Acţiune în constatare. Sentința nr. 1232/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1232/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 18-03-2015 în dosarul nr. 1232/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA TÂRGU M.
DOSAR nr._
Sentința civilă nr. 1232/2015
Ședința publică din data de 18 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. M. G.
GREFIER: S. M. P.
Pe rolul instanței se află judecarea cererii formulate de către reclamantul O. F., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat D. M. în Tg. M., ./10, jud. M., în contradictoriu cu pârâta . SA prin Sucursala/Agenția Tg. M., cu sediul în Tg. M., P-ța Trandafirilor, nr. 50, jud. M., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile cu privire la prezenta cauză au avut loc la termenul din data de 25.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință, dară la care s-a amânat pronunțarea pentru termenul din data de 11.03.2015 și ulterior pentru termenul de azi.
INSTANȚA,
Deliberând cu privire la cauza de față constată:
Prin cererea formulată la data de 10.07.2014 sub nr. de dosar_, reclamantul O. F., în contradictoriu cu pârâta O. B. România S.A.- prin sucursala/ agenția AG. Piața Trandafirilor –Tg. - M., a solicitat să se constate că punctul 8.1 din contractul de credit ipotecar încheiat cu pârâta conține o clauza abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/1999: "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii", motiv pentru care a solicitat să fie înlăturată, cu continuarea contractului, în care solicită, de asemenea, să se constate că dobânda aplicabilă creditului este formată din marja fixă rezultată din scăderea din valoarea de 6,5% a valorii LIBOR de la data încheierii contractului, plus LIBOR. Aceasta rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 14 din Legea 190/1999, în forma în care aceasta era în vigoare la data încheierii contractului, cu cele ale art. 1 și 4 din Legea 193/2000.
De asemenea, reclamantul a solicitat să se constate că pârâta l-a obligat, fără temei, să plătească la începerea derulării contractului, un comision de acordare în valoare de 2%, conform punctului 9.1 lit. „a” din contractul de credit, încălcând astfel dispozițiile art. 15 din Legea 190/1999.
A mai solicitat reclamantul să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; obligarea pârâtei la despăgubiri reprezentând diferența de bani plătită în plus de către reclamant de-a lungul derulării contractului de credit și până în luna iunie a anului 2014, cu dobânda legală pentru această perioadă, cu obligarea pârâtei la plata despăgubirilor și în continuare, până la pronunțarea hotărâri și la restituirea sumei de 760 franci elvețieni, reprezentând comisionul de acordare a creditului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamantul a solicitat ca în situația în care se va considera că menționatele clauze nu sunt abuzive în conținutul lor ci doar în modalitatea în care pârâta a înțeles să le interpreteze, să se constate că aceasta s-a folosit de practici comerciale incorecte așa cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile Legii 363/2007.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 05.12.2006, a încheiat cu pârâta contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă, nr. C_ din 05.12.2006.
În ceea ce privește primul petit al acțiunii, constatarea că punctul 8.1 din contractul de credit ipotecar încheiat cu pârâta conține o clauza abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/1999 a arătat că în conformitate cu Legea nr. 296/2004, banca are obligația de informare completă a clientului la momentul semnării contractului, asupra elementelor esențiale și determinate în luarea hotărârii de contractare a creditului (rata dobânzii și factorii care implementează variația acesteia) asupra riscurilor implicate, asupra clauzelor care acordă băncii drepturi specifice contractelor bancare - cum este dreptul de a modifica unilateral dobânda.
Omisiunea informării clientului asupra unor aspecte esențiale și determinante pentru încheierea contractului constituie practica comercială înșelătoare, în sensul art.7 din Legea nr. 363/2007, sancționată cu instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte.
Reglementarea legală din OG nr.21/1992, art. 9 indice 3 lit. g pct. 3 prevede: „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia”.
C. legal general care reglementează problematica referitoare la acordarea și derularea creditelor de consum îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 289/2004 - privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum.
Pe de altă parte, definiția noțiunii de „clauze abuzive” se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori care dispune:ȚȚ „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Precizarea expresă a limitelor de interpretare a aceleiași noțiuni este precizată de dispozițiile art. “i” lit. „a” ale Anexei la Legea nr. 193/2000, document ce cuprinde dispoziții referitoare la clauzele considerate ca fiind abuzive în contractele încheiate între comercianți și clienți’ . Astfel sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilaterali clauzele contractului, fără a ava un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, f[ră o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia contractul”.
În privința celui de-al doilea petit, caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, a arătat că această clauză este o clauza abuziva, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului si la circumstanțele acestuia, precum si la caracterul său prestabilit si impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală sa ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având in vedere obligația de transparență contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si proiecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile si efectele pe în valută trebuie să cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii fata de moneda naționala fiind inevitabila, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționai in dreptul european si național întrucât este de natura să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligațiilor asumate.
Conform art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000: „ O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către Banca care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta conținutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozițiilor juridice ale pârtilor contractante in sensul afirmării intereselor băncii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slaba in contract. Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva întrucât reclamantul, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reala de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. În aprecierea echilibrului / dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile si obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporțional.
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat in calcul si aptitudinea acesteia de a îndepărta conținutul contractului in favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se in obținerea de către banca a unui câștig injust in detrimentul consumatorului, contrar principiului echității si bunei-credințe, principii ce trebuie sa guverneze relațiile contractuale.
