția România a ridicat la rang de principiu fundamental regula de drept potrivit căreia legea nu dispune decât pentru viitor, cu excepția celei penale si contravenționale mai favorabile(art.l5 alin.2 din constituția României).

A reiterat faptul ca la data semnării contractelor de credit in aceste contracte nu era definita o marja a Băncii, la acel moment neexistand o prevedere legala care sa oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost in calculul dobânzii, aspect recunoscut si de reclamantin cuprinsul cererii introductive de instanța.

Marja băncii a fost introdusa in contractul de credit in conformitate cu prevederile art.37 din OUG nr.50/2010, incepand cu data de 21.09.2010, neexistand o astfel de noțiune definita sau uzitata in contractactul de credit la momentul semnării acestuia. Precizam ca la momentul acordării creditului, legislația in vigoare nu statua in sarcina creditorilor obligativitatea menționării unei formule de calcul a dobânzii care sa cuprindă elementul „marja". Așadar, reclamantul se afla in eroare atunci când iau ca punct de reper noțiunea de „marja" a Băncii, aceasta noțiune fiind introdusa abia prin OUG nr. 50/2010. Obligația băncilor de a include in calculul dobânzilor un indice de referința EURIBOR/LIBOR/ROBOR, in funcție de moneda creditului si o marja fixa a fost introdusa abia prin OUG nr.50/2010, or contractele in speța au fost incheiat in 05.08.2007.(in același sens s-a pronunțat si Tribunalul București, dec." .136/20.06.2013, dosar nr._ ).

Dobânda era raportata la indicele de referința, insa nu era alcătuita dintr-o marja si indicele de referința.

A mai arătat că o eventuala formula de calcul a dobânzii ar trebui agreata de ambele parti contractuale, astfel incat sa fie respectat principiul echității.

In ceea ce privește stabilirea unei formule de calcul a dobânzii formata din marja băncii +LIBOR, formula ce urmează a se aplica retroactiv, inca de la momentul încheierii contractului de credit va învederam următoarele:

La momentul acordării creditului, legislația in vigoare nu prevedea in sarcina creditorilor menționarea dobânzii ca fiind compusa din marja+indice de referința sau o periodicitate la care banca era obligata sa actualizeze rata de dobânda.

Din analiza dispozițiilor art.37 din OUG nr.50/2010 rezulta, astfel cum a reținut si ICCJ in decizia nr.1293/2013, pronunțata in dosar nr._ *, ca legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzilor, ci a impus doar transparenta in redactarea clauzelor contractuale, in sensul de a lega dobânda aplicabila creditului de un indice de referința, la care se poate adaugă o marja, fara ca aceasta marja sa fie in vreun fel limitata de actul normativ. OUG nr.50/2010 nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, acesta determinandu-se prin raportare la criterii economice obiective, o eventuala modificare a modului de reglementare a altgoritmului de calcul a dobânzii neputand afecta drepturile si obligațiile pârtilor din contract. Astfel, printr-o eventuala adaptare a contractului de credit la rigorile OUG nr.50/2010, se poate viza numai nuanțarea reglementarii controctuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fara nicio influenta asupra prețului, a costului total al creditului si repunerea in discuție g cunatumului dobonzii. Adaptarea OUG nr.5Q/Ț2LQ nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci gsigumreg unei mgi mgri transparente in piața serviciilor financiar-ocrcare.

De asemenea a mai arătat că, începând cu data de 21.09.2010 banca variază dobânda numai in funcție de variația indicelui de referința LlBOR la acest moment legislația in vigoare aplicabila creditelor de nevoi personale garantate cu ipoteca nu impunea o formula de calcul a ratei dobânzii in care sa intre un element fix si unul variabil, astfel după cum reclamanții recunosc in cuprinsul acțiunii. Iar art.93din OG nr.21/1992 a intrat in vigoare la 27.12.2008, prin modificările aduse de OUG n r 174/2008, deci ulterior semnării contractului de credit. Conform principiilor constituționale si regulilor de drept civil legea dvia nu retroactiveaza si nici nu se aplica principiul legii mai favorabile. Contractul fiind incheiat anterior datei intrări in vigoan a modificărilor aduse OG nr.21/1992, in lipsa unei dispoziții exprese a legii, nu poate fi impactat de modificarie ulterioare suferite de un act normativ.

