Acţiune în constatare. Sentința nr. 56/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 56/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 06-04-2015 în dosarul nr. 56/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 56/S
Ședința publică din data de 6 aprilie 2015
Completul Civ. D1 compus din :
PREȘEDINTE - C. F. - judecător
Grefier – I. M.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cauzei civile de față privind soluționarea cererii formulată de reclamanții S. K. M. P., K. H., S. M., C. S., C. S., W. S. K., în contradictoriu cu pârâții .., BENCZEL M., V. G., B. M., B. T., G. G., C. V. și P. C., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 23.03.2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 30.03.2015, când, din același considerent, a amânat pronunțarea pentru prezentul termen de judecată.
Instanța, în aceeași compunere, în urma deliberării, a pronunțat sentința de mai jos.
TRIBUNALUL,
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, reclamanții S. K. M. P., H. K., M. S., S. C., S. C. ȘI S. K. W. au chemat în judecată pe pârâții .., BENCZEL M., V. G., B. M., B. T., G. G., C. V. și P. C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea reclamanților de succesori ai defunctului Georg S. K., să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice și .., să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B., .. 10, înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2, să se dispună înscrierea în c.f. a dreptului lor de proprietate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că autorul lor, Georg S. K., a fost proprietarul imobilului identificat mai sus, preluat de S. R. fără titlu în anul 1950, iar după . Legii nr. 112/1995 pârâta .. a vândut apartamentele din imobil către pârâții persoane fizice, deși nu deținea dreptul de proprietate asupra imobilului, precum și că S. R. nu s-a înscris niciodată în cartea funciară, astfel încât contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 948 din Codul civil, vânzătorul nefiind proprietarul bunului înstrăinat.
Au mai arătat că actele juridice au fost încheiate cu complicitate cumpărătorilor, fiind lovite de nulitate și pentru motivul fraudei la lege, întrucât, cu minime diligențe, pârâții aveau posibilitatea să afle situația tabulară a imobilului, respectiv că acesta nu constituia proprietatea Statului.
Reclamanții au arătat de asemenea că, în aceste condiții, imobilul este posedat de pârâți fără nici un drept, fiind incidente dispozițiile art. 480 din Codul civil.
În final, reclamanții au precizat gradele de rudenie în care se află cu defunctul Georg S. K. și au arătat că valoarea imobilului este de circa 800.000 euro.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 480, 948, 966 din Codul civil.
În probațiune au fost depuse la dosar copii după evidențe de carte funciară, dovada calității reclamanților de moștenitori după autorul lor, alte acte și înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru, potrivit prevederilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, aflată în vigoare la data investirii instanței.
La termenul de judecată din data de 10.09.2007 s-a învederat instanței că pârâții B. M., C. V., Benczel M., P. C. și V. G. erau decedați la data introducerii acțiunii.
Pârâta .. a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, arătând că imobilul în litigiu a fost preluat de S. R. în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția 481 din anexa la acest act normativ și că, în aceste condiții, acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație în temeiul căreia reclamanții pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Pârâta a mai arătat că, în aceste condiții, acțiunea în revendicare și în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare este inadmisibilă, redobândirea imobilului neputându-se face decât în temeiul legii speciale.
În sprijinul apărării sale, pârâta a invocat și incidența prevederilor art. 45 alin. 5, art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001, susținând în esență că legea specială derogă de la cea generală și nu permite promovarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun după . acestui act normativ.
În continuare, pârâta a arătat că, la poziția 481 din Decretul nr. 92/1950, figurează imobilul din . ca fiind preluat de la S. Ernest, astfel că reclamanții trebuie să precizeze gradul de rudenie cu acesta, precum și că, în c.f._, nr. top. 5477/2, imobilul apare ca fiind compus din 8 camere, iar nu din 8 apartamente, două băi, două coridoare două bucătării, două cămări, pivniță, bucătărie de spălat, grajd, șură, curte și grădină, iar componența imobilului revendicat de reclamanți este alta, acesta fiind compus din 10 camere, fiecare apartament având propriile dependințe.
A mai arătat că, indiferent de eventualele modificări care au survenit de-a lungul timpului cu privire la componența imobilului, mansarda acestuia a fost construită din fondurile Statului, fiind compusă din 3 apartamente înstrăinate în temeiul Legii nr. 61/1990 către pârâții G., C. și P., astfel că reclamanții nu au calitatea procesuală activă de a revendica acesta apartamente și nu își justifică interesul în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Pârâta a mai arătat că, la data încheierii contractelor, imobilul era proprietatea Statului conform Decretului nr. 92/1950, că nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului acestuia și că, la data înstrăinării apartamentelor, legea nu impunea condiția verificării evidențelor de carte funciară, această obligație fiind impusă numai prin H.G. nr. 11/1997, astfel încât contractele atacate îndeplinesc toate condițiile de valabilitate, precum și cerințele Legii nr. 112/1995.
A arătat de asemenea că reclamanții nu pot recurge la calea dreptului comun și nu pot ataca în justiție contractele de vânzare-cumpărare, după ce autorul lor a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, fiind incident principiul electa una via (non datur recurssus ad alteram, n.n.)
Numiții G. F., C. S. V. și P. G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că sunt proprietari ai apartamentelor nr. 5, 4 și respectiv 6 din imobilul în litigiu, să se dispună dezmembrarea imobilului conform unei expertize ce se va efectua în cauză și intabularea drepturilor lor de proprietate în cartea funciară.
În motivarea cererii, aceștia au arătat în esență că ei sau autorii lor (în ceea ce îi privește pe terții intervenienți C. și P.) au cumpărat de bună-credință apartamentele situate la mansarda imobilului, care nu au aparținut niciodată autorului reclamanților, ci au fost construite din fondurile Statului, astfel că dețin un titlu asupra apartamentelor cumpărate, în timp ce reclamanții nu au nici un titlu asupra acestora, iar termenul de prescripție pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare s-a împlinit.
Pârâta G. G. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei capacității de folosință a pârâților Benczel M., V. G., B. M., C. V. și P. C., cu motivarea că aceștia erau decedați la data introducerii acțiunii, astfel încât aceștia nu au capacitate de folosință.
Pârâta a mai invocat excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul prevederilor art. 45 alin. 5 din legea nr. 10/2001, termenul prevăzut de acest text de lege, astfel cum a fost modificat succesiv, expirând la data de 14.08.2001.
A invocat de asemenea excepția lipsei de interes în ceea ce privește revendicarea celor trei apartamente situate la mansarda imobilului, cu motivarea că acestea nu au constituit proprietatea autorului reclamanților, astfel încât aceștia nu pot revendica ceea ce autorul lor nu a avut.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat în esență că deține un titlu valabil asupra apartamentului pe care l-a cumpărat, acesta fiind construit din fondurile Statului, la mult timp după preluarea imobilului, precum și că, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu era necesară înscrierea dreptului de proprietate al Statului în cartea funciară.
P. același act procedural, pârâta a formulat și cererea reconvențională, solicitând să se constate că, împreună cu soțul său, G. F., a devenit proprietară asupra apartamentului nr. 5 situat în imobilul în litigiu, prin cumpărare conform contractului de vânzare-cumpărare nr._/18.02.1997, să se dispună dezmembrarea imobilului conform expertizei construcții care urmează a fi administrată și să se dispună înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, pârâta a reiterat aspectele referitoare la modul în care a dobândit apartamentul în cauză, susținând că acesta a fost construit în baza autorizației de construire nr._/750/1960, menționată în Certificatul de urbanism nr. 8/7.01.1997.