În ceea ce privește comisionul de acordare a arătat că acest comision nu a fost negociat cu reclamantul și că, prin natura sa, i-a adus grave prejudicii. Acest comision este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, pârâta nu are nici un argument clar pentru perceperea acest comision, în condițiile in care acesta crește cu suma împrumutată, și nu există nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse, și cel perceput pentru un credit de consum.
În ceea ce privește al treilea petit, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului reclamantul a arătat că, având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către reclamant, se impune restabilirea prestațiilor contractului asumat, prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât sa se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespunda manifestării de voința în sensul angajării in acest raport juridic.
Stipularea un clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, in lipsa unui acord expres al părților prin care sa-si asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra reclamantului a riscului generat de hipervalorizarea CHF. Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar, care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb si, in consecința, asumarea în cunoștință de cauza a riscului valutar.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui, prin organizarea adecvata a activității de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsura în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității si bunei-credințe.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de parti la momentul încheierii contractului si, pe cale de consecința, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părțile au înțeles sa le stabilească, reclamantul a considerat ca se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, care odată cu . cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, care constituie o transpunere legislativa a soluțiilor conturate în practica.
În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiție în Decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț într-un contract cu executare succesiva.
În drept, reclamantul a invocat art. 1.164 - art. 1.177 Cod Civil, art. 194 Cod proc. Civ., Legea nr. 193/1999, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007.
Pârâta O. B. ROMANIA S.A., a formulat întâmpinare prin care a arătat că, având in vedere dispozițiile art. 413. alin. 1. pct. 1 din Codul Proc.Civ solicită suspendarea judecării cauzei, întrucât pe rolul CJUE există Dosarul C-143/13 având ca obiect definiția prețului si a obiectului din contractele bancare cu privire la clauzele abuziv, atașând întâmpinării încheierea de ședința din data de 21 mai 2014 din dosarul_, a Judecătoriei T. care a dispus suspendarea judecării cauzei in baza art. 413, alin. 1. pct. 1 din Codul Proc. Civ. pana la soluționarea cauzei ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul CJUE.
În continuare, pârâta, în temeiul art. 247 Cod de procedura civila a invocat excepția lipsei calității procesuale a acesteia, în legătură cu cererea de chemare in judecată formulata de reclamantul O. F., întrucât potrivit prevederilor înscrise la art. 16.3 din contractul de credit C_ /05.12.2006, pârâta a cesionat crdituzl acordat reclamantului către O. Financiang Solutions B.V., reprezentata în România de O. Romania S.A., cu
În aceste condiții, pentru a se da eficiență practica dreptului la apărare si la un proces echitabil, a arătat că se impune introducerea in cauza a persoanei care are calitate procesuala pasiva. Pe cale de consecința, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a acesteia, urmând ca judecata sa continue în contradictoriu cu persoana care este adevăratul titular de drepturi si obligații, izvorâte din contractul
credit si care are calitate procesuala pasiva.
Cu privire la excepția netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata, pârâta a arătat că potrivit art. 33 alin. 1 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru „Taxele judiciare de timbru
se plătesc anticipat (...). ” În măsura in care reclamantul nu a achitat taxa de timbru, în conformitate cu prevederile art. 3 din OUG 80/2013, pârâta a solicitat admiterea excepției netimbrării cererii de chemare în judecata si anularea acesteia ca netimbrata/insuficient timbrata.
Cu privire la excepția lipsei competentei teritoriale a Judecătoriei Târgu-M., pârâta a arătat că potrivit prevederile art. 107 Cod procedură civilă cererea de chemare in judecata se introduce la instanța in a cărei circumscripție domiciliază sau are sediul paratul. Competența alternativa a instanțelor poate interveni numai in cazul in care părțile nu s-au înțeles in mod expres privire la instanța competenta să judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.
Astfel, în prezenta cauza prevederile contractului de credit nr. C_ /05.12.2006, stabilesc la art. 18, pct. 18.2 că instanța competentă pentru soluționarea eventualelor litigii decurgând din executarea contractului, este cea de la sediul social al băncii.
Cu privire la excepția lipsei de interes unita cu excepția lipsei de obiect a solicitării de a constata caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 8.1 a contractului de credit C_ /05.12.2006, pârâta a arătat că este vorba despre o clauza contractuala modificata deja, de drept, prin efectul aplicării obligatorii a unor dispoziții legale, intrate in vigoare ulterior încheierii contractului de credit nr.
C2204/3200/25 6 8/05.12.2006.
A mai arătat că interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există. Prin interes se înțelege folosul practic, imediat pe care-1 are o parte pentru a justifica punerea in mișcare a procedurii judiciare.
Cum pana la momentul introducerii, acțiunea promovată de reclamant a rămas fără interes, demersul procesual a rămas o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluția ar fi aceea a respingerii acțiunii ca rămasă fără interes. Deoarece in prezenta cauza s-a solicitat tocmai obligarea pârâtei la îndeplinirea unor dispoziții care deja au fost puse in executare, interesul reclamantului nu mai este actual si acesta nu mai justifica in prezent un folos practic pe care l-ar putea obține, prin “condamnarea” pârâtei la executarea unei obligații deja aduse la îndeplinire.
Mai mult decât atat, . OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările si completările ulterioare, clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigorile ordonanței prin indicarea in cuprinsul contractului a unei formule de calcul a ratei dobânzii formata din: marja băncii (fixa pe întreaga durata a contractului) la care se adaugă indicele LIBOR la 3 luni, astfel cum este reglementat conform art. 37 lit. a) din OUG nr. 50/2010 modificat prin Legea nr. 288/2010.