In ceea ce privește OUG nr.50/2010 aceasta s-a constituit . retroactivitate a legii civile, astfel cum este menționat expres in cuprinsul sau(art.95 alin.2 forma inițiala). De altfe, in cuprinsul acestui act nrmativ se arata ca având în vedere că transpunereg și implementgreg în legislgțig naționolă o Directivei 2008/48/CE o Parlamentului European și a Consiliului din 23 gprilie 2008 privind controctele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87 **EE a Consiliului trebuie realizată până la data de 11 iunie 2010, adoptarea prezentei ordonanțe de urgență se impune pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligțiile prevăzute în getul normativ europeon, gstfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieței interne comunitare, care impune asigurgreg unui cadru de reglementgre unitgr la nivelul Uniuni Europene.

Ținând cont de faptul că în lipsa unei reglementări imediate a contractelor de credit pentru consumotori aceștia nu ar putea beneficia de drepturile prevăzute de actul normativ european și că s-ar creea o denaturare o concurenței...", deci un asemenea act normativ a fost menit sa vina in sprijinul imprumutatilor si sa transpună intern o reglemnetare europeana, pe cale de consecința neputandu-se contitui . aspră cu privire la tratamentul aplicabil băncilor".

Prin efectul legii banca a fost obligata sa conformeze contractele de credit la rigorile ordonanței in termenul de 90 de zile prevăzut de aceasta, neavand un drept de opțiune intre a aplica sau nu dispozițiile acestui act normativ. Ulterior, prin Legea nr.288/2010 s-a acordat imprumutatilor cu credite in derulare la momentul intrării in vigoare a OUG 50, posibilitatea de a renunța expres la efectele acestui act normativ, drept de care reclamnatii nu au inteles sa uzeze.

Întrucât dobânda variază trimestrial in funcție de evoluția indicelui de referința LlBOR CHF, implicit trimestrial se modifica si graficul de rambursare, care trebuie sa reflecte noile modificări intervenite. Marja băncii ramane însă fixa.

Evoluția indicelui LIBOR este publica si poate fi accesata de orice consumator prudent si diligent si este adusa si la cunoștința imprumutatilor trimestrial.

Cu privire la capătul nr.5 ale cererii de chemare in judecata solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat, având in vedere ca toate plățile efectuate de către reclamant in contul creditului (rata de capital + rata de dobânda) au fost plați datorate in temeiul unui contract valabil incheiat de parti, contract ale cărui prevederi au fost respectate de către O. B. România SA.

Incidente in acest sens sunt si dispozițiile art. 1092 cod civil potrivit căruia „orice plata presupune o datorie".

De asemenea, solicită să se observe că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva, deoarece obligația împrumutatului se executa in timp, prin rate succesive, iar obligația imprumutatorului de a lasă la dispoziția celui dintâi suma de bani, se intinde pe toata durata contractuala.

De asemenea, a solicitat să se observe ca admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva, deoarece obligația imprumutatului se executa in timp, prin rate succesive, iar obligația imprumutatorului de a lasă la dispoziția celui dintâi suma de bani, se intinde pe toata durata contractuala.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive, ex tunc.

Acest fapt se explica, prin imposibilitatea uneia dintre partide a returna folosința asigurata de cealaltă parte.

Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si in cazul contractelor de credit incheiate de Banca. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție in schimbul clauzelor referitoare la diferența de dobânda, in condițiile in care obligațiile de plata au fost onorate la termen si in mod complet.

În situația in care numai banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, cararacterizata juridic de imbogatirea fara justa cauza a imprumutatilor. Patrimoniul acestora s-ar imbogaticu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, in timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reintregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

În ceea ce privește capătul nr. 8 al cererii de chemare in judecata cu privire la cheltuielile de judecata, solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neintemeiat in condițiile in care instanța va respinge cererea formulata de către reclamant.

Pentru considerentele anterior exprimate, solicită instanței respingerea cererii formulata de reclamantul ca neîntemeiata.

In ceea ce privește proba cu expertiza contabila solicitata de către reclamant a solicitat înlăturarea acesteia ca nefiind utila, pertinenta si concludenta soluționării cauzei, intrucat sumele de bani achitate in contul creditului au fost percepute după formula indicata in contracte.

Părțile si-au exprimat liber voința atât la data semnării contractului, cat si la data semnării actelor adiționale la acesta, astfel ca aceasta voința nu poate fi ignorata.

Deoarece un contract se incheie mutuum consensu, tot astfel se si modifica.

Instanța nu poate cenzura voința pârtilor decât in cazurile anume prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul de față.