La termenul de judecată din 5.11.2007 reclamanții au depus la dosar precizare de acțiune, prin care au chemat în judecată, în calitate de pârâți, și pe numiții B. C. D. (în calitate de moștenitor după B. M.), C. S., C. S. V. (în calitate de moștenitori după C. V.), M. G. O. (în calitate de moștenitor după defuncta Benczel M.) și P. G. (în calitate de moștenitor după P. C.).
Pârâții B. T. și B. C. D. au formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu S. R. prin M. B. prin P. și .., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar a acestora la restituirea prețului apartamentelor nr. 1 și 3 din imobilul în litigiu, actualizat cu indicele de inflație la data executării, și la plata daunelor rezultate din evicțiune, constând în diferența de valoare dintre suma achitată și valoarea de piață a apartamentelor.
În motivarea cererii, pârâții au arătat în esență că pârâtul B. T. a dobândit apartamentul nr. 3 prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind cumpărător de bună-credință, iar pârâtul B. C. D. l-a dobândit prin moștenire de la autorul său, B. M., care l-a dobândit în baza aceluiași act normativ, iar potrivit art. 1336 din Codul civil vânzătorul are obligația de a răspunde pentru liniștita posesie e bunului vândut, conform art. 1337 fiind obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a bunului.
Au mai arătat că nu au cunoscut cauza de evicțiune la data încheierii actelor translative de proprietate, chemații în garanție fiind obligați la acoperirea integrală a prejudiciului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1336, 1337, 1342, 1344 din Codul civil.
Aceiași pârâți au formulat și cererea reconvențională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate, în contradictoriu cu reclamanții, cu pârâta .. și cu chematul în garanție S. R. prin M. B. prin P., că S. R., prin M. B., este proprietarul imobilului în litigiu, să se dispună înscrierea în c.f. a dreptului de proprietate al acestuia, cu titlul de drept naționalizare conform Decretului nr. 92/1950, să se constate că reclamanții reconvenționali sunt proprietarii apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 și să se dispună înscrierea drepturilor lor de proprietate în cartea funciară.
În motivarea cererii, reclamanții reconvenționali au arătat în esență că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 481 din anexă, în condițiile în care S. Ernest a fost un mare industriaș, iar asupra imobilului figura la acea dată dreptul de proprietate al lui S. K. Georg, minor, acesta fiind motivul pentru care, în lista anexă la decret, figurează Ernest S..
Au mai arătat că, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, S. R. nu era obligat să își înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, iar reclamanții reconvenționali nu își pot clarifica situația juridică a imobilului cu privire la apartamentele dobândite câtă vreme dreptul de proprietate al Statului nu este înscris în cartea funciară.
Pe calea întâmpinării, pârâții B. T. și B. C. D. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, cu motivarea că actul depus de aceștia, emis de autoritățile germane, nu este apt a dovedi calitatea invocată, necuprinzând cotele acestora și bunurile ce compun masa succesorală.
Au mai invocat excepția lipsei calității de reprezentant în ceea ce îl privește pe avocatul care îi reprezintă pe reclamanți în instanță, solicitând în acest sens prezentarea contractului de asistență juridică în original.
De asemenea, pârâții au invocat excepția de netimbrare a acțiunii, arătând că temeiul de drept invocat de reclamanți în această privință nu este aplicabil, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 45 alin. 5 din același act normativ.
Pârâții au mai invocat excepția lipsei capacității de folosință în ceea ce îi privește pe pârâții care erau decedați la data introducerii acțiunii, menționați mai sus.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând în esență că există îndoieli în ceea ce privește dreptul de proprietate al autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu, având în vedere mențiunile din cartea funciară și respectiv structura imobilului în cauză, aspect care urmează a fi lămurit printr-o expertiză topografică de identificare.
Pârâții au mai arătat că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar autorul reclamanților, S. Ernest, a avut calitatea de industriaș, fiindu-i aplicabile prevederile art. V din acesta act normativ, singurul motiv pentru care acesta apare în lista anexă la Decret fiind acela că proprietarul tabular era S. K. Georg, la acea dată minor.
Au mai susținut pârâții că S. nu era obligat să își înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, conform art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Pârâții G. F., C. S. V. și P. G. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională, cuprinzând aceleași apărări și respectiv aceleași petite ca și cererea formulată de pârâta G. G..
În această calitate procesuală, chemata în garanție .. a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. T. și B. C. D., solicitând respingerea acesteia și arătând în esență că a încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu pârâții persoane fizice în calitate de mandatar al Statului R., astfel că nu poate fi ținut a răspunde pentru evicțiune, câtă vreme raportul contractual funcționează între vânzător și cumpărător.
A mai arătat că pârâții nu pot invoca faptul că nu au avut cunoștință de posibilitatea ca imobilul să fie revendicat de foștii proprietari, iar pârâtul B. T. a semnat contractul de vânzare-cumpărare atât în calitate de cumpărător, cât și de reprezentant al vânzătorului.
A arătat de asemenea că între chemații în garanție nu poate exista un raport de solidaritate, întrucât obligația solidară nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres sau prevăzută de lege, iar în cauză nu există nici un caz de solidaritate pasivă.
Chematul în garanție S. R. prin M. B. prin P. a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepția lipsei calității de reprezentant al Municipiului B. pentru S. R., având în vedere că acesta este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
A mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu are calitatea de parte în raportul juridic litigios, fiind terț față de raporturile juridice dintre părți.
La termenul de judecată din 28.01.2008 reclamanții au depus la dosar o precizare de acțiune, arătând că înțeleg să se judece și cu numiții D. M., în calitate de moștenitoare a defunctei V. G., și G. F., în calitate de pârâți, și totodată au precizat care sunt contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate au solicitat-o, respectiv: nr._/18.02.1997, încheiat între pârâta .. și pârâții C. V. și C. S., moștenitorii defunctului C. V. fiind C. S. și C. S. V., nr._/23.04.1999, încheiat între pârâta .. și autorii pârâtului P. G., nr._/18.02.1997, încheiat între pârâta .. și pârâții G. G. și G. F..
La termenul de judecată din 28.01.2008 pârâții B. T. și B. C. D. au depus la dosar o precizare a cererii de chemare în garanție, precizând că înțeleg să se judece cu S. R. reprezentat prin M. E. și Finanțelor, în loc de S. R. prin M. B. prin P., solicitările și motivarea acestora fiind aceleași.
De asemenea, aceleași părți au formulat o precizare a cererii reconvenționale, arătând că înțeleg să formuleze această cerere în contradictoriu cu reclamanții, și au formulat prin același act procedural și cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu M. B. prin P., .. și S. R. prin M. E. și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că S. R. este proprietarul imobilului în litigiu, identificat mai sus, să se dispună înscrierea în c.f._ B., nr. top. 5477/2, a dreptului de proprietate al acestuia, cu titlul de drept naționalizare conform art. I și V din Decretul nr. 92/1950, să se constate că titularii acesteia cereri sunt proprietari ai apartamentelor nr. 4 și respectiv 1 din imobil și să se dispună înscrierea în c.f. a drepturilor lor de proprietate, cu titlul de drept cumpărare și moștenire.
În drept au fost invocate prevederile art. 57 C.pr.civ.
Chematul în garanție S. R. prin M. E. și Finanțelor, reprezentat convențional prin D.G.F.P. B., a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de pârâții B. T. și B. C. D., cu motivarea că partea chemată în garanție nu are vreo obligație de garanție sau de despăgubire față de titularii acestei cereri.
Chematul în garanție a mai invocat excepția lipsei calității Ministerului E. și Finanțelor de reprezentant al Statului R., cu motivarea că imobilul în litigiu face parte din domeniul Municipiului B. și în consecință acesta are calitatea de a reprezenta S. R., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. E. și Finanțelor, cu motivarea că acesta nu este parte în raportul juridic dedus judecății.