Pârâta a mai arătat că potrivit prevederilor OUG 50/2010 banca a înmânat reclamantului notificarea de informare nr._ din data de 08.09.2010, cu privire la . cu 21.06.2010, a acestei ordonanțe, enumerând in cuprinsul notificării principalele avantaje conferite de implementarea noului act normativ si de asemenea, invitația de a se prezenta la bancă pentru consultarea si semnarea actului adițional de conformare a prevederilor contractului de credit in derulare, in conformitate cu art. 95 alin. (1) - (3) din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Pârâta a mai invocat prescripția dreptului material de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului, datorat conform art. 9.1 lit. a din contractul de credit al reclamantului, care prevăd ca acest comision de acordare se retine de către bancă din creditul acordat în momentul in care creditul este pus la dispoziția clienților si se calculează la valoarea creditului. Prin urmare, acest fapt era cunoscut de către reclamanți încă de la data prezentării proiectului de contract. Totodată pârâta a menționat ca aceasta prestație datorata de clienți in baza clauzelor contractuale agreate, a fost una cu executare imediata (uno ictu), drept pentru care începând cu ziua imediat ulterioara executării obligației, termenul de prescripție privind exercitarea vreunui drept cu privire la comisionul de acordare a început sa curgă.
Tot în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pârâta a solicitat să se aibă în vedere data acțiunii (10 iulie 2014) și petitul acțiunii, constând în restituirea comisionului de acordare în valoare de 760 CHF, considerând că, în cauză, are aplicabilitate termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958.
Cu privire la excepția prescripției extinctive pentru perioada 2006-2011 pârâta a solicitat să se constate că obligația de plată a ratei creditului, în fiecare lună, pe întreaga durată a contractului de credit, este scadentă la data precizată în scadențarul înmânat clientului la data acordării creditului, astfel că de la data efectuării plății ratei lunare se naște dreptul la acțiune cu privire la restituirea sumei plătite în baza contractului de credit .
Având în vedere se referă la restituirea banilor încasați de către bancă, acțiunea formulată de reclamant poartă asupra unui drept patrimonial de creanță și nu asupra unui drept real, fiindu-i aplicabil termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispozițiile generale înscrise în art. 1 din susmenționatul act normativ. Momentul de la care trebuie calculata prescripția extractiva este cel de la data plații efective a ratei lunare.
A mai învederat pârâta ca termenul de prescripție a început sa curgă de la momentul efectuării fiecărei plați lunare a datoriilor scadente din contul creditului, astfel ca, o interpretare a faptului ca acest termen
nu va curge decât după rambursarea integrala a creditului este eronata.
Obligațiile de plata lunare, reieșite din contractul de credit, semnat si agreat de către client, sunt stabilite încă de la data acordării creditului, fix in ceea ce privește datele de rambursare ale acestuia. Astfel, a arătat pârâta că nu este de acord cu o interpretare ce ar susține ca ne aflam in prezenta unei obligații continue (valabila pe perioada derulării creditului), ci despre o obligație singulara de plata lunara ce se stinge odată cu achitarea acesteia.
În subsidiar, pârâta a menționat ca în cazul in care instanța va trece peste excepțiile invocate de către aceasta, a solicitat respingerea acțiunii promovata de reclamant, ca neîntemeiata, arătând că la data de 05.12.2006 reclamantul a contractat un credit de nevoi personale pentru persoane fizice prin contractul nr. C_ /05.12.2006, cu dobânda variabila, al cărui nivel la data acordării creditului era de 6,5%.
Rata de dobânda aplicata contractului de credit nr. C_ /05.12.2006 a fost stabilita în forma procentuala, ca rată anuala de dobânda, variabilă prin luarea în considerare a evoluției indicatorilor de referință, banca rezervându-si totodată dreptul de a modifica in mod unilateral dobânda.
Conform art. 8.1 si următoarele din contractul de credit încheiat cu reclamantul, dobânda era variabila în funcție de politica băncii și putea fi modificată în mod unilateral de către banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), fără a exista consimțământul împrumutatului. De asemenea, părțile au stabilit convențional ca noul procent de dobânda să fie comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont.
Creditul pe care pârâta l-a pus la dispoziția clientului său a fost acordat in temeiul unui contract încheiat in temeiul art. 969 Cod civil, cu respectarea dispozițiilor legale speciale in materie (cadrul legislativ care a guvernat activitatea de acordare de credite), anterior intrării in vigoare a unor acte normative - OUG nr. 174/2008 si respectiv, OUG 50/2010 . Acest cadru legal este format din reglementari specifice cum ar fi de exemplu: Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, Legea nr. 296/2004, privind Codul consumului, Legea 289/2004, legea creditelor de consum pentru persoane fizice (abrogata in prezent prin art. 90 din OUG 50/2010), sau Codul Civil (Titlul III „Despre contracte sau convenții art. 942 - 985), Regulamentul BNR nr. 3/2007.
Aceasta prevedere contractuala a fost stipulata în aceasta forma in contractele de credit, întrucât, pana la . OUG nr. 174/2008, care a impus necesitatea încheierii unui act adițional cu prilejul oricărei modificări a clauzelor contractului de credit, nu era instituita in sarcina contractanților, printr-o dispoziție legislativa implicita sau explicita, obligația de a modifica contractul numai prin încheierea unui act adițional.