În drept, a invocat prevederile art.1092 Cod civil, OUG nr. 50/2010, modificata si completata prin Legea nr. 288/2010, OUG nr.174/2008, art. 3 Cod . data de 11.02.2015 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a arătat, cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Tg. M., că în sens contrar celor susținute de pârâtă, prin raportare la obiectul cauzei pendinte, respectiv constatarea nulității absolute a unei clauze din cuprinsul unui contract încheiat între un consumator și un profesionist, se află în situația cazului de competență teritorială alternativă prevăzut de disp. art. 113, alin. 1, pct. 8 Cod proc. civ, normă legală care oferă posibilitatea reclamantului să sesizeze, în mod alternativ și instanța de la domiciliul acestuia.

Având în vedere faptul că, pe de o parte reclamantul deține calitatea de consumator în raport cu instituția bancară, în conformitate cu dispozițiile art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 iar, pe de altă parte, domiciliul acestuia se află în Tg. M., rezultă fără putință de tăgadă faptul că Judecătoria Tg. M. este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Referitor la excepția lipsei de interes și, respectiv, a lipsei de obiect a capătului de cerere nr. 4., a arătat că, pârâta a mai invocat prin întâmpinare, în mod concomitent, atât excepția lipsei de interes, cât și a lipsei de obiect cu privire la petitul nr. 4 al acțiunii introductive, susținând, în esență, faptul că începând cu data de 21.09.2010, în contractul de credit încheiat între părți, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, fluctuația ratei dobânzii are loc exclusiv în funcție de variația indicelui LIBOR 31.

Pârâta menționează, totodată, în susținerea acestor excepții faptul că aceasta ar fi adoptat un comportament contractual corespunzător chiar anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, respectiv, odată cu apariția Legii nr. 174/2008, dispoziții legale care interziceau modificarea unilaterală a unei clauze contractuale de către o parte contractantă.

Un prim aspect care se impune a fi menționat constă în împrejurarea potrivit căreia petitul nr. 4 al acțiunii introductive, cu privire la care se invocă aceste excepții procesuale este un petit accesoriu față de petitul 2 și 3, constând în obligarea pârâtei la recalcularea ratelor de dobândă în acord cu petitul nr. 3 al acestei acțiuni.

Ca atare, ab initio nu se poate susține lipsa de interes sau obiect cu privire exclusiv la petitul nr. 4, în condițiile în care acesta este o consecință a petitelor subsecvente.

În ceea ce privește netemeinicia excepțiilor invocate prin raportare la modificarea contractuală intervenită ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, accentueză faptul că existența interesului reclamantului este evidență, având în vedere faptul că aceste clauze contractuale (art. 5.4, 5.2 din contractul de credit încheiat între părți) au fost aplicabile raporturilor juridice dintre părți până la data încheierii actului adițional la care se face referire, în baza acestor prevederi contractuale pârâta încasând numeroase sume de bani.

Vreun interes în constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, interesul acestuia este evident, în condițiile în care aceste clauze au vătămat intereselor consumatorului o perioadă îndelungată de timp.

De asemenea, cererea reclamantului nu poate fi catalogată ca fiind lipsită de obiect, pe de o parte deoarece acesta este expres determinat iar, pe de altă parte, având în vedere faptul că potrivit jurisprudenței ICCJ, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale inserate în contracte bancare echivalează cu constatarea nulității absolute a acestora (Decizia nr. 686/21.02.2012 a ICCJ) în același context, precizăm faptul că susținerea pârâtei potrivit căreia eventuala admitere a acțiunii reclamantului ar rămâne „fără efect juridic" în condițiile în care solicitarea reclamantului de restituire a sumelor de bani percepute de pârâtă în temeiul unor clauze abuzive este o consecință directă a constatării nulității absolute a acestor clauze, repunerea părților în situația anterioară impunându-se ca efect al constatării nulității, prin raportare la principiul restitutio in integrum, în mod retroactiv.

În ceea ce privește prevalarea pârâtei de dispozițiile Legii nr. 174/2008, dispoziții legale care interziceau modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, a precizat faptul că, întradevăr, în acord cu această normă legală instituția bancară nu mai avea posibilitatea modificării unilaterale a clauzelor contractuale, însă nu poate rămâne nesancționată conduita culpabilă a intimatei care nu a procedat la scăderea dobânzii efective odată cu scăderea indicelui LIBOR, deși această împrejurare era prevăzută în mod expres în contract, fiind obligatorie pentru părți, modificarea urmând a fi efectuată în temeiul contractului și nu prin voința unilaterală a băncii.