În cauză a formulat cerere de chemare în garanție a STATULUI R. prin M. E. și Finanțelor și a .. și pârâta D. M., cuprinzând aceleași capete de cerere și aceeași motivare ca și pârâții B. T. și B. C. D., în baza acelorași temeiuri de drept, arătând în plus că autoarea sa, V. G., a fost cumpărător de bună-credință al apartamentului nr. 2 situat în imobilul în litigiu, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, pârâta a formulat întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în judecată a altor persoane, invocând aceleași apărări și excepții, precum și aceleași pretenții ca și pârâții-reclamanți reconvenționali B. T. și B. C. D., expuse anterior.
Cererile incidentale au fost legal timbrate.
Față de cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă, chematul în garanție S. R. prin M. E. și Finanțelor, reprezentat convențional prin D.G.F.P. B., a formulat întâmpinare, invocând aceleași excepții și apărări ca și în cazul cererilor formulate de pârâții-reclamanți reconvenționali B. T. și B. C. D..
La termenul de judecată din data de 19.05.2008, la solicitarea instanței, s-a făcut dovada formulării notificării în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, de către autorul reclamanților, Georg S. K., pentru restituirea imobilului în litigiu (filele 200-201 din volumul I al dosarului).
La același termen instanța a soluționat excepțiile invocate de toate părțile din proces, modalitatea de soluționare a acestor excepții fiind cea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată (filele 203-208 din volumul I al dosarului), și de asemenea s-a pronunțat în sensul neîncuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de G. F., C. S. V. și P. G., având în vedere că aceste persoane aveau deja calitatea de părți în cauză, fiind chemate în judecată în calitate de pârâți, prin precizarea de acțiune.
Cu excepția incidentelor de procedură soluționate în temeiul prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanța a dispus în sensul prevăzut de alin. 2 al aceluiași text de lege în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei de interes a acestora în ceea ce privește revendicarea apartamentelor situate la mansarda imobilului în litigiu.
C. procesual sub aspectul părților s-a modificat pe parcursul procesului, după cum urmează:
La termenul de judecată din data de 23.09.2013 s-a învederat instanței că pârâtul G. F. a decedat, cauza fiind suspendată în temeiul prevederilor art. 243 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.
Cu ocazia repunerii pe rol a cauzei, s-a arătat că singura moștenitoare a defunctului este soția supraviețuitoare G. G., parte în proces.
La termenul de judecată din 10.12.2014 s-a adus la cunoștința instanței că pârâtul B. C. D. a decedat, fiind introduși în cauză succesorii acestuia, B. G. în calitate de soție supraviețuitoare și B. M. în calitate de fiu.
La termenul de judecată din data de 14.06.2010, la dosarul de față s-a conexat dosarul nr._ .
P. cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui din urmă dosar, reclamanții care au această calitate și în dosarul principal au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, .., D. M., B. T., G. G., G. F., B. C. D., C. S., C. S. V., M. G. O. și P. G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa titlului Statului pentru preluarea imobilului situat în B., .. 10, aflat în proprietatea autorului lor, Georg S. K., iar în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că Decretul nr. 92/1950 poate constitui un titlu privind preluarea imobilului, să se constate nevalabilitatea acestuia în raport cu dispozițiile legii fundamentale și ale tratatelor internaționale la care România era parte.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că autorul lor a dobândit prin cumpărare imobilul identificat mai sus, înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2, precum și că, în anul 1950, imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul celui înscris în cartea funciară, S. Ernst, cu toate că acesta avea numai un drept de uzufruct viager asupra imobilului, iar la data preluării titularul dreptului de proprietate avea vârsta de 33 ani.
Au mai arătat că preluarea a fost abuzivă, întrucât S. Ernst nu era proprietarul imobilului naționalizat, dreptul de uzufruct fiind numai un dezmembrământ al dreptului de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate al autorului reclamanților a fost continuu și neîntrerupt de la data dobândirii imobilului.
Reclamanții au arătat de asemenea că în cauză nu sunt incidente prevederile art. V din Decretul nr. 92/1950, întrucât la data naționalizării antecesorul lor nu era minor, având vârsta de 33 ani, așa încât imobilul a fost preluat de la un neproprietar, respectiv de la tatăl autorului lor, numitul S. Ernst, precum și că preluarea a avut loc în fapt, fără a exista un act propriu-zis de preluare.
În continuare, au arătat că imobilul se încadrează în categoria celor preluate fără titlu și prin prisma prevederilor H.G. nr. 20/1996, astfel cum aceasta a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997, astfel că nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, precum și că imobilul era oricum exceptat de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, autorul lor având calitatea de intelectual profesionist, fiind profesor de limba germană.
În subsidiar, reclamanții au solicitat ca, în situația în care instanța nu va adopta acest punct de vedere, să se constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în litigiu, care a fost preluat cu încălcarea Constituției din 1948 și a tratatelor internaționale la care România era parte la data preluării, respectiv a Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 condiționând valabilitatea preluării de conformitatea acesteia cu actele normative ierarhic superioare indicate.
În drept au fost invocate prevederile art. 111 C.pr.civ., Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 20/1995.
În probațiune au fost depuse la dosar acte de stare civilă referitoare la autorul reclamanților, extras c.f. cu privire la imobilul în litigiu, dovada calității de moștenitori a reclamanților după defunctul S. K. Georg, alte acte și înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru.
Pârâta .. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întemeiat pe faptul că aceștia nu fac dovada calității pretinse cu un certificat de moștenitor, potrivit prevederilor legii române, precum și lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că nu se face dovada identității dintre imobilul care a constituit proprietatea tabulară a autorului reclamanților și imobilul revendicat, între structurile și componențele acestora existând mari diferențe.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat în esență că imobilul în litigiu a fost preluat în mod valabil, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea dreptului de proprietate al Statului în cartea funciară nu era necesară.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat la rândul său întâmpinare, invocând aceleași apărări și excepții ca și prin întâmpinarea formulată în dosarul principal, în calitate de chemat în garanție, și arătând în plus că, după . Legii nr. 10/2001, revendicarea imobilelor care fac obiectul acestei legi de reparație este inadmisibilă pe calea dreptului comun, ceea ce s-a statuat și prin Decizia nr. 373/2006 a Curții Constituționale și prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.
În acest sens, a susținut pârâtul că legea specială suprimă calea revendicării de drept comun, fără a limita dreptul de acces la justiție al persoanelor îndreptățite, care se exercită potrivit prevederilor legii speciale.
Pârâtul B. T. a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și arătând în esență că, în ceea ce privește preluarea imobilului, în cauză sunt aplicabile prevederile art. V din Decretul nr. 92/1950, având în vedere că numitului Ernst S., cunoscut industriaș, i-au fost naționalizate toate proprietățile, atât în baza Legii nr. 119/1948, cât și a Decretului nr. 92/1950, acesta fiind motivul pentru care Ernst S. apare în lista anexă la acest din urmă act normativ.
A mai arătat că nu are importanță faptul că cererea de înscriere a dreptului de proprietate al Statului a fost respinsă, în condițiile în care dreptul de proprietate al acestuia nu este supus înscrierii, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.
A arătat de asemenea că imobilul era destinat exploatării prin închiriere, în scopul obținerii de venituri, așa încât reclamanții nu pot invoca aplicabilitatea art. II din Decret.
P. același act procedural, pârâtul a formulat cerere reconvențională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că S. R. este proprietarul imobilului identificat mai sus și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestuia în c.f._ B., cu titlul de drept naționalizare, în baza art. I și V din Decretul nr. 92/1950.
În motivarea cererii, pârâtul-reclamant reconvențional a arătat în esență că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 481 din anexă, în considerarea numitului Ernst S., cunoscut industriaș, căruia i-au fost naționalizate toate proprietățile, acesta fiind motivul pentru care Ernst S. apare în lista anexă la actul normativ, precum și că, potrivit art. V din decret, erau considerate ca fiind proprietatea unei singure persoane proprietățile soțului, soției și copiilor minori ai celui în cauză.