Modificarea putea fi făcuta si doar cu informarea clientului prin scrisoare simpla sau chiar un extras de cont. Astfel, contractul de credit, asumat si semnat de părți în conformitate cu legislația in vigoare la acea data, cuprindea clauze potrivit cărora, în completarea prevederilor legale obligatorii, susmenționate, modificarea nivelului ratei de dobânda a fost stabilita convențional, prin acordul ambelor părți contractante, ca fiind un drept al Băncii de a revizui acest nivel, în funcție de evoluția indicatorilor de referința, părțile stabilind ca modificarea ratei de dobânda aplicabile se poate face fără consimțământul prealabil al clientului, dar cu informarea acestuia în scris printr-o varianta agreata (scrisoare recomandata cu confirmare de primire/scrisoare simpla).
Așadar, părțile contractante au acționat de pe poziție de egalitate în raportul comercial, neexistând niciun dezechilibru/niciun tratament preferențial vreunei părți semnatare a contractului de credit,.
Pârâta a mai subliniat ca, in actualul context legislativ, derularea contractului de credit este reglementata în exclusivitate de contractul de credit așa cum acesta a fost modificat de drept, ca urmare a intrării in vigoare a noilor reglementari in materia protecției drepturilor consumatorilor (OUG nr. 174/2008, OUG nr. 50/2010) si, respectiv, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale ulterioare.
De asemenea, a mai învederat pârâta ca nu a uzat de dreptul de a modifica unilateral nivelul costurilor creditului de la acordare si pana in prezent si a ținut seama de toate modificările legislative in materia protecției drepturilor consumatorilor. În momentul în care indicele de referința a început sa scadă, banca a fost in imposibilitate de a-si mai exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractul de credit, întrucât, începând cu luna decembrie 2008, odată cu . prevederilor OUG nr. 174/2008 (art. 93 litera h), modificarea clauzelor legate de dobânda nu a mai fost posibilă decât prin semnarea unui act adițional la contractul de credit, însă acest act normativ nu a obligat creditorii să ia masuri pentru implementarea prevederilor acestuia.
Odată cu adoptarea OUG 50/2010, ce a avut in vedere transpunerea si implementarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.04.2008, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1) - (3) din ordonanța, banca a comunicat către clienți săi a notificări având ca obiect invitația de a se prezenta la sediul acesteia, în vederea semnării actului adițional de conformare la prevederile OUG nr. 50/2010.
Prin urmare, fata de diligentele Băncii de informare si de invitare a clientului la semnarea actului adițional, reclamantul a decis, independent, sa nu semneze actul adițional prin care contractul de credit sa fie conformat la prevederile ordonanței, o . clauze urmând a fi modificate in acord cu noile modificări legislative ce urmau sa se aplice obligatoriu si pentru contractele in curs de derulare.
Pârâta a mai precizat faptul ca reclamantul nu era obligat sa semneze acest act adițional. Legiuitorul a stabilit obligații cu privire la efectuarea demersurilor de informare si de a depune toate diligentele de conformare a contractelor numai in sarcina creditorilor.
La împlinirea termenului de 90 de zile de la . OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în conformitate cu art. 95 alin. (1) - (3), contractul de credit nr. C_ /05.12.2006 a fost modificat de drept, in conformitate cu prevederile actului normativ, clauzele acestuia fiind aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței, prin indicarea in contractul de credit a unor elemente de natura a asigura transparenta, in ceea ce privește calculul dobânzii, respectiv a formulei de calcul a dobânzii si a marjei băncii.
Potrivit modificărilor aduse prin actul adițional dobânda este alcătuita din marja fixă, pe toata durata de creditare + indicele de referința. Având in vedere faptul ca, in contractul de credit nr. C_ /05.12.2006, valoarea indicelui de referința si valoarea marjei nu au fost specificate, valoarea marjei băncii a fost calculata ca diferența între nivelul dobânzii si valoarea indicelui LIBOR CHF valabil la data de 20.09.2010. Modificarea de drept a contractului de credit ca urmare a alinierii clauzelor contractuale la rigoarea prevederilor ordonanței s-a efectuat fără modificarea costurilor, iar banca nu a făcut altceva decât să se conformeze actelor normative adoptate in materia protecției drepturilor consumatorilor.
Pârâta a mai arătat faptul ca reclamantul nu a uzat de dreptul conferit de art. II pct. 2 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 potrivit căruia „Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi” si nu a comunicat Băncii opțiunea privind neaplicarea prevederilor ordonanței contractului de credit încheiat.
Reclamantul nu a notificat creditorul cu privire la faptul ca nu dorește sa uzeze de dreptul conferit de legiuitor de a refuza aplicarea noilor dispoziții legale in materia protecției drepturilor consumatorilor, deși a avut la îndemâna mijlocul legal sa o facă, confirmând, o data in plus, alegerea de a accepta modificarea contractului de credit in acest sens si, implicit, a actului adițional propus.
In ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare pârâta a arătat că anterior încheierii contractului consumatorul a luat la cunoștința de condițiile creditării, inclusiv de existența acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de alta parte, acesta a avut posibilitatea să aleagă o alta instituție bancara de pe piața, daca condițiile de creditare oferite de pârâtă nu corespundeau intereselor sale financiare. A mai apreciat pârâta ca pentru un consumator mediu, clauza este suficient de clar redactata.