Având în vedere cele arătate anterior, rezultă fără putință de tăgadă faptul că reclamantul justifică un interes și pe cale se consecință se impune respingerea excepției lipsei de interes și a lipsei de obiect a petitului nr. 4.

Cu privire la fondul cauzei a arătat că, prin întâmpinare pârâta susține, uzând de o expunere extrem de amplă, în esență faptul că la semnarea contractului de credit părțile nu au avut în vedere o formulă de calcul a ratei dobânzii formată din marja băncii si LIBOR, legislația în vigoare la acel moment neimpunând o astfel de formulă de calcul, această formulă devenind obligatorie abia ulterior intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, când a fost și introdusă în contract.

Totodată, se invocă legalitatea contractului de credit încheiat între părți prin raportare la modificarea intervenită ca urmare a încheierii actului adițional din 2010, susținând faptul că instanța de judecată este ținută să analizeze contractului încheiat între părți în forma existentă la data introducerii acțiunii introductive, prevalându-se, în acest sens de principul forței obligatorii a contractului.

În ceea ce privește susținerea pârâtei privind lipsa obligativității unei formule de calcul a dobânzii compusă din marja fixă a bănci și indicele de referință Libor anterior OUG nr. 50/2010, accentuăm faptul că din interpretarea clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit încheiat între părți, potrivit cărora: „Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută ( exemplu EURIBOR, LIBOR si ROBOR rezultă fără dubiu că modificarea unilaterală, indiferent că este de majorare sau reducere, putea avea loc doar prin raportare la acești indici financiari obiectivi.

În acest sens, a reiterat faptul că, în speță modificarea dobânzii este lăsată la aprecierea discreționară a băncii, instituția bancară neprocedând la scăderea dobânzii efective odată cu scăderea indicelui LIBOR, astfel că reclamantul, în calitate de client a fost prejudiciat prin plata unor sume mai mari de bani decât cele corespunzătoare nivelului indicelui de referință indicat de către bancă.

Astfel, conform art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

D. astfel opțiunea acestuia de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

În ceea ce privește susținerea pârâtei potrivit căreia în anul

2010 a fost încheiat un act adițional ca urmare a intrării în vigoare a

OUG nr. 50/2010 prin care fi redat caracterul legal convenției de

credit, accentuăm faptul că o asemenea susținere nu poate fi primită

în condițiile în care, în realitatea prin acest act adițional instituția

bancară a impus, din nou abuziv, fără realizarea unei negocieri, o

valoare predeterminată a marjei băncii.

Totodată, potrivit actului adițional evocat, marja băncii nu poate fi micșorată, indiferent de evoluțiile financiar-bancare, ceea ce constituie tot o reglementare abuzivă.

În același context se mai impune remarca faptului că pârâta a „aliniat" marja fixă a băncii la diferența dintre LIBOR și dobânda de la data aplicării dispozițiilor OUG nr. 50/2010 și nu la diferența existentă la încheierea contractului, aspect care determină situația în care marja „fixă" a băncii să varieze de la un contract la altul.

Cu alte cuvinte, deși s-a încercat crearea unei aparențe de legalitate a clauzelor contractuale contestate, prin trimiterea la indicatorii financiari obiectivi (Euribor/Eur, Libor/CHF, Robor/Ron), în realitate intimata nu a ținut cont de acești indicatori în condițiile în care, în mod paradoxal, deși Libor a scăzut, constant începând cu anul 2008, ajungând la valoarea de 0.02 în anul 2013, dobânda a crescut de la 5,7% la 6,99 %.

În ceea ce privește restul susținerilor pârâtei din cuprinsul întâmpinării face trimitere la argumentele expuse în acțiunea introductivă, argumente care se aplică mutatis mutandis.

În probațiune a fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: contract de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice (f.11-23), scadențar credit (f.24-26), decizia nr.3133/2009 a Curții de Casație și Justiție a II-a Civilă (f.27-33), notificare (f.44-45), plic (f.46,71,113), adrese (f.66-68,110), interogatoriu (f.69-70), notă de evaluare (f.79), raport de expertiză contabilă (f.80-107), file CEC B. (f.111),copii factură și chitanță (f.115).

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei de interes întrucât clauzele respective nu mai fac parte din contract, instanța reține faptul că una dintre condițiile esențiale pentru a fi parte într-un proces este cea privitoare la interesul invocat, prin acesta înțelegându-se folosul practic urmărit de cel care a sesizat instanța.