A mai arătat că, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate al Statului nu este supus înscrierii, precum și că imobilul a fost exploatat în scopul obținerii de venituri.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 974 din Codul civil, Decretul nr. 92/1940.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Referitor la excepțiile unite de instanță cu fondul cauzei, la termenul de judecată din 19.05.2008, vizând lipsa calității procesuale active și lipsa de interes a reclamanților în ceea ce privește revendicarea celor trei apartamente situate la mansarda imobilului, dobândite în baza Decretului-lege nr. 61/1990 către pârâții G., C. și P., Tribunalul reține că în Certificatul de urbanism nr. 8/7.01.1997 (fila 82 din volumul I al dosarului) s-a consemnat, în ceea ce privește imobilul din B., .. 10, înscris în c.f._, nr. top. 5477/2, că asupra acestuia au fost executate lucrări de construcții din fondurile Statului, prin administrarea operativă a fostei I.L.L. a orașului Stalin, precum și că, cu autorizația nr._/750/1960, s-au executat lucrări de amenajare a 3 apartamente prin supraetajare imobil cu mansardă, în suprafață construită de 215 mp, suprafață utilă 161,93 mp, număr total de camere – 5, 3 bucătării, 3 băi, 3 cămări, 3 holuri.
Conform Autorizației pentru executare lucrări nr._/750 din 4.04.1960 (fila 26 din volumul III al dosarului), s-a autorizat, la cererea I.L.L. B., amenajarea a 3 apartamente la imobilul din B., .. 10.
Potrivit concluziilor expertului ing. M. J., aceste apartamente cu fost construite în jurul anului 1960.
Modificarea constructivă este vizibilă și în fotografiile imobilului, mansarda acestuia având în mod evident un alt aspect decât restul clădirii.
Reclamanții nu au administrat nici un fel de probe care să demonstreze contrariul celor reținute mai sus, astfel că instanța constată că apartamentele situate la mansarda imobilului au fost adăugate ulterior preluării acestuia de către Stat, nefiind în proprietatea autorului reclamanților la data preluării, iar schițele depuse la filele 335-337 din volumul I al dosarului, cuprinzând mențiuni în limba germană, necertificate pentru conformitate și neavând nici o indicație în ceea ce privește proveniența acestora, nu sunt apte a dovedi faptul susținut de reclamanți, în sensul că mansarda ar fi preexistat preluării imobilului.
Având în vedere dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate imobiliară, prevăzute de art. 488 și următoarele din Codul civil aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, instanța reține că bunul principal îl constituie terenul, art. 492 prevăzând că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.
În speță, cele trei apartamente situate la mansarda imobilului nu sunt încorporate numai în bunul principal (terenul), ci și în clădirea însăși, fiind edificate prin supraetajare, iar alegerea cu privire la soarta construcțiilor edificate de un terț asupra terenului proprietatea unei alte persoane revine proprietarului terenului, după cum prevede art. 494 alin. 1 din Codul civil, conform căruia dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
În acest sens se reține că singura distincție este cea referitoare la buna sau reaua-credință a constructorului, care influențează întinderea despăgubirii.
În aceste condiții, la soluționarea excepțiilor menționate mai sus, instanța va avea în vedere că, chiar dacă în prezenta cauză reclamanții nu au formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentelor situate la mansarda imobilului, încorporate, așa cum s-a arătat mai sus, în bunul imobil proprietatea lor, aceștia ar avea atât calitatea procesuală cât și interesul de a formula eventual o cerere în revendicare, întemeiată pe dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, într-un alt litigiu.
Raportat la cele reținute mai sus, Tribunalul urmează a respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește revendicarea celor trei apartamente situate la mansarda imobilului.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Potrivit Certificatului de moștenire eliberat de notariatul Bodelshausen – Tribunalul Succesoral (Germania), reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului Georg S. K., născut la data de 19.01.1917 și decedat la data de 20.12.2002 în Hechingen, prima dintre reclamanți având calitatea de soție supraviețuitoare, cu cota de 1/4, iar ceilalți de fii, ci câte 3/20 părți.
Georg S. K. a avut calitatea de proprietar tabular al imobilului înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2, cu titlul de drept cumpărare, act nr. 5778/1933 c.f., la data dobândirii fiind minor.
Deși pârâții au contestat identitatea dintre imobilul mai sus identificat prin datele de carte funciară cu cel situat la adresa administrativă din B., .. 10, din lucrările de expertiză întocmite în cauză de expertul A. G. și respectiv de comisia formată din experții F. G., R. Trett și S. P. rezultă cu certitudine că imobilul menționat mai sus este cel care a constituit proprietatea tabulară a autorului reclamanților.
Georg S. K. a formulat la data de 2.11.2001 notificare înregistrată sub nr. 30 la Biroul Executorului Judecătoresc T. C. T. (filele 200-201 din volumul I al dosarului), prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul identificat mai sus, preluat de Stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Chiar dacă acțiunea de față este introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța urmează a înlătura apărările pârâtului din dosarul conexat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că acțiunea nu ar fi admisibilă, având în vedere că, în timpul vieții sale, autorul reclamanților a recurs la procedura de restituire prevăzută de acest act normativ, prin formularea notificării, însă, timp de 6 ani, această notificare nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare, în speță pârâta .., în practica instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că refuzul de a soluționa notificarea echivalează cu refuzul de restituire, iar persoana îndreptățită poate recurge la calea acțiunii în revendicare, urmând ca pretențiile sale să fie analizate în fond de instanță.
Acțiunea dedusă judecății îmbracă astfel o formă complexă, având ca obiect revendicarea imobilului (ceea ce implică în mod automat compararea titlurilor părților asupra acestuia), precum și constatarea lipsei titlului Statului asupra imobilului, cerere ce face obiectul dosarului conex.
În raport cu cele ce preced, instanța reține că cererea dedusă judecății este admisibilă, ca urmare a refuzului de soluționare a notificării formulate de autorul reclamanților.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea calității reclamanților de moștenitori după defunctul Georg S. K., Tribunalul reține că, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea reclamanților de moștenitori după autorul lor decurge din Certificatul de moștenire eliberat de Notariatul Bodelshausen – Tribunalul Succesoral (Germania), care consemnează atât gradele de rudenie față de defunct cât și cotele ce revin moștenitorilor, acest act având așadar valoarea unui certificat de calitate de moștenitor; de altfel, pe parcursul procesului, în temeiul acestui act reclamanții au procedat la înscrierea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu în cartea funciară (fila 100 din volumul II al dosarului), astfel încât instanța urmează a constata că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului Georg S. K., cererea prezentând interes prin prima faptului că această calitate a fost contestată de părțile potrivnice.
În ceea ce privește petitul având ca obiect obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, Tribunalul constată că, în mod necesar, acesta trebuie analizat pornind de la compararea titlurilor exhibate de părți asupra imobilului, inclusiv prin prisma cererilor formulate în dosarul conexat și prin cererile incidentale formulate de pârâți în cauză, prin care se tinde, în ceea ce îi privește pe reclamanți, la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului, respectiv la constatarea existenței acestui drept, consecutiv constatării existenței unui titlu valabil al Statului, în ceea ce îi privește pe pârâți.
În acest sens, instanța constată că, prin cererile reconvenționale formulate, pârâții B. T. și B. C. D., D. M. și B. T. (în dosarul conexat), au solicitat în esență să se constate că S. R. este proprietarul imobilului în litigiu și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestuia în cartea funciară, cu titlul de drept naționalizare conform Decretului nr. 92/1950.