Comisionul de acordare reprezintă o cheltuiala aferenta întocmirii documentației de credit fiind, in fapt, contravaloarea unei activități prestate de banca clientului. Dupa analizarea dosarului depus la banca de către client, și aprobarea cererii de credit, se intocmeste efectiv documentația de credit, constând in contractul de credit, contractele de garanție (mobiliara, imobiliara), documentele de tragere a creditului, graficul de rambursare, etc. Reclamantului i-a fost pus la dispoziție un exemplar al contractului de credit, care prevede ca pentru creditul acordat clientul va plati un comision de acordare, iar plata comisionului se efectuează de către client din surse proprii, in ziua semnării contractului.
Până a se ajunge la . banilor și la utilizarea acestora, banca prestează clienților o . servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifică documentația depusă în vederea acordării
creditului, verifică îndeplinirea condițiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizare de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clienților împrumutați, este firesc ca și costurile să.fij suportate de clienți
Pârâta a mai solicitat a se retine ca la momentul semnării contractului de credit nu doar că era necesar a cunoaște obligația de a achita acest comision de acordare, dar era obligatoriu a si deține suma, ce urma a fi achitata din surse proprii. Or, in aceste condiții nu poate fi invocata necunoașterea asupra acestui aspect sau existența unui contract preformulat, care sa fi vătămat interesele consumatorilor. Acest comision a fost precis determinat, în cota procentuala, fiind indicata inclusiv moneda in care urma a fi achitat. În același timp, acest comision a fost perceput ca o contraprestație a unui serviciu corelativ oferit de către cocontractant, serviciu care consta în procesarea documentelor si întocmirea întregii documentații necesare in vederea acordării creditului.
Cu privire la clauza cuprinsă la art. 8.1 din contract a arătat că prin circumstanțierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, aceasta clauza nu încalca prevederile legale incidente in materie, nefiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator. Aceasta clauza care da dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda este raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa nu fie interpretata doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da
posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit.
Clientul a optat pentru contractarea unui credit cu dobânda variabila, cu toate efectele pe care le implica acest tip de produs. Chiar si pentru situațiile în care s-a stabilit o anumita rata a dobânzii prin art. 8, aceasta nu
urma sa fie nemodificata pentru întreaga durata a contractului de credit (care este de 20 de ani). Nicio instituție de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen lung de 20 de ani, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte. Din aceasta cauza a fost necesara introducerea unei alte clauze, care sa permită Băncii sa adapteze aceasta rata la variațiile semnificative ale costurilor pieței interbancare.
Pârâta a mai arătat că, după . OUG nr. 174/2008, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda, nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adițional la
contractul de credit. Așadar, începând cu data de 27.12.2008 modificarea unilaterala a ratei dobânzii de către aceasta nu a mai fost posibila, fiind prohibita expres de lege si nici nu a fost practicata de către societatea
noastră in raport cu clienții săi.
După . OUG nr.50/2010 clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigorile ordonanței prin indicarea in cuprinsul contractului a unei formule de calcul a ratei dobânzii formata din: marja băncii (fixa pe întreaga durata a contractului) la care se adaugă indicele LIBOR 3L (element variabil, in mod obiectiv, fara a putea fi influentata in vreun fel de către banca).
În speță, clauza supusa controlului determina în concret rata dobânzii și modul în care aceasta se putea modifica și reglementează practic componentele principale ale prețului creditului; prin urmare, aceste clauze sunt exceptate, conform prevederilor anterior menționate, de la controlul caracterului abuziv, fiind formulate într-o manieră clară, inteligibilă, ceea ce înseamnă că, la momentul încheierii contractului, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în contractul de credit, a putut lua la cunoștință și le-a putut înțelege printr-un proces de gândire logică.
Așadar, in contractul de credit sunt circumstantiate elementele care ii permit băncii sa varieze rata dobânzii, iar aceasta variație nu poate fi considerata ca o modificare unilaterala, din moment ce legea interzice expres o astfel de interventie asupra contractului de credit. Pe de alta parte, prin semnarea contractului de credit împrumutatul si-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobanda. nemaifiind vorba de o modificare unilaterala, abuziva in sensul reglementat de Legea nr.193/2000, ci de o modificare realizata cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat in acest sens la semnarea contractului.
Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite și asumate de către cele două părți contractante.
Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.
Deși reclamantul critică faptul că banca are dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare operează nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părților, în funcție de anumiți indici de referință.
De asemenea, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă și dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, și modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare. În acest sens, din moment ce părțile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, și-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a îngheța cursul de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, pârâta a precizat că, contractul de credit a fost semnat la solicitarea expresa a clientului in franci elvețieni, devenind incidente prevederile art. 969 Cod civil, conform cererii de acordare semnata de client.
Reclamantul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului si a semnat contractul in forma propusa, fiind de acord cu toate clauzele contractuale. A mai menționat pârâta faptul că reclamantul nu a depus la aceasta vreo notificare scrisa înainte de încheierea contractului, prin care sa solicite modificarea sau negocierea clauzelor propuse.
După cum s-a mai arătat anterior contractul a fost încheiat la solicitarea expresa a reclamantului in CHF (franci elvețieni). Astfel, rezulta fără echivoc faptul ca reclamantul si-a asumat riscul valutar încă de momentul încheierii contractului de credit. Clientul a ales sa contracteze un împrumut . care nu realizează veniturile, însa la momentul contractării a fost avantajos datorita nivelului de dobândă si al costurilor adiacente.
În continuare, pârâta a arătat că nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. Acesta, la data scadenta a ratei lunare, era obligat sa depună suma datorata in franci elvețieni, deoarece suma împrumutata a fost tot in franci elvețieni si conform înțelegerii părților rambursarea se făcea in aceeași moneda. D. in cazul in care acesta nu depunea suma datorata in CHF, pârâta avea dreptul sa efectueze schimbul valutar.