Potrivit art. 33 Cod Procedură Civilă interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

În cauza dedusă judecății, interesul există sub forma reliefată în acțiune, respectiv petitul numărul 4 al acțiunii introductive.

Faptul că la acest moment clauzele vizate nu mai există nu transformă acțiunea într-una lipsită de interes, raportat la împrejurarea că acele clauze și-au produs efectele.

Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de interes.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze întrucât clauzele respective nu mai fac parte din contract instanța reține:

Chiar dacă o clauză a fost înlăturată dintr-un contract nu înseamnă că respectiva prevedere nu mai poate fi analizată pentru a se determina dacă, în perioada în care a fost în vigoare, a avut sau nu un caracter abuziv.

Dacă s-ar raționa în alt mod ar rezulta că partea care a introdus clauza respectivă ar putea acoperi nulitatea clauzei prin eliminarea acesteia, paralizând astfel efectul restitutio în integrum corespunzător constatării caracterului abuziv, implicit al nulității clauzei, îmbogățindu-se în temeiul unei prevederi nule prin simpla sa manifestare de voință.

În condițiile în care respectiva clauză a fost parte dintr-un contract încheiat între părți, acțiunea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al acesteia vizează forma din intervalul temporal în care respectiva clauză și-a produs efectele.

Caracterul abuziv al unei clauze la un moment dat dăinuiește indiferent de modificările ulterioare ale clauzei.

Cu alte cuvinte, deși caracterul abuziv al unei clauze poate fi înlăturat, acest efect se produce pentru viitor, însă, în condițiile în care și-a produs efectele, va subzista caracterul abuziv al clauzei pentru perioada anterioară modificării/înlăturării sale.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că întrepârâtă și reclamantul V. R.-F. s-a încheiat:

- Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/_/05.08.2008 având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 40.000CHF pentru o perioadă de 120 luni

Reclamantul au solicitat să se constate ca având un caracter abuziv clauzele prin care se stabilește:

-Modul de calcul al dobânzii variabile (posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda), respectiv:

art. 5.2 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

-considerarea ca acceptat a noului nivel al dobânzii în cazul nerambursării creditului în termen de 10 zile, prevăzute la:

art. 5.4 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

ANALIZAREA APLICĂRII LEGII 193/2000 ÎN CEEA CE PRIVEȘTE CONTRACTELE SUSMENȚIONATE

Instanța reține că aceste contracte de credit bancar intră sub incidenta Legii nr. 193/2000, întrucât persoana împrumutată are calitatea de consumator, iar banca de profesionist.

Aceste prevederi legale sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, de reglementare si administrative ale Statelor membre in materie de credit destinat consumului, art. 1 pct. 2 lit. a și b.

În ceea ce privește principiul forței obligatorii și principiul libertății contractuale, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod Civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante.

Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri.

În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 Cod Civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod Civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului.

Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Astfel nu se poate susține inexistența unor clauze abuzive în cazul în care persoanele împrumutate au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare.

Prin Hotărârea nr. C-_, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, CJUE a arătat că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

O clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator.

Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.

Rațiunea avută în vedere la adoptarea Legii 193/2000 l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată.

Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează că se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prevederile art. 4, alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe:

să nu fi fost negociată
să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.

I - CLAUZA SĂ NU FI FOST NEGOCIATĂ

Condiția lipsei negocierii este îndeplinită, niciuna dintre prevederile contractuale ce vor fi analizate nefiind negociată direct cu clientul, în sensul Legii 193/2000.

Negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale, iar pârâta nu a dovedit eventualele concilieri, discuții, oferte privind modificarea efectivă, substanțială, vizând însăși natura clauzelor cuprinse în convenție.

Faptul că exista posibilitatea de a se încheia un alt tip de contract sau de a se încheia același tip de contract cu altă bancă, nu echivalează cu negocierea clauzelor cu clientul.

Alineatul 2 al art. 4 din lege prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.

Puterea de negociere a consumatorului nu izvorăște nici din posibilitatea ce-i este oferită de bancă de a formula o contraofertă, nici din eventuala pregătire tehnică deosebită a consumatorului, ci în mod special din starea puterii sale economice, care se află într-o vădită precaritate și disproporție raportat la puterea economică a băncii.

Altfel spus, existența puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporționalitate a puterii economice, de care trebuie să se bucură ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre partenerii precontractuali se află într-o poziție prin excelență dominantă, iar celălalt într-o poziție prin excelență dominată.

