Acţiune în constatare. Sentința nr. 33/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 33/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 23-02-2015 în dosarul nr. 33/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 33/S
Ședința publică de la 23 februarie 2015
Completul Civ. D1 compus din:
PREȘEDINTE – C. F. – judecător
Grefier – I. M.
Pe rol fiind soluționarea cererii formulată de reclamanta R. E. J., în contradictoriu cu pârâții JUDEȚUL B., prin reprezentant legal, și S. R., prin M. FINANȚELOR P., prin reprezentant legal, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat I. D. pentru reclamantă, lipsă fiind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Față de sentința civilă nr. 119/F/2013, pronunțată de Curtea de Apel B. și decizia nr. 498/2012 a I.C.C.J., instanța constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea prezentului dosar. D. urmare, în temeiul dispozițiilor art. 245 Cod procedură civilă, dispune repunerea pe rol a cauzei și continuarea judecății.
Se constată că prezenta cauză a fost suspendată anterior soluționării excepției invocate de pârâtul Județul B., respectiv aceea a autorității de lucru judecat parțială cu privire la petitele 1,2 și 4.
Cercetând evidențele electronice ale Curții de Apel B., prezenta instanță a constatat că dosarul nr._ al Tribunalului B., în raport cu care s-a invocat excepția autorității de lucru judecat, nu a fost soluționat fiind suspendat în baza art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Județul B., avocatul ales al reclamantei solicită a fi respinsă.
Față de stadiul procesual în care se află dosarul nr._ al Tribunalului B., Tribunalul respinge excepția autorității de lucru judecat, întrucât dosarul anterior menționat nu a fost soluționat, aflându-se in stadiul de suspendare.
Nemaifiind chestiuni prealabile de invocat, instanța acordă părților prezente cuvântul în probațiune.
Avocatul ales al reclamantei solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța constată că, prin întâmpinările formulate, pârâții nu au solicitat încuviințarea de probe.
Instanța, în urma deliberării, apreciază ca fiind legală, admisibilă, utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, proba cu înscrisuri, apreciind că aceasta poate duce la dezlegarea pricinii de față. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 167 Cod procedură civilă, va admite pentru reclamantă această probă.
De asemenea, instanța constată că înscrisurile au fost depuse odată cu cererea de chemare în judecată și au fost comunicate pârâților.
Nemaifiind alte acte de depus, cereri de formulat și alte probe de administrat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și, față de actele și lucrările dosarului, reține cauza spre soluționare.
Avocatul ales al reclamantei solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL,
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, reclamanta R. E. J., prin curator R.-Hinz A., prin mandatar K. Friedrich Fabritius, a chemat în judecată pe pârâții JUDEȚUL B. prin Președintele Consiliului Județean, și S. ROMÂN prin M. Finanțelor P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în B., .. 23, înscris inițial în c.f._ B., nr. top. 6550/2, în baza Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966, să se constate nevalabilitatea titlului constituit în baza H.G. nr. 972/2002 în favoarea pârâtului Județul B., înscris în prezent în c.f._ B. (prin conversie), reclamanta invocând în acest sens excepția de nelegalitate a actului administrativ menționat, să se dispună rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii titlului nevalid al Statului și a operațiunii ulterioare preluării, cu restabilirea situației de carte funciară, să se dispună obligarea pârâtului de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul identificat mai sus, cu înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că imobilul în cauză a fost proprietatea autorului său, prin cumpărare, fiind preluat de S. Român prin aplicarea Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în c.f. în anul 1968, precum și că această modalitate de preluare este una nevalabilă, întrucât posesia Statului nu a fost netulburată, ci fundată și conservată prin violență, în sensul art. 1851 din Codul civil.
A mai arătat că, prin sentința civilă nr. 295/S/2012 a Tribunalului B., a fost stabilită calitatea sa de proprietar neposesor al imobilului, prin aceeași hotărâre fiind respinse excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nevalabilității titlului Statului, precum și că acesta nu are titlu valabil, și chiar și în situația în care s-ar pune problema comparării titlurilor, titlul său ar fi preferabil celui al pârâtului.