La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF - leu, pentru a putea fi imputata pârâtei o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Iar caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește, nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere si la obligația de necauzare a unui dezechilibru între drepturile si obligațiile pârtilor. Prin urmare, clauza prin care se menționează moneda în care se acorda un credit, precum si clauza prin care părțile introduc in contractul de credit un mandat, acordat de împrumutat băncii, prin care in anumite condiții si situații banca poate sa efectueze plata ratelor de credit prin preluarea din contul curent al clientului si/sau efectuarea unei operațiuni de schimb valutar, după caz, nu se încadrează si nu întrunesc condițiile pentru a fi catalogate drept abuzive.
Totodată, pârâta a solicitat instanței sa retina faptul ca reclamantul avea posibilitatea sa efectueze schimbul valutar la orice alta banca si sa depună suma datorata direct in CHF.
Clauzele ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elvețieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorilor (debitori), ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că, dacă ai primit 1 CHF, atunci legal trebuie să rambursezi tot 1 CHF, indiferent de fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării și cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) și în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras. Nu este vorba, deci, despre un comportament ilicit al băncii, ci doar de aplicarea unei norme legale.
Astfel, reclamantul se afla ., întrucât nu face dinstincția intre cursul de schimb valutar si riscul valutar. Contractul de credit ce face obiectul analizei prezentului dosar stabilește faptul ca împrumutul a fost acordat in moneda solicitata de către client si ca plata ratelor aferente se va face in aceeași moneda in care a fost acordat creditul. Rezultă clar faptul ca banca nu a impus niciun curs de schimb clientului, prin urmare este evidenta lipsa unui astfel de risc. Pârâta a solicitat instanței să constate că dacă moneda naționala ar fi avut evoluție ascendentă fata de moneda in care a fost acordat creditul, acest lucru presupune ca aceasta s-ar fi putut îndrepta împotriva tuturor clienților pentru a le solicita restituirea sumelor ce rezultă din diferențele de curs valutar?
A mai arătat că în cererea de chemare în judecată se trece sub tăcere contextul internațional mult mai larg ce a generat modificarea cursului de schimb de care se prevalează reclamantul. Acesta nu a fost un fenomen local, provocat în mod voit de o bancă anume de pe piața românească, ci un fenomen obiectiv ce s-a manifestat la nivel global, în contextul crizei financiare europene.
Riscul valutar este un element inerent într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflației este de esența unui credit luat în moneda națională. Riscul valutar este un element general cunoscut consumatorului, fiind de notorietate pentru oricine că diferențele de curs valutar influențează costurile de zi cu zi, în general prețul multor produse vândute în România fiind stabilit în euro și plătit în lei (telefon, servicii de turism, autoturisme, servicii de transport aerian, etc.).
În ceea ce privește împrumutul, după cum s-a arătat în literatura de specialitate „împrumutatul obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligație nu ar fi prevăzută în înscrisul constatato contractului, deoarece ea trebuie să fie înțeleasă ca o consecință firească, o dată ce se dovedește că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut.”
Referitor la obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor de bani achitate de către acesta reprezentând diferența de bani plătită in plus de către reclamant de-a lungul derulării contractului de credit si pana in luna iunie a anului 2014, cu dobânda legala si la restituirea comisionului de acordare) pârâta a solicitat respingerea acestei cereri ca neîntemeiata, având in vedere ca toate plățile efectuate de către reclamant in contul creditului contractat au fost plați datorate în temeiul unui contract valabil încheiat de părți. Admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectele restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva, deoarece obligația împrumutatului se executa in timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuala.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive, ex tunc. Acest fapt se explica, prin imposibilitatea uneia dintre părti de a returna folosința asigurata de cealaltă parte. Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si in cazul contractelor de credit
Pentru considerentele anterior arătate, pârâta a solicitat respingerea cererii formulata de reclamant, ca neîntemeiata, precum și petitul privind plata cheltuielilor de judecată.
In temeiul art. 223 si 583 Cod de procedura civila, pârâta a solicitat judecarea cauzei si in lipsa.
Reclamantul O. F., a formulat precizare de acțiune prin care modifică cadrul procesual al cauzei, arătând că se judecă cu O. B. România S.A prin Sucursala/Agenția Ag. Piața Trandafirilor - Tg-M..
În probațiune, s-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: scadențar credit (f. 9-11), contract de credit pentru nevoi personale nr. C_ din 05.12.2006 (f. 12-18), cerere/contract cont curent (f. 19-24, 26-28), declarație (f. 25), practică judiciară (f. 43-49, 98-114), notificare (f. 51), act adițional la contractul de credit C_ din 05.12.2006 (f. 52-55), cerere credit (f. 56-57), contract de cesiune (f. ).
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
La data de 05.12.2006 între reclamant în calitate de împrumutat și pârâta O. B. Romania SA în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat Convenția de credit nr. C_ având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 38.000 CHF pentru o perioadă de 180 de luni. Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care reclamantul trebuia să o achite către bancă.
Potrivit clauzei cuprinsă în convenția de credit, pct. 9.1 lit a din contractul de credit cu garanție ipotecară, s-a prevăzut în sarcina împrumutatului obligația de plată a unui comision de acordare în cotă procesntuală de 2 % din suma inițială a creditului, plătibil integral la data semnării contractului.