Instanța reține că, în drept, aceste cereri au fost întemeiate pe prevederile art. 974 din Codul civil aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv sunt formulate pe calea acțiunii oblice.
Pe de altă parte, în dosarul principal, pârâții B. T., B. C. D. și D. M. au formulat și cereri de chemare în judecată a altor persoane, întemeiate pe dispozițiile art. 57 C.pr.civ., în scopul atragerii în proces a Statului R., care nu a fost chemat în judecată de reclamanți decât în dosarul conex.
Cu privire la aceste cereri, este necesară în primul rând clarificarea unor aspecte de ordin procedural.
Astfel, potrivit art. 119 alin. 1 C.pr.civ., dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională.
Art. 57 alin. 1 C.pr.civ. prevede că oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.
Conform art. 58 C.pr.civ., cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.
Privitor la cererile reconvenționale formulate de pârâții menționați mai sus, instanța observă că acestea nu sunt formulate în contradictoriu cu reclamanții, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 119 alin. 1 C.pr.civ., ci cu o altă persoană, inițial străină de proces, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în privința căreia pârâții au înțeles să uzeze de instituția prevăzută de art. 57 C.pr.civ., în vederea atragerii în proces.
Sub acest aspect este evident faptul că cererile de chemare în judecată a altei persoane nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 57 alin. 1 C.pr.civ., întrucât persoana chemată în judecată pe această cale procedurală nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca reclamanții, nefiind titularul unei acțiuni în revendicare având ca obiect imobilul în cauză și nici a celorlalte cereri principale și accesorii pe care reclamanții le-au formulat.
Instanța remarcă însă că, în condițiile în care reclamanții au formulat în dosarul conex o acțiune prin care au solicitat să se constate lipsa titlului Statului asupra imobilului în litigiu, existența sau inexistența dreptului de proprietate al acestuia, respectiv valabilitatea ori nevalabilitatea unui eventual titlu al Statului urmează a fi în mod direct și expres analizate, cererea reclamanților și cererea reconvențională formulată de reclamantul B. T., respectiv cererile de chemare în judecată a altor persoane formulate în dosarul principal excluzându-se reciproc, prin obiectul lor.
În legătură cu acest aspect, instanța reține că dreptul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu nu a fost niciodată înscris în cartea funciară, la poziția B 13 din c.f. fiind notată respingerea acestei cereri.
Pârâții susțin că imobilul a fost preluat de Stat prin efectul Decretului nr. 92/1950, respectiv prin aplicarea prevederilor art. V din acest act normativ, având în vedere că autorul reclamanților era fiul (adoptiv) al numitului Ernst S..
Conform acestui text de lege, imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicațiunea prezentului decret.
Instanța constată însă că, fiind născut în anul 1917, Georg S. K. era major la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, astfel încât nu se putea aprecia că imobilul în cauză ar fi fost proprietatea tatălui său, Ernst S., proprietarul tabular Georg S. K. fiind minor numai la data înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, respectiv în anul 1933.
Așa fiind, imobilul nu putea fi preluat prin efectul art. V din Decretul nr. 92/1950, mențiunea cu privire la Ernst S. în cuprinsul anexei la decretul de naționalizare conducând la respingerea cererii de înscriere a dreptului de proprietate al Statului.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia imobilul în litigiu a fost folosit în scop de exploatare, instanța constată că, în condițiile menționate mai sus, aceasta nu prezintă nici un fel de relevanță, câtă vreme preluarea în fapt, fără nici un titlu a imobilului a fost făcută de la altă persoană decât proprietarul tabular, acesta constituind și motivul pentru care cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului a fost respinsă.
Cu atât mai puțin dreptul de proprietate al Statului ar putea fi înscris astăzi, fiind de neconceput înscrierea în anul 2015 a dreptului de proprietate al Statului prin naționalizare; nu mai puțin, încheierea de respingere menționată mai sus nu a fost niciodată desființată, iar Georg S. K. nu mai este înscris în cartea funciară ca proprietar tabular, în această calitate figurând reclamanții, cu titlul de drept moștenire, ori înscrierile în cartea funciară și respectiv rectificările evidențelor reale imobiliare nu se pot face omissio medio.
Instanța urmează de asemenea a înlătura apărarea pârâților în sensul că dobândirea dreptului de proprietate de către Stat nu era condiționată de înscrierea acestui drept, având în vedere că naționalizarea nu se numără între modalitățile originare de dobândire a dreptului de proprietate exceptate de la înscriere.
În acest sens, instanța reține că, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, și expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.
Așa fiind, S. R. nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fără înscriere, textul de lege referindu-se strict la expropriere iar nu la naționalizare, termen care, de altfel, nici nu era uzitat în anul 1938, când a fost edictat actul normativ; nu mai puțin, cele două constituie instituții juridice distincte și nesusceptibile de asimilare.
În raport cu cele ce preced, Tribunalul constată că acțiunea din dosarul conexat este întemeiată în ceea ce privește capătul de cerere formulat în principal (fiind așadar inutilă cercetarea cererii formulate în subsidiar), urmând a se constata că imobilul în litigiu a fost preluat de S. R. exclusiv în fapt, în lipsa vreunui titlu, valabil ori nevalabil.
Din această perspectivă, nu are relevanță nici statutul socio-profesional al autorului reclamanților, întrucât potrivit evidențelor referitoare la naționalizare, preluarea nu s-a făcut de la acesta, ci de la Ernst S..
În continuare, instanța reține că, în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin care imobilele în litigiu au fost înstrăinate foștilor chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, respectiv în baza Decretului-lege nr. 61/1990, în ședința publică din data de 19.05.2008 a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul prevederilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, ținând seama că, prin formularea notificării, autorul reclamanților a înțeles să recurgă la procedura de restituire prevăzută de acest act normativ, care este astfel aplicabil, inclusiv în ceea ce privește nulitatea actelor de înstrăinare.
În aceste condiții, instanța urmează a respinge ca prescris acest capăt de cerere, urmând a analiza capătul de cerere în revendicare prin prisma criteriului privind compararea titlurilor părților, față de temeiul de drept indicat de reclamanți în cererea introductivă, respectiv prevederile art. 480 din Codul civil din 1864.
Corelativ, vor trebui să fie analizate și pretențiile pârâților, deduse judecății prin cererile reconvenționale formulate în cauză, formulate de pârâții G. G., B. T., B. C. D. (decedat), G. F., (decedat), C. S. V., P. G., D. M. și B. T., având în vedere că, prin aceste cereri, pârâții au solicitat să se constate că au dobândit drepturi de proprietate prin cumpărare asupra apartamentelor pe care le ocupă, solicitând totodată și dezmembrarea imobilului pe apartamente și înscrierea drepturilor lor de proprietate în cartea funciară.
După cum reiese din cele expuse mai sus, reclamanții au calitatea de proprietari tabulari asupra imobilului în litigiu, ceea ce creează o prezumție absolută de proprietate în favoarea acestora, inclusiv în sistemul de publicitate reglementat de Noul Cod Civil, aplicabil raporturilor de proprietate conform art. 6 alin. 6 din acest act normativ („Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi).
Titlurile de proprietate exhibate de pârâți sunt contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv al Decretului-lege nr. 61/1990 (în ceea ce îi privește pe pârâții G., C. și P.).
Astfel, instanța reține că autorii pârâtului C. S. V., numiții C. V. și C. S., au încheiat cu pârâta .. contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.02.1997, în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, apartamentul nr. 4 situat la mansarda imobilului în litigiu.
P. contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.04.1999 numiții P. C. și P. E., autorii pârâtului P. G., au dobândit apartamentul nr. 6 din imobil, situat la mansardă, în temeiul aceluiași act normativ.
P. contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.02.1997, pârâții G. F. (decedat pe parcursul procesului) și G. G. au dobândit, în temeiul aceluiași act normativ, apartamentul nr. 5 situat la mansarda imobilului.
P. contractul de vânzare-cumpărare nr._/11.10.1996, încheiat cu pârâta .., numita Benczel M., autoarea pârâtului M. G. O., a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 un apartament situat în imobilul în litigiu.
În baza aceluiași act normativ, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/22.01.1997 numitul B. M., autorul pârâtului B. C. D. (la rândul său decedat) a dobândit de asemenea un apartament situat în imobilul în litigiu.
P. contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.10.1996 încheiat cu .., pârâtul B. T. a dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, un apartament în imobilul în litigiu.
P. contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.12.1996, autoarea pârâtei D. M., numita V. G., a dobândit în același temei un apartament situat în imobil.
Aceste titluri exhibate de pârâți nu au fost niciodată înscrise în cartea funciară, ceea ce, în regimul de evidență reală imobiliară, face ca titlul reclamanților să fie preferabil; în plus, titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, prin moștenire, pe când titlurile pârâților provin de la un neproprietar, întrucât S. R., cu care pârâții B., B. și autoarea pârâtei D. au încheiat contractele, nu a fost niciodată proprietar al imobilului.
Instanța observă de asemenea că din probele administrate în cauză rezultă că mansarda imobilului a fost construită în jurul anului 1960, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții G., C. și P. nu au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ci în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990, act normativ aplicabil imobilelor construite din fondurile Statului.
În această situație, instanța reține că pârâții B. T., B. G., B. M. și D. M. folosesc apartamentele din imobil cu privire la care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 în lipsa unui titlu care să fie preferabil titlului reclamanților, în sensul de a fi mai caracterizat, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva acestora fiind astfel întemeiată.
În ceea ce îi privește pe pârâții G. G., C. S. V. și P. G., ale căror titluri translative de proprietate au fost încheiate în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990, instanța constată că prezumția instituită de art. 492 din vechiul cod civil este una relativă – Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.
În speță, dovada contrară a fost făcută, așa cum s-a arătat mai sus, fiind dovedit faptul că cele trei apartamente situate la mansarda imobilului au fost construite din fondurile statului, însă aceste apartamente sunt încorporate prin accesiune imobiliară artificială în bunul principal, care este proprietatea reclamanților.
Raportat la faptul că, în prezentul proces, părțile nu au apelat la calea constatării dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune (în ceea ce îi privește pe reclamanți), respectiv la o cerere prin care să tindă la constituirea unui drept de superficie asupra terenului aferent asupra apartamentelor edificate de Stat (în ceea ce îi privește pe pârâții interesați), instanța apreciază că situația juridică a acestor apartamente nu poate fi reglementată în litigiul de față, Tribunalul neputând hotărî decât în limitele principiului disponibilității și nefiind investit cu atari cereri, care pot face obiectul unei rezolvări ulterioare, fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.
În consecință, instanța va reține că reclamanții nu justifică un titlu pentru revendicarea apartamentelor situate la mansarda imobilului, întrucât acestea nu au constituit proprietatea autorului lor, ori nimeni nu poate revendica mai mult decât ceea ce are, ori, așa cum este cazul în speță, autorul său a avut.
Pe de altă parte, instanța reține că, în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamanților este înscris asupra întregului imobil ce a constituit proprietatea autorului lor, iar imobilul nu este dezmembrat pe corpuri funciare (apartamente), însă dreptul de proprietate asupra unei construcții nu poate exista în afara unui drept real constituit asupra terenului pe care este edificată construcția (de exemplu, dreptul de superficie, dreptul de concesiune etc.), nefiind cunoscut în acest moment nici modul în care părțile vor înțelege să își reglementeze situația apartamentelor aflate la mansardă și care s-au încorporat în bunul principal, nu este posibilă constatarea faptului că pârâții G. G., C. S. V. și P. G. au devenit proprietari ai apartamentelor ocupate, având în vedere că soarta acestui drept depinde de modul în care părțile vor acționa pe viitor în vederea reglementării acestei situații juridice.
Tribunalul consideră necesar a sublinia că dreptul de proprietate asupra unei construcții nu poate exista în mod independent de un drept asupra terenului pe care construcția este edificată, întrucât terenul are regimul de bun principal, iar construcția are regimul de bun accesoriu, neputându-se constata existența unui drept de proprietate asupra unei construcții (în speță, apartament) în favoarea unei persoane care nu are nici un drept asupra terenului.
Nu mai puțin, nu poate fi primită nici cererea prin care reclamanții reconvenționali au solicitat dezmembrarea imobilului construcție, din mai multe considerente.
În primul rând, operațiunea de dezmembrare presupune o dezlipire a corpurilor funciare, cu acordarea de numere topografice noi corpurilor funciare astfel formate, operațiune care, de asemenea, nu poate avea loc fără stabilirea unor drepturi și asupra terenului pe care se află edificată clădirea.
În al doilea rând, această operațiune nu poate avea loc decât în două situații: fie la cererea proprietarului tabular, în situația în care acesta înțelege să dezmembreze imobilul proprietatea sa în mai multe loturi, fie în situația în care mai multe persoane sunt coproprietari în indiviziune asupra unui imobil, și înțeleg să îl partajeze prin formarea de loturi, caz în care imobilul se dezmembrează.
În situația de față, în care pârâții-reclamanți reconvenționali nu au nici un drept tabular asupra imobilului în litigiu, iar acesta este înscris într-o singură carte funciară, pe numele reclamanților, pârâții nu pot solicita dezmembrarea imobilului, acest raționament fiind valabil și în privința pârâților G. G., C. S. V. și P. G., întrucât mansarda imobilului nu este înscrisă în cartea funciară, iar o atare operațiune ar presupune inclusiv deschiderea unei cărți funciare noi, în situația în care toate celelalte aspecte ar fi reglementate.
Așa fiind, cererile pârâților-reclamanți reconvenționali de dezmembrare a imobilului sunt neîntemeiate, atât prin prisma faptului că aceștia nu dețin drepturi tabulare asupra imobilului în litigiu, cât și prin prima faptului că nu sunt îndeplinite condițiile juridice și tehnice menționate mai sus pentru a se proceda la dezmembrare.
Nu în ultimul rând, în condițiile în care dezmembrarea unei construcții nu se poate face în mod independent de stabilirea unor drepturi asupra terenului pe care se află situată construcția, o atare operațiune ar fi natură să afecteze dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului pe care este edificat imobilul în litigiu și, prin privarea acestora de bun, ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 1 par. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În raport cu cele reținute anterior, Tribunalul constată că cererile reconvenționale formulate în cauză sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Corelativ, este întemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, în raport cu pârâții B. T., B. G. și B. M. (care au preluat poziția procesuală a autorului lor, B. C. D.), D. M. și M. G. O., aceștia stăpânind imobilul în lipsa unui titlu preferabil celui al reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul exhibat de acești pârâți provine de la un neproprietar.
În ceea ce îi privește pe pârâții G. G. (în nume propriu și în calitate de succesoare a pârâtului G. F., decedat pe parcursul procesului), C. S. V. și P. G., instanța, reținând că titlurile acestora (ori ale autorilor lor) constau în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990, iar apartamentele ocupate de aceștia au fost edificate ulterior preluării imobilului de către Stat, instanța urmează a respinge cererea în revendicare, reținând că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra acestei porțiuni de construcție, astfel încât nimeni nu poate transmite (prin succesiune, în cazul de față) mai mult decât are.