Reclamanta a arătat de asemenea că, prin H.G. nr. 972/2002, s-a atestat apartenența imobilului în litigiu la domeniul public al Județului B., fiind înscris în c.f. dreptul de proprietate al acestui pârât, iar potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, simpla apartenență afirmată a bunului la domeniul public nefiind suficientă, prin ea însăși, să conducă la consecința unui titlu valabil.
În continuare, reclamanta a arătat că S. Român nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, astfel că, la rândul său, nu îl putea transmite unității administrativ-teritoriale, iar în privința cererii având ca obiect rectificarea cărții funciare, reclamanta a invocat prevederile art. 34 pct. 1, art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 21 și 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 563 din Codul civil.
În probațiune au fost depuse la dosar acte de stare civilă cu privire la reclamantă și la autorul acesteia, copia sentinței civile nr. 295/S/3.12.2012 a Tribunalului B., dovada calității de curator a numitei R.-Hinz A., dovada calității de reprezentant a mandatarului K. Friedrich Fabritius, copiile evidențelor de carte funciară cu privire la imobilul în litigiu, alte acte și înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru, potrivit prevederilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, aflată în vigoare la data introducerii acțiunii.
Pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P., reprezentat convențional prin D.G.F.P. B., a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor P. de reprezentant al Statului Român, arătând în esență că nu exercită dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat în esență că titlul său a fost legal constituit, imobilul fiind preluat pe baza procesului-verbal încheiat la data de 25 mai 1967, prin Decizia nr._/1950 a Comunei Urbane B., în baza Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966, fiind astfel valabil în raport cu dreptul intern din acea perioadă, S. Român dobândind proprietatea prin efectul uzucapiunii.
În ceea ce privește cererea având ca obiect rectificarea c.f., pârâtul a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 7/1996, precum și că dreptul de proprietate al pârâtului Județul B. este legal constituit și opozabil erga omnes.
Pârâtul a arătat de asemenea că acțiunea este inadmisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, având în vedere că aceasta se aplică cu prioritate și prevede o procedură specială de restituire a imobilelor, accesul la justiție fiind condiționat de urmarea acestei proceduri.
Legat de același aspect, pârâtul a susținut că, după . legii speciale de reparație, nu mai pot fi promovate acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, iar Legea nr. 10/2001 nu a îngrădit dreptul reclamantei de a solicita restituirea imobilului, precum și că titularul acțiunii nu poate valorifica pretențiile sale referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Pârâtul Județul B., prin Președintele Consiliului Județean, a formulat întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitele 1, 2 și 4 din acțiune, care au fost supuse judecății și în dosarul nr._ al acestei instanțe, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 295/S/2012, în prezent aflată în faza de judecată a apelului.
Pârâtul a mai arătat că, în situația respingerii acestei excepții, înțelege să mențină apărările formulate în cauza menționată anterior.
La primul termen de judecată reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ, respectiv a H.G. nr. 972/2002 – Anexa 1, poziția 5, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al Județului B. a imobilului în litigiu, sens în care, la termenul de judecată din 1.04.2013, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
La același termen de judecată instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de pârâtul S. Român, care au fost respinse cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.
Excepția de nelegalitate a actului administrativ a fost respinsă prin sentința civilă nr. 119/F/10.06.2013 a Curții de Apel B., rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4498/26.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (filele 99-107 din dosar), cauza fiind repusă pe rol pentru continuarea judecății.
La termenul de judecată de astăzi instanța s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Județul B., prin Președintele Consiliului Județean, potrivit celor cuprinse în preambulul prezentei sentințe.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit certificatului de moștenitor emis în dosarul nr. 94 VI 5094/79 al Tribunalului Munchen, depus la dosar în traducere legalizată la fila 24, reclamanta are calitatea de unică moștenitoare a defunctului său soț Harald Ewald R..
Potrivit înscrierilor de la poziția B 5 din c.f._ B., acesta a avut calitatea de proprietar tabular al imobilului înscris sub nr. top. 6550/2, imobilul fiind preluat de S. Român în baza Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966 (B 6).