Analizând prevederile contractuale prin prisma dispozițiilor Legii nr 193/2000, instanța reține faptul că potrivit art. 4 alin (1) „ O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”
Potrivit art 5 din același act normativ “în cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune”.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesar ca (I) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și (II) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerinței bunei credințe.
Cu privire la acest aspect, instanța reține faptul în temeiul dispozițiilor legale mai sus menționate, raportat la scopul reparator avut în vedere la instituirea acestora, poate fi supusă analizei sub aspectul determinării caracterul abuziv orice clauză contractuală, care a produs efecte juridice între părți la un moment dat, având în vedere finalitatea avută în vedere, respectiv aceea de a înlătura eventualele consecințe juridice care au creat dezechilibre în patrimoniul consumatorului.
Așa cum susține și pârâta din cauza de față, alin 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de acordare în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc și/sau de administrare ), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, instanța nu poate să nu observe că, în realitate, comisionul de acordare nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâtă, rezultă în mod indubitabil că suma stabilită cu acest titlu se plătește anticipat, prin perceperea cu acest titlu, a unui procent aplicat creditului. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de acordare fiind cea mai sus arătată.
În cauză, instanța reține faptul că persoanei fizice semnatare a contractului i s-a pus la dispoziție un exemplar al contractului, aceasta deținând și în prezent contractul semnat. În același timp, în conformitate cu prevederile art. 9.1 lit „a” din contract, pentru creditul acordat clientul va plăti un comision de acordare de 2% din valoarea creditului, iar plata comisionului se efectuează de către client în ziua semnării contractului. Instanța reține așadar faptul că la momentul semnării contractului clientul nu doar că era necesar a cunoaște obligația de a achita acest comision de acordare, dar era obligatoriu a și deține suma, ce urma a fi achitată. Ori, în atari condiții instanța constată că nu poate fi invocată necunoașterea asupra acestui aspect, sau existența unui contract preformulat, care să fi vătămat interesele consumatorului. Comisionul în cauză a fost precis determinat, în cotă procentuală, fiind indicată inclusiv moneda în care urmează a fi achitat. În același timp, acesta a fost perceput ca fiind o contraprestație a unui serviciu corelativ oferit de către cocontractant, serviciu ce consta in procesarea documentelor și întocmirea întregii documentații necesare în vederea acordării creditului. Ca urmare, nu se poate reține că acest comision ar crea un dezechilibru între pozițiile celor două părți.
Mai mult, instanța constată faptul că acest comision, fiind cunoscut la data semnării contractului, a fost acceptat în mod direct de către consumator, fiind aplicabile prevederile art. 969 Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului, ce acordă valoare de lege contractului semnat între părți.
Raportat la aceste elemente, instanța constată faptul că nu poate fi constatată existența unei clauze abuzive în ceea ce privește comisionul de acordare credit inserat în contractul de credit nr. C_ /05.12.2006 încheiat între pârâtă și reclamant. În ceea ce privește clauzele contractuale care guvernează regimul dobânzii în speța de față, instanța constată că inițial părțile au stabilit o rată a dobânzii curente de 6,5 % pe an, pârâta rezervându-și dreptul de a modifica unilateral dobânda în funcție de politica băncii cu luarea în consederare a valorea dobânzii de referință pentru fiecare valută, în cazul de față pentru LIBOR.
Instanța reține că prevederea din contract potrivit căreia părțile au stabilit o rată curentă a dobânzii de 6,5 % și care la data analizei acesteia a fost modificată substanțial de către părți, urmare a apariției OUG nr. 50/2010, nu este abuzivă în măsura în care stabilirea concretă a cuantumului ulterior a dobânzii revizuibile, precum și a criteriilor de revizuire, este făcută pe baza unor criterii independente de voința unilaterală și discreționară a comerciantului, cum ar fi spre exemplu, indicatorul independent cu privire la evoluția pieței financiare de tipul LIBOR.
În speță, instanța constată că art. 8.1 convenția încheiată între părți, cauză, care oferea băncii posibilitatea de a modifica unilateral și discreționar rata dobânzii anuale, a fost modificat ca efect al apariției OG 50/2010, prin raportarea dobânzii la indicele variabil LIBOR, fiindu-i prezentată reclamantului inclusiv formula nouă de calcul a dobânzii.
Astfel, instanța reține că în conformitate cu dispozițiile art. 95 din OUG nr. 50/2010, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ indicat, pârâta a asigurat conformitatea contractului de credit încheiat cu reclamantul din prezenta cauză, cu dispozițiile legale menționate, fiind încheiat un act adițional, prin care părțile au modificat tipul și modalitățile de calcul ale dobânzii, stabilind că rata dobânzii revizuibilă se calculează după formula LIBOR la 3 luni + marja băncii, indicată în cuprinsul actului adițional ca fiind de 6,77%. Faptul că un asemenea act a intrat în vigoare prin acceptare tacită ca urmare a aducerii sale la cunoștința reclamantului, este pe deplin dovedit prin înscrisurile de depuse de către pârâtă la dosarul cauzei.(f. 50-55)
Analizând clauza contractuală prevăzută la art. 8.1 din contractul inițial, astfel cum aceasta a fost modificată prin act adițional, din prisma dispozițiilor legale mai sus arătate și ale art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, instanța reține că în prezenta cauză pârâta a circumstanțiat elementele care în situația modificării unilaterale a dobânzii curente contractuale dau posibilitatea reclamantului de a cunoaște întinderea obligațiilor acestuia, neputându-i-se atribuii acesteia un carater abuziv.