Faptul că banca furnizează produse financiare diferite cu costuri diferite de la un client la altul nu reprezintă altceva decât expresia varietății ofertei de produse financiare pe care o bancă le expune la un moment dat pe piață, combinată cu varietatea particularităților economice, sociale și psihologice a fiecărui consumator în parte, fiind absurd a se imagina o uniformitate absolută de servicii financiare efectiv prestate, de vreme ce clientela unei bănci nu este nici pe de parte în mod absolut uniformă.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Așadar, lipsa unei negocieri este inerentă conceptului juridic de consumator, construit pe realitatea disproporției de putere economică dintre acesta și comerciant, respectiv conceptului juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de către bancă, în redactarea cărora intervenția consumatorului nu poate fi decât minimală ori inexistentă.

Potrivit art. 4 alin.3 din lege, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte dovezi în acest sens.

Or, în cauza banca nu a făcut astfel de dovezi cu care să dovedească faptul că a fost negociată clauza.

Deci banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat..

Simpla semnare a contractului și chiar cunoașterea semnificației clauzei de către consumator, nu echivalează cu negocierea clauzei.

În lipsa dovezii negocierii clauzei, instanța consideră ca îndeplinită condiția lipsei de negociere prevăzută de lege.

II - CLAUZA SĂ CREEZE UN DEZECHILIBRU SEMNIFICATIV ÎNTRE DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR, ÎN DETRIMENTUL CONSUMATORILOR ȘI CONTRAR CERINȚELOR BUNEI CREDINȚE.

Precizări preliminare

Condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților trebuie să existe din momentul încheierii contractului, faptul că dezechilibrul a intervenit ulterior neputând conferi caracter abuziv unei clauze căreia i-a lipsit inițial acest atribut.

Totuși, nu trebuie confundat momentul în care clauza abuzivă este inserată într-un contract cu momentul în care consumatorul conștientizează faptul că acel dezechilibru semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților are un efect major asupra patrimoniului său.

Dezechilibrul semnificativ al clauzei în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților poate exista din momentul încheierii convenției, numai că persoana împrumutată poate deține resursele necesare compensării ori acoperirii acestei inegalități ori clauza nu și-a produs efectele ei maxime astfel încât consumatorul să fie sensibil afectat.

Chiar și în cazul în care o clauză abuzivă nu a produs niciun efect, aceasta nu înseamnă că își pierde caracterul abuziv.

Legea se referă la dezechilibrul pe care clauza îl creează între drepturile și obligațiile părților, în sensul unei inegalități semnificative a acestora, iar nu în ceea ce privește efectul pe care acest dezechilibru îl are asupra consumatorului ori asupra patrimoniului acestuia.

Relativ la împrejurarea dacă dobânda face parte din obiectul contractului și este exclusă de la verificarea caracterului abuziv, instanța găsește necesară citarea considerentelor CJUE care s-a pronunțat în data de 26.02.2015 în cauza C 143/13:

„Potrivit conținutului acestei întrebări, ea privește problema dacă noțiunile „obiect [principal]” și/sau „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, pot fi interpretate în sensul că includ, printre elementele care formează contraprestația datorată instituției de credit, D. aferentă acestui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, din comisioane bancare și din alte costuri incluse și definite în acest contract.

Textul întrebării amintite menționează în plus că ea privește includerea în aceste noțiuni de obiect principal și/sau de preț a tuturor clauzelor unui contract de credit de consum garantat printr‑o ipotecă, care cuprind o contraprestație datorată de consumator creditorului și care fac parte din noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, astfel cum este definită la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, din noțiunea de D..

Or, este necesar să se constate, pe de o parte, că din ansamblul motivelor deciziei de trimitere reiese că litigiul principal, astfel cum este pendinte în stadiul recursului introdus în fața instanței de trimitere, privește cel mult două tipuri de clauze referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului și care sunt incluse în contractele de credit în discuție în litigiul principal, și anume clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor și clauze care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice rata dobânzii. Se pune, în cadrul acestui litigiu, problema dacă asemenea clauze intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, care urmărește transpunerea în dreptul român a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect [principal]” și „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48.

Această din urmă noțiune este, așadar, definită într‑un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă.

În schimb, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 42).

Totodată, termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 37 și 38).

În jurisprudență, Curtea a formulat de altfel criterii pentru interpretarea noțiunilor menționate care țin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei 93/13, și anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 39 și 40).