Ulterior, la data de 3.12.2007, asupra acestui imobil a fost înscris dreptul de proprietate al Județului B., ca domeniu public, conform H.G. nr. 972/2002, iar cartea funciară a fost convertită în c.f._ B..
În ceea ce privește valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat, instanța reține că, potrivit art. III alin. 1 din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării acestui act normativ în posesia statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc .>
Conform alin. 1 al articolului unic al Decretului nr. 712/1966, bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 și se află în posesia unei organizații socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste.
Instanța constată că, prin prisma criteriilor instituite de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, aceste acte normative nu pot constitui temei al preluării unui imobil de către S. Român sau de către o organizație socialistă sau cooperatistă, având în vedere că acestea încalcă prevederile constituționale aflate în vigoare la data adoptării fiecăruia dintre aceste acte normative, precum și dispozițiile Codului civil, act normativ cu putere superioară.
Astfel, potrivit art. 12 din Constituția din 1952, aflată în vigoare la data adoptării Decretului nr. 218/1960, dreptul de proprietate personală a cetățenilor Republicii Populare Române asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege.
În momentul adoptării Decretului nr. 712/1966, se afla în vigoare Constituția din 1965, care, la art. 36, prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, și de asemenea că pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.
Conform art. 481 din Codul civil din 1864, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
În raport cu cele ce preced, instanța constată că modalitățile de preluare prevăzute de cele două acte normative se fondează strict pe faptul posesiei, iar posesia Statului s-a întemeiat pe violență, proprietarii imobilelor fiind deposedați în fapt, fără plata vreunei despăgubiri; mai mult, ambele acte normative au fost edictate în vederea modificării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel că, prin sine, acestea nu reglementează modalități de preluare a proprietății, nefăcând altceva decât să reducă durata anumitor termene de prescripție, ceea ce nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate.
P. urmare, instanța constată că S. Român a preluat fără titlu valabil imobilul în litigiu, fiind incidente prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (interpretate per a contrario).
Instanța urmează a înlătura apărarea pârâtului S. Român în sensul că, după . Legii nr. 10/2001, nu s-ar mai putea solicita, de plano, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada de referință a acestei legi, având în vedere hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României, prin care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În consecință, și având în vedere și faptul că nici o dispoziție legală aflată în vigoare nu se opune primirii ca atare a unor cereri de asemenea natură, instanța urmează a constata trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului în litigiu.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului constituit în favoarea pârâtului Consiliul Județean B. prin efectul H.G. nr. 972/2002, Tribunalul reține că, prin sentința civilă nr. 119/F/10.06.2013 a Curții de Apel B., rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4498/26.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 – Anexa 1, poziția 5, constatându-se legalitatea acestui act normativ.
Această constatare irevocabilă a instanței de judecată, în procedura specială a Legii nr. 554/2004 (anterior modificării acestui act normativ), face inadmisibilă cercetarea legalității titlului pârâtului Județul B. în cadrul prezentului litigiu de drept comun, hotărârea menționată bucurându-se de puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă, între altele, că aceasta nu mai poate fi contrazisă de o hotărâre ulterioară (efectul pozitiv al lucrului judecat).
Pe de altă parte, chiar luându-se în considerare susținerile reclamantei în sensul că acest pârât nu putea dobândi dreptul de proprietate prin transmisiune de la o persoană care nu l-a dobândit, la rândul său, în mod valabil, în speță S. Român, Tribunalul apreciază că o eventuală constatare a nevalabilității titlului pârâtului Județul B. nu poate intra în contradicție cu hotărârea judecătorească menționată anterior, cu atât mai mult cu cât acest pârât a dobândit dreptul de proprietate într-un mod originar, respectiv prin efectul legii, H.G. nr. 972/2002 nefiind altceva decât actul administrativ de punere în aplicare a Legii nr. 213/1998, în chiar preambulul acestei hotărâri menționându-se că aceasta a fost emisă în temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
În consecință, instanța constată că titlul pârâtului Județul B. asupra imobilului în litigiu este valabil, legalitatea acestuia fiind constatată pe cale judecătorească.