Tot cu privire la dobânda aplicabilă creditului, se reține că reclamantul din prezenta cauză a beneficiat la încheierea contractului de o dobândă de 6,5% pe an, iar începând cu . OG nr. 50/2010 de o dobândă raportată la indicele LIBOR la 3 luni + marja băncii de 6,77 %, context în care nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților și care să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei credințe, astfel încât nu se impune nici recalcularea dobânzii aferente creditului, așa cum o cere reclamantul prin cererea de față.
Instanța nu poate reține caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât în contractul de credit nr._ /05.12.2006 nu este prevazută o astfel de clauză pentru simplul motiv că creditul a fost acordat în CHF, iar părțile au stabilit restituirea acestuia tot în CHF, definiția riscului valutar neputând avea caracter abuziv.
Reclamamantul nu precizează temeiul de drept care obliga banca să-l consilieze cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF, iar in perioada 2006-2008, cursul de schimb CHF nu a variat foarte mult, neputându-se pretinde băncii că aceasta ar fi trebuit să prevada în anul 2006 ce se va întâmpla în anul 2014. Mai mult, din legislația aplicabilă în cauza rezultă că banca are doar obligația de informare, nu obligația de consiliere a clienților.
Nu se poate stabiliza cursul de schimb CHF- leu la momentul contractării creditului, întrucât părțile au stabilit în contract că orice plată se face în moneda creditului, cu exceptia cazurilor menționate expres în conditiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului în moneda acordata întrucât aceasta se raporteazî la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi ,aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.
Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitățile sale, lăsând reclamantului posibilitatea să găsească cel mai bun schimb valutar, este exclus a se consta că restituirea creditului în moneda acordată are caracter abuziv.
Caracterul comutativ al prestațiilor nu este unul valabil, întrucât întinderea prestațiilor se apreciază în moneda creditului la momentul rambursării efective, conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plății nu determină modificarea întinderilor prestațiilor, cu atât mai mult cu cât rata de schimb nu este sub controlul băncii creditoare.
Referirea la principiul bunei-credințe prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face forțând limitele textului legal, întrucât în contract nu s-a prevăzut nicio paritate CHF-leu, pentru a se invoca că s-au schimbat împrejurarile din momentul semnării contractului, iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( conventiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, dupa natura sa”.
În acest sens legea consacră principiul nominalismului monetar și restituirea unui împrumut în aceeași monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor față de ambele părți.
Chiar dacă în prezent restituirea împrumutului în CHF este împovărătoare pentru reclamant, ea nu reprezinta un câștig pentru bancă, în schimb înghețarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru bancă care ar înfrânge principiul nominalismului monetary, reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi, aplicabil în cauză în raport de momentul încheierii contractului.
Instanța nu poate aplica nici teoria previziunii, prevăzuta de art. 1271 Cod civil nou, întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor încheiate dupa . Noului Cod civil.
Denominarea plăților în moneda națională solicitată de reclamant nu-și găsește temei în Legea nr. 193/2000, iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze în contract, ceea ce nu este permis judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința parților, ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.
Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-26/13 nu privește și nu tranșează chestiunea riscului valutar, în această cauză fiind vorba despre acordarea unui împrumut în moneda națională care urma să fie restituit în funcție de CHF și nu ca în speța dedusă judecății, unde împrumutul a fost acordat in CHF.
În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48 și 2013/36/UE și a Regulamentului UE nr. 1093/2010.
În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării așa-numitor acțiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislația internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înființarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecția consumatorilor.
În esență, asistăm în cadrul acestor reglementări europene și naționale la o îmbogățire a principiilor, precum și a mecanismelor juridice de protecție a consumatorilor, cu aplicație specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudența națională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluționarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenței europene a Curții Europene de Justiție (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunțat asupra mai multor probleme legate de interpretarea și aplicarea unor dispoziții din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs și unele instanțele din România ca instanțe de trimitere), cea mai recentă soluție fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronuntată în cauza Kasler contra O. Ungaria (C-26/13).
Hotărârea pronuntată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotărâre “neutră” și binevenită, prin care instanța europeană explicitează unele noțiuni destul de generale și echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului național puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.
Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât și noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența nici unei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays B. contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discutie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Protecția consumatorilor poate să se realizeze și în cadrul contractelor de credit în monedă străină dar calea nu este însă aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislația română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” și impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăși Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus arătate, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul O. F. în contradictoriu cu pârâta O. Romania B. SA.
În temeiul dispozițiilor art. 453 C.pr.civ., coroborate cu dispozițiile art. 9 Cod proc civ care consacră principiul disponibilității părților în procesul civil, instanța va lua act faptul că pârâta nu a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul O. F. având CNP_, cu domiciliul procesual ales la cabinet individual de avocat D. M., cu sediul în TG M., ./10, jud. M. în contradictoriu cu pârâta . SA, cu sediul în București, Calea Buzești, nr. 66-68, sector 1, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/1995 și CUI_
Ia act de faptul că pârâta nu a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Tg M..
Pronunțată potrivit dispozițiilor art. 396 alin 2 C., azi 18.03.2015.
PREȘEDINTE | GREFIER |
M. M. G. | S. M. P. |
fiind plecata din instanță semnează grefier șef secție civilă
I. M. P.
Red. M.M.G.
Tehnored. S.M.P.
4 ex/25.06.2015
| ← Succesiune. Sentința nr. 1355/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1332/2015.... → |
|---|