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” acoperă tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

În această privință, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea acestor clauze în funcție de împrejurările proprii speței, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45).

Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului.

Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Curtea a considerat de asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55).

Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.

În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.

Astfel, trebuie amintit mai întâi că Curtea a statuat deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Apoi, este necesar să se constate că clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera (j) din anexa la Directiva 93/13, care, conform articolului 3 alineatul (3) din aceasta din urmă, conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Punctul 2 litera (b) din această anexă precizează condițiile în care punctul 1 litera (j) nu aduce atingere unor asemenea clauze.

Ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Acest lucru este valabil și în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta.

În plus, poate să constituie și un indiciu privind caracterul accesoriu al unor asemenea clauze împrejurarea că acestea, întrucât cuprind în esență un mecanism de ajustare care permite creditorului să modifice clauza de stabilire a ratei dobânzii, nu par totuși să poată fi separate de această clauză de stabilire a ratei dobânzii, care poate să facă parte din obiectul principal al contractului.

În sfârșit, aceste clauze par să rămână și în afara domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul pus la dispoziția Curții pare să reiasă că caracterul lor abuziv nu este invocat din cauza unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare, în special pentru motivul întemeiat pe „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”.

În ceea ce privește, în al doilea rând, clauzele care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Se pune mai întâi problema dacă asemenea clauze pot intra sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat, dat fiind că s‑ar considera că ele fac parte din clauzele contractuale care definesc „obiectul [principal]” al contractului, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, după cum s‑a arătat deja la punctul 54 din prezenta hotărâre.

Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.

În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului.

Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a D. și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului.

Apoi, revine în egală măsură instanței de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Or, anumite elemente din dosarul de care dispune Curtea par să indice mai degrabă contrariul.

Astfel, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 58).

În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr‑o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.

În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, având în vedere elementele furnizate de Curte ca răspuns la întrebarea adresată, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61).

În această privință, este necesar a aminti că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 și 71).

Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73).

Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut și ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 74).

Or, în ceea ce privește clauzele contractuale în discuție în litigiul principal și, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilității pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcție de criteriul, la prima vedere puțin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical.

În al doilea rând, în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea”.

Față de considerentele deciziei CJUE susmenționate, instanța va proceda la analizarea caracterului abuziv al clauzelor privitoare la dobândă:

1.Modul de calcul al dobânzii variabile (posibilitatea băncii de a majora dobânda în mod unilateral, fără a exista consimțământul împrumutatului)

Art. 5.2 din contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008 menționează următoarele „Dobânda este variabilă, în conformitate cu politica Băncii.

Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.

Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă.

Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate”.

Instanța va proceda la analiza acestei clauze care ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța constată că motivul întemeiat nu este prevăzut în contract, dând astfel băncii posibilitatea săvârșirii unor abuzuri prin invocarea așa zisei „politici a Băncii”.

Referirea la valoarea de referință pentru valută este făcută doar cu titlu exemplificativ ca unul din elementele în funcție de care banca și-ar putea modifica „politica”.

Față de neindicarea motivului întemeiat care ar putea să ducă la modificarea politicii Băncii de la momentul încheierii contractului, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, fiind abuzive următoarele prevederi încadrate în ghilimele:

…, în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, …, fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.

Faptul că dobânda este variabilă și că se calculează luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută nu este abuzivă, ci este în concordanță cu voința părților la momentul încheierii contractului, respectând totodată prevederile Legii 193/2000.

Clauza privind considerarea ca acceptat a noului nivel al dobânzii în cazul nerambursării creditului în termen de 10 zile

-Art. 5.4 din contractul de credit nr. C2204/1000/_/22.10. 2008 conform căruia ”În cazul în care, ca urmare a modificării ratei dobânzii de către Bancă, Clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă”

Analizând coroborat dispozițiile acestui articol cu cele ale articolului 5.3, instanța apreciază că acesta creează în defavoarea consumatorului un dezechilibru major, în sensul că, în cazul în care dobânda va fi modificată, banca urmează a încunoștiința clientul prin scrisoare ori extras de cont, ori conform tezei finale a art. 5.3 chiar prin afișare la sediul băncii, moment în care clientul are la alegere 2 variante, ambele în favoarea băncii:

- fie în termen de 10 zile calendaristice rambursează tot creditul acordat plus dobânzi

- fie nu rambursează creditul, caz în care se consideră că a acceptat tacit noul procent de dobândă.