Totodată, în lipsa unor cereri ale părților care să tindă la reglementarea situației juridice asupra apartamentelor situate la mansardă, instanța apreciază că nimic nu împiedică rezolvarea pe viitor a acesteia, fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară, reclamanții având posibilitatea de a cere constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, iar pârâții constituirea unui drept de superficie, cereri care în prezentul proces nu au fost formulate, fiind incidente dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., potrivit cu care, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
În ceea ce privește ultimul capăt de cerere din acțiunea ce face obiectul dosarului principal, prin care reclamanții au solicitat înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară, instanța reține că, așa cum s-a arătat mai sus, aceștia și-au înscris, pe parcursul prezentului proces, drepturile provenite din moștenire în cartea funciară.
În consecință, acest drept fiind realizat pe cale necontencioasă, fără intervenția justiției, instanța urmează a respinge această cerere, care a rămas fără interes.
În ceea ce privește cererile de chemare în judecată a altor persoane, întemeiate pe dispozițiile art. 57 C.pr.civ., formulate de pârâții B. T., B. C. D. și D. M., instanța a arătat în cele ce preced motivele pentru care acestea sunt neîntemeiate, având în vedere că persoanele atrase în proces pe această cale procedurală, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. B. prin P. și .. nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, cerință esențială pentru admisibilitatea acestor cereri, care decurge din însuși textul art. 57 alin. 1 C.pr.civ.
Nefiind titularii aceluiași drept ca și cel invocat de reclamanți, pârâții nu pot opune pretențiile lor celor chemați în judecată pe această cale, și care au dobândit calitatea de intervenienți forțați.
În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâții B. T., B. C. D. (decedat, poziția procesuală a acestuia fiind preluată de succesori), astfel cum acestea au fost precizate, și respectiv D. M., instanța constată că aceste părți au solicitat ca, în situația în care vor cădea în pretenții, să se dispună obligarea în solidar a chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și .. la restituirea prețului apartamentelor cumpărate de aceștia și respectiv de autorii lor, actualizat cu indicele de inflație la data executării, precum și la plata daunelor rezultate din evicțiune, constând în diferența de valoare dintre suma achitată și valoarea de piață a apartamentelor, care a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul ing. M. J..
În drept, au fost invocate prevederile art. 1344 din Codul civil aflat în vigoare la data formulării acestor cereri.
Referitor la modalitatea în care au fost formulate cererile de chemare în garanție, solicitându-se obligarea în solidar a chemaților în garanție, instanța reține în primul rând că, potrivit prevederilor art. 1401 din Codul civil aflat în vigoare la data formulării acestor cereri, obligația solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii.
Acest text de lege instituie principiul potrivit căruia solidaritatea trebuie să fie expresă, iar nu prezumată, ori în speță nu se poate reține existența unei obligații solidare de despăgubire între S. R. și ...
În ceea ce privește izvorul solidarității, Tribunalul reține că solidaritatea poate proveni din lege sau din convenție, și de asemenea funcționează în materia răspunderii civile delictuale, atunci când fapta a fost săvârșită de mai multe persoane împreună, această din urmă ipoteză fiind exclusă, întrucât răspunderea în cauza de față se situează pe temeiul răspunderii contractuale, iar nu delictuale.
Nu mai puțin, nu există o convenție a părților care să instituie o răspundere solidară, iar aceasta nu decurge nici din lege, nefiind indicat nici un temei de drept prin aplicarea căruia cei chemați în garanție ar fi ținuți în mod solidar, din reglementarea legală care guvernează materia înstrăinării imobilelor din proprietatea Statului către persoane particulare rezultând cu claritate că are calitatea de vânzător S. însuși, iar unitățile specializate în vânzarea locuințelor au calitatea de mandatari ai Statului.
P. urmare, chemații în garanție nu ar putea fi obligați la plata în solidar către pârâții care au formulat aceste cereri a vreunei sume de bani.
D. fiind că solidaritatea privește numai modalitatea de executare a obligației, iar nu existența obligației în sine, instanța urmează a analiza temeinicia cererilor de chemare în garanție, prin prisma temeiurilor de drept invocate de titularii acestor cereri.
Potrivit art. 1337 din Codul civil, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului.
Art. 1341 prevede: Când vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul a cere de la vânzător:
1. restituirea prețului;
2. fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins;
3. spezele instanței deschise de dânsul în contra vânzătorului și ale celei deschise de evingător în contra sa;
4. daune-interese și spezele contractului de vânzare.
Art. 1344 prevede că, dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.
În jurisprudență și în doctrină s-a statuat în mod constant că, în situația tulburării de drept prin fapta unui terț (spre exemplu, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, așa cum este cazul în speță), pentru a se putea angaja răspunderea vânzătorului pentru evicțiune cauza acesteia trebuie să nu fi fost cunoscută de către cumpărător, în virtutea principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a obține despăgubiri, cunoașterea cauzei de evicțiune de către cumpărător echivalând cu o culpă din partea sa.
Cunoașterea pericolului evicțiunii este considerată ca o asumare a riscului din partea cumpărătorului și deci contractul dobândește caracter aleatoriu; dacă evicțiunea are loc, cumpărătorul nu poate susține că vânzătorul deține prețul fără cauză, căci s-a înstrăinat șansa, care putea să-i fie favorabilă cumpărătorului (C. T. –Evicțiunea în contractele civile, Editura All, 1997, cu referire la decizia nr. 1754/1972 a fostului Tribunal Suprem).
Textele din Codul civil care se referă direct sau implicit la această condiție sunt art. 1337, 1340 și 1349.
Cu aplicație în cauza de față, art. 1340 prevede că stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie.
Practica judecătorească este constantă în a subordona admisibilitatea cererii de chemare în garanție în această materie bunei-credințe a cumpărătorului, ceea ce este firesc, având în vedere că un cumpărător care încheie contractul cunoscând cauza de evicțiune dobândește pe riscul său.
Potrivit art. 1899 alin. 2 din Codul civil, buna-credință se prezumă, însă nu trebuie să fie neglijat faptul că ignoranța cumpărătorului trebuie să fie legitimă, în sensul că acesta nu poate invoca o necunoaștere care îi este imputabilă, raportat la nivelul obișnuit de cunoștințe, la un om mediu, diligent.
În speță, din analiza actelor dosarului rezultă că pârâții care au formulat cereri de chemare în garanție nu pot invoca protecția legii prin antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, având în vedere că aceștia au cumpărat apartamentele situate în imobilul în litigiu pe propriul risc, având posibilitatea să cunoască, cu minime diligențe, situația acestuia, respectiv faptul că vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut, în evidențele de publicitate reală imobiliară figurând, la data cumpărării, autorul reclamanților, Georg S. K., și inclusiv faptul că cererea de înscriere a dreptului de proprietate al Statului fusese respinsă, conform mențiunii de sub B 13.
P. prisma celor consemnate în evidențele de carte funciară, situația juridică a imobilului este clară, nesusceptibilă de interpretări, iar pârâții aveau posibilitatea, cu minimele diligențe ale unei persoane medii, că bunul pe care îl cumpără nu este proprietatea vânzătorului și că nu a fost niciodată proprietatea acestuia, iar posibilitatea de a cunoaște aceste împrejurări este și ea evidentă, atâta vreme cât evidențele de carte funciară sunt publice, iar dreptul de proprietate al autorului reclamanților era opozabil erga omnes.
În același sens, instanța reține că buna-credință în materia dobândirii drepturilor reale imobiliare trebuie să fie deplină și să excludă îndoiala, dubiul, suspiciunea.
Buna-credință în această materie este definită în doctrină drept convingerea greșită a cumpărătorului că acesta contractează cu adevăratul proprietar, convingere generală de o eroare comună și invincibilă, în care s-ar afla orice persoană, cu privire la adevăratul titular al dreptului de proprietate.