Privitor la cererea având ca obiect rectificarea cărții funciare, instanța reține că aceasta nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu petitul având ca obiect revendicarea imobilului și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, ele constituindu-se într-o cerere complexă, cu caracter petitoriu, a cărei finalitate o constituie reintrarea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantei.
În acest sens, instanța reține că prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanței după . Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație având ca obiect restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a stabilit: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Înalta Curte a reținut că art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că imobilele preluate de Stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, ori Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte – a reținut Curtea – Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de Stat.
În același sens, Curtea s-a raportat la propria sa jurisprudență, reamintind Decizia nr. 53/2007, în care a stabilit, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu motivarea că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În motivarea deciziei, s-a reținut între altele că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
A statuat de asemenea instanța supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, și cu atât mai mult persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via, precum și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.
În speță, față de modalitatea de preluare și de momentul preluării, instanța constată că imobilul în litigiu face obiectul legii speciale de reparație, astfel că reclamanta era obligată să urmeze calea procedurală prevăzută de acest act normativ, existând toate șansele ca măsura reparatorie de restituire în natură să fie adoptată, în condițiile în care, la data intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, acesta nu ieșise din patrimoniul Statului, așadar reparația ar fi fost efectivă.
Instanța constată totodată că reclamanta nu a invocat în cauza de față ipoteza avută în vedere de instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, din motive independente de voința sa, ar fi fost în imposibilitate de a urma procedura prevăzută de legea specială de reparație, astfel încât ar avea la îndemână acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, așa încât, pe cale de consecință, instanța nu are a aprecia dacă și în ce măsură reclamanta s-ar încadra în situația de excepție avută în vedere de această decizie.
În raport cu cele ce preced, având în vedere că imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referință a acestui act normativ, coroborat cu faptul că reclamanta nu a invocat faptul că, din motive obiective, ar fi fost în imposibilitate de a urma procedura prevăzută de legea specială de reparație, instanța constată că acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun nu poate fi primită, iar rectificarea cărții funciare (petit a cărui finalitate este redobândirea proprietății tabulare a imobilului) se află în strânsă legătură cu cererea în revendicare.
Mai mult, rectificările înscrierilor de carte funciară se fac în mod succesiv, iar nu omissio medio, iar înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului Județul B. nu ar putea fi rectificată, ca urmare a constatării de către instanța de contencios administrativ a valabilității titlului acestui pârât, nefiind incidente prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, aflată în vigoare (în prima republicare) la data efectuării înscrierii.
Față de aceste considerente, în baza 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul urmează a admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta R. E. J., prin curator R.-Hinz A., prin mandatar K. Friedrich Fabritius, în contradictoriu cu pârâții Județul B. prin Președintele Consiliului Județean, și S. Român prin M. Finanțelor P., și în consecință urmează a constata trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în B., .. 23, înscris inițial în c.f._ B., nr. top. 6550/2, în baza Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966.
În baza art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ. raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța va respinge restul pretențiilor reclamantei.
Față de declarația reprezentantului convențional al reclamantei, instanța va lua act că aceasta nu solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta R. E. J., prin curator R.-Hinz A., prin mandatar K. Friedrich Fabritius, cu domiciliul ales în București, . nr. 3, ., ., la sediul profesional al avocatului I. D., în contradictoriu cu pârâții JUDEȚUL B. prin Președintele Consiliului Județean, cu sediul în B., .-5, și S. ROMÂN prin M. Finanțelor P., cu sediul ales pentru îndeplinirea actelor de procedură în B., .. 7, la D.G.R.F.P. B., și în consecință:
Constată trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în B., .. 23, înscris inițial în c.f._ B., nr. top. 6550/2, în baza Decretelor nr. 218/1950 și 712/1966.
Respinge restul pretențiilor reclamantei.
Ia act că reclamanta nu solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 februarie 2015.
PREȘEDINTE,Grefier,
Judecător C. F. I. M.
Red. C.F.-25.02.2015
Tehnored. – I:M:-25.02.2015
4 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 46/2015. Tribunalul BRAŞOV | Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 8476/2015.... → |
|---|