Or, în mod evident această clauză atât prin ea însăși dar și corelată cu art. 5.3 creează, în detrimentul consumatorului și în beneficiul băncii, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

MĂSURI CA URMARE A CONSTATĂRII CARACTERULUI ABUZIV AL UNOR CLAUZE

Precizări preliminare

Deși Legea 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, practic regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin Hotărârea nr. C-_, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, Curtea a considerat că articolul 6 alineatul (l) din Directiva 93/ 13/CEE, care prevede că, clauzele abuzive existente . între un consumator și un vânzător sau un furnizor „nu creează obligații pentru consumator”, constituie o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a uneia dintre părțile contractului, încearcă să înlocuiască echilibrul formal stabilit de acesta între drepturile și obligațiile părților cu un echilibru real care să poată restabili egalitatea între acestea.

Contractul existent între părți trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Chiar dacă este vorba despre un contract cu executare succesivă, nu va opera excepția de la principiul restitutio in integrum în cazul anulării unui asemenea act, întrucât această excepție care consacră menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă nu vizează contractele de credit, ci contractele în cazul cărora există imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare (ex. contractele de locațiune), tocmai această imposibilitate justificând excepția, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Eliminarea clauzelor abuzive

Având în vedere că s-a stabilit caracterul abuziv clauzelor arătate în continuare, va obliga Banca să înlăture aceste clauze din contractele de credit susmenționate, urmând ca aceste contracte să continue.

Astfel, instanța va obliga Banca să înlăture prevederile contractuale care stabilesc:

-Modul de calcul al dobânzii variabile (posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda), respectiv:

art. 5.2 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

Vor fi eliminate numai paragrafele:

-considerarea ca acceptat a noului nivel al dobânzii în cazul nerambursării creditului în termen de 10 zile, prevăzute la:

art. 5.4 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

Relativ la dobânda cu care vor continua contractele de credit, instanța reține că în baza art. 13 din Legea 193/2000, instanța poate dispune modificarea contractului, în sensul înlăturării dobânzii aplicate prin modificare abuzivă și revenirea la dobânda inițial stabilită prin contract, iar a dispune stabilirea unei alte dobânzi ar însemna rescrierea clauzei din contract ceea ce contravine scopului Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit căreia profesionistul care practică clauze abuzive trebuie să fie sancționat prin eliminarea unei astfel de clauze, iar modificarea voinței părților de la momentul încheierii contractului nu se încadrează în această categorie.

Astfel, instanța judecătorească nu poate interveni, în sensul modificării, unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții.

După cum s-a pronunțat CJUE în Hotărârea nr. C-_ Banco Espanol de Crédito, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13.

Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovost’, punctul 41 și jurisprudența citată), în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.

Rezultă că nu îi este permis instanței ca, în cazul în care constată existența unei clauze abuzive într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să modifice conținutul respectivei clauze în loc să se limiteze numai la a stabili că aceasta nu se aplică în ceea ce privește consumatorul în cauză.

Schimbarea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți.

Instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar și în situația în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.

Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea formulată.

Cheltuieli de judecată

Având în vedere că s-a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată cerută de art. 452 Cod Procedură Civilă, instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 2252 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din care suma de 992 reprezentând onorariu avocațial și suma de 1260 reprezentând onorariu expertiză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca nefondată excepția lipsei de obiect invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul V. R. F., domiciliat în Târgu-M., ., jud. M., CNP_ în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, sector 1, .-68, cod poștal_ și în consecință constată ca fiind abuzive:

Modul de calcul al dobânzii variabile (posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda), respectiv:

art. 5.2 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

Vor fi eliminate numai paragrafele:

Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, …, fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.

Considerarea ca acceptat a noului nivel al dobânzii în cazul nerambursării creditului în termen de 10 zile, prevăzute la:

art. 5.4 din Contractul de credit nr. C2204/1000/_/05.08.2008

Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 2252 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din care suma de 992 reprezentând onorariu avocațial și suma de 1260 reprezentând onorariu expertiză.

Cu drept de apel la Tribunalul M. în 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Târgu M..

Pronunțată în ședință publică, azi, 08.12.2015.

P.,

GREFIER,

G. C. U.

L. E. L.,

Fiind în concediu de odihnă, semnează grefier-șef secție civilă delegat,

M. R. A.

4ex.07.01.2016.

Red.G.C.U.

Tehnored.L.M.

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3477/2015....		Plângere contravenţională. Sentința nr. 5570/2015.... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 5580/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 5580/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