În situația concretă dedusă judecății, titularii cererilor de chemare în garanție nu pot susține că au cumpărat de bună-credință apartamentele situate în imobilul în litigiu, și, pe cale de consecință, nu pot solicita nici antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, pe calea dreptului comun, respectiv în temeiul prevederilor cuprinse în vechiul Cod civil, pe care le-au invocat, având în vedere că o simplă verificare a evidențelor de carte funciară era suficientă pentru a se convinge cu privire la identitatea titularului dreptului real, ignoranța nescuzabilă nefiind de natură a caracteriza o persoană ca fiind de bună-credință.
În raport cu cele ce preced, instanța constată că cererile de chemare în garanție sunt neîntemeiate, din interpretarea art. 1340 din Codul civil din 1864 rezultând că, în situația în care cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie, vânzătorul nu poate fi ținut la restituirea prețului în caz de evicțiune.
Instanța reține de asemenea că pârâții titulari ai cererilor de chemare în garanție au invocat în drept exclusiv prevederile Codului civil, iar nu și legea specială, astfel că nimic nu îi împiedică să acționeze pe cale separată în vederea desființării contractelor de vânzare-cumpărare (indiferent de modalitatea aleasă – nulitate, rezoluțiune), pe calea prevăzută de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu consecința obligării vânzătorului la restituirea prețului actualizat, ca o aplicație a principiului repunerii părților în situația anterioară, cererea de față fiind însă este neîntemeiată pe calea dreptului comun, aleasă în prezenta cauză.
Față de aceste considerente, în baza art. 137 alin. 2 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamanților, invocată de pârâtele .. și G. G. în ceea ce privește revendicarea apartamentelor situate la mansarda imobilului în litigiu.
În baza art. 480 și a celorlalte texte de lege menționate anterior, instanța va admite în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții S. K. M. P., H. K., M. S., S. C., S. C. și S. K. W. în contradictoriu cu pârâții B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M.), G. G., G. F. (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta G. G.), B. T., D. M., C. S. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind C. S. V.), C. S. V. (în nume propriu), M. G. O., prin mandatar M. A. B., și P. G., prin mandatar B. E..
În baza art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, instanța va admite acțiunea civilă formulată de reclamanți în dosarul conexat nr._ al Tribunalului B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, .., D. M., B. T., G. G., G. F. (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta G. G.), B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind pârâții B. G. și B. M.), C. S. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind pârâtul C. S. V.), C. S. V., M. G. O. și P. G., și în consecință urmează a constata lipsa titlului Statului asupra imobilului situat în B., .. 10, înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2.
În baza art. 111 C.pr.civ., instanța va constata că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului S. K. Georg, decedat la data de 20.12.2002.
Va obliga pârâții B. G., B. M., B. T., D. M. și M. G. O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B., .. 10.
Va respinge cererea reclamanților având ca obiect înscrierea drepturilor lor de proprietate asupra imobilului înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2, această cerere fiind deja realizată pe cale necontencioasă.
În baza art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța va respinge ca prescris capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr.:
-_/18.02.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și C. V. și S. în calitate de cumpărători;
-_/23.04.1999, încheiat între S. R. prin .. în calitate de vânzător și P. C. și E. în calitate de cumpărători;
-_/18.02.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și G. G. și F. în calitate de cumpărători;
-_/18.12.1996, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și V. G. în calitate de cumpărător;
-_/18.10.1996, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și B. T. în calitate de cumpărător;
-_/22.01.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și B. M. în calitate de cumpărător;
-_/11.10.1996 încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și Benczel M. M. în calitate de cumpărător.
Față de împrejurările reținute cu privire la edificarea celor trei apartamente de la mansarda imobilului și întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, dobândit prin succesiune, instanța va respinge cererea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții G. G., C. S. V. și P. G..
În baza art. 161 alin. 2 C.pr.civ., interpretat a fortiori, instanța va anula acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Benczel M., V. G., B. M., C. V. și P. C., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință.
În urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, în baza art. 480 din Codul civil, instanța va respinge cererea reconvențională formulată în dosarul conexat de pârâtul-reclamant reconvențional B. T. în contradictoriu cu reclamanții S. K. M. P., H. K., M. S., S. C., S. C. și S. K. W. și cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ..
În baza art. 57 alin. 1 C.pr.civ., va respinge cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulate de pârâții B. T., B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M.) și D. M. în contradictoriu cu intervenienții forțați Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. B. prin P. și ..
În baza art. 1340 din Codul civil va respinge cererile de chemare în garanție formulate de pârâții B. T., B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M.) și D. M. în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește culpa procesuală și aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., instanța constată că reclamanții nu au făcut dovada cuantumului onorariului de avocat achitat reprezentantului lor convențional, prin depunerea chitanței corespunzătoare, așa încât nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamanților, invocată de pârâtele .. și G. G. în ceea ce privește revendicarea apartamentelor situate la mansarda imobilului în litigiu.
Admite în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții S. K. M. P., H. K., M. S., S. C., S. C. și S. K. W., toți cu domiciliul ales în B., .. 6, . I. F., în contradictoriu cu pârâții B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M., domiciliați în B., .. 10, ., domiciliată în B., .. 10, . (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta G. G.), B. T., D. M., ambii cu domiciliul ales în B., .. 43, ., la sediul Cabinetului de avocat M. R., C. S. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind C. S. V.), C. S. V., domiciliat în B., ., ., . O., domiciliat în B., .. 10, . M. A. B., și P. G., domiciliat în B., .. 10, . B. E..
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanți în dosarul conexat nr._ al Tribunalului B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales pentru îndeplinirea actelor de procedură în B., .. 7, la D.G.R.F.P. B., .., D. M., B. T., G. G., G. F. (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta G. G.), B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind pârâții B. G. și B. M.), C. S. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind pârâtul C. S. V.), C. S. V., M. G. O. și P. G., și în consecință:
Constată lipsa titlului Statului asupra imobilului situat în B., .. 10, înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2.
Constată că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului S. K. Georg, decedat la data de 20.12.2002.
Obligă pârâții B. G., B. M., B. T., D. M. și M. G. O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B., .. 10.
Respinge cererea reclamanților având ca obiect înscrierea drepturilor lor de proprietate asupra imobilului înscris în c.f._ B., nr. top. 5477/2.
Respinge ca prescris capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr.:
-_/18.02.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și C. V. și S. în calitate de cumpărători;
-_/23.04.1999, încheiat între S. R. prin .. în calitate de vânzător și P. C. și E. în calitate de cumpărători;
-_/18.02.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și G. G. și F. în calitate de cumpărători;
-_/18.12.1996, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și V. G. în calitate de cumpărător;
-_/18.10.1996, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și B. T. în calitate de cumpărător;
-_/22.01.1997, încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și B. M. în calitate de cumpărător;
-_/11.10.1996 încheiat între S. R. prin R.A. R. în calitate de vânzător și Benczel M. M. în calitate de cumpărător.
Respinge cererea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții G. G., C. S. V. și P. G..
Anulează acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții BENCZEL M., V. G., B. M., C. V. și P. C., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință.
Respinge cererea reconvențională formulată în dosarul conexat de pârâtul-reclamant reconvențional B. T. în contradictoriu cu reclamanții S. K. M. P., H. K., M. S., S. C., S. C. și S. K. W. și cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ..
Respinge cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulate de pârâții B. T., B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M.) și D. M. în contradictoriu cu intervenienții forțați Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. B. prin P. și ..
Respinge cererile de chemare în garanție formulate de pârâții B. T., B. C. D. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind B. G. și B. M.) și D. M. în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 6 aprilie 2015.
PREȘEDINTE,Grefier,
judecător C. F. I. M.
Red. C.F.-6.04.2015
Tehnored. – I.M.-6.04.2015
16. ex.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 191/2015. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 292/2015. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
