Pretenţii. Încheierea nr. 11/2013. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 11/2013 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 18-06-2013 în dosarul nr. 24837/233/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE CIVILA
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2949
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 11 Iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE- A. F.
JUDECĂTOR- R. J.
JUDECĂTOR – C. R. M.
GREFIER – N. J.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât M. G., PRIN PRIMAR D. N., cu sediul în mun. G., ., jud. G., în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. S. D. E., cu domiciliul în mun. G., Mazepa, ., ., împotriva sentinței civile nr. 8344/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect „daune materiale”.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru intimata - reclamantă - avocat P. M. C., în baza împuternicirii avocațiale aflate la dosar la fila 22, fiind lipsă recurenta - pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează recursul este la al doilea termen de judecată, s-a achitat dovada achitării taxei judiciare în cuantum de 514 lei și timbru judiciar de 5 lei, după care:
Apărătorul intimatei arată că-și întemeiază cererea pe disp. art. 998, 999 vechiul cod civil și pe ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie dar și pe ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta prepușilor. În nici un caz nu-și întemeiază acțiunea pe prevederile Legii 10/2001. A făcut referire la această lege pentru a arăta regula de conduită încălcată prin fapta ilicită a recurentei, arătând practic ce drepturi au fost încălcate. Cele două art. 25, 26 din Legea 10/2001 invocate de recurentă sunt de strictă interpretare și reglementează competența Tribunalului și modul de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor și dispozițiilor. Consideră că nu este de competența Tribunalului cererea acestora care se întemeiază pe prevederile răspunderii civile delictuale. În consecință, solicită respingerea excepției necompetenței materiale ca nefondată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, din motivele arătate rezultă că a avut la bază modalitatea de soluționare de către reprezentanții recurentei a notificării noastre formulate în baza Legii 10/2001. Nu s-a pus problema că s-au îndreptat împotriva aceluia care a avut posesia terenului, așa cum susține recurenta. Precizează că o parte din terenul retrocedat nu a ieșit niciodată din proprietatea Primăriei, sens în care a anexat și o sentință a Judecătoriei G. prin care s-a admis o contestație la executare formulată de către . care a arătat că nu a avut niciodată posesia acestui teren. Față de toate acestea, apreciază că Mun. G. are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, solicită respingerea excepției, întrucât nu a avut o hotărâre prin care să se recunoască dreptul de proprietate. Depune chitanță cu onorariul de avocat. Solicită cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și disp. art. 260 Cod procedură civilă,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 18.06.2013.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
A. F. R. J. C. R. M. N. J.
Dosar nr._
ROMANIA
TRIBUNALUL GALATI
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 644
Ședința publică din 18.06.2013
PREȘEDINTE- A. F.
JUDECĂTOR- R. J.
JUDECĂTOR – C. R. M.
GREFIER – N. J.
Pentru astăzi a fost amânată soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât M. G., PRIN PRIMAR D. N., cu sediul în mun. G., ., jud. G., în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. S. D. E., cu domiciliul în mun. G., Mazepa, ., ., împotriva sentinței civile nr. 8344/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect „daune materiale”.
Din actele și lucrările dosarului precum și din susținerile părților consemnate în încheierea din data de 11.06.2013 care face parte integrantă din prezenta, instanța, în urma deliberării avute a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei G., reclamanta D. S. D. E., prin reprezentant convențional, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul mun. G., prin primar, să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâtul la plata contravalorii folosinței terenului în suprafață de 3076,5 mp situat în mun. G., ., jud. G., pentru ultimii 10 ani în cuantum total de 10.000 euro. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, a arătat reclamanta că este proprietara terenului situat în mun. G., ., jud. G., conform sentinței civile nr. 1645/2007 a Tribunalului G.. A mai precizat că în urma cererilor repetate formulate în temeiul Legii 10/2001, Primăria mun. G. a tergiversat soluționarea cererii sale trimițând-o la Damen G. întrucât aceasta are în proprietate spațiul. În urma acestor amânări reclamanta s-a adresat instanței, iar, prin sentința civilă 1645/2007 a Tribunalului G., rămasă definitivă la data de 09.11.2010 aceasta a devenit titulara dreptului de proprietate.
A mai precizat reclamanta că au exista mai multe încălcări ale procedurilor de restituire prevăzute de Legea 10/2001 ceea ce demonstrează clar culpa pârâtei.
În drept, a invocat dispozițiile Legii 10/2001 și C.civ.
În dovedirea pretențiilor, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La termenul din data de 16.02.2012 reclamanta și-a diminuat pretențiile la nivelul sumei de 500 euro pe an pentru ultimii 7 ani și a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât acesta nu a avut posesia și nici folosința terenului care se afla în proprietatea ..
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-118 C.pr.civ.
Instanța a încuviințat și a administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 8344/14.09.2012, pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ , instanța a admis cererea formulată de reclamanta D. S. D. E., în contradictoriu cu pârât M. G. - prin Primar, având ca obiect „pretenții - daune materiale”, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 3500 euro la cursul valabil din ziua plății efective cu titlu de despăgubiri materiale și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1939,5 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată
În considerentele sentinței pronunțate, instanța a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârât, că, prin sentința civilă 1645/2007 a Tribunalului G. s-a dispus anularea contractului de schimb pentru terenul în suprafață de 3076,5 mp situat în mun. G., ., jud. G.. A apreciat instanța, cum nulitatea produce efecte pentru trecut, înseamnă că schimbul de terenuri operat între Primăria G. și . nu a operat niciodată, ceea ce înseamnă că bunul s-a aflat în patrimoniul pârâtei,. Instanța a reținut că excepția este neîntemeiată.
A mai constatat instanța că, așa cum s-a enunțat și în sentința civilă nr. 1645/2007 a Tribunalului G., cu actele depuse la dosar reclamanta a dovedit că autoarea sa a efectuat numeroase demersuri pentru a obține restituirea terenului, iar în condițiile în care la nivelul autorităților locale se știa că terenul este solicitat de moștenitorul fostului proprietar pârâta a înstrăinat totuși terenul, făcând schimb cu .. Tot prin sentința menționată s-a dispus anularea contractului de schimb ce a avut ca obiect terenul pentru care sunt solicitate despăgubirile și s-a hotărât restituirea în natură către reclamantă suprafața de teren de 3076,5 mp situată în ., G..
Dreptul de proprietate reprezintă, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate privată este dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosința (jus utendi și jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția (jus abutendi), are două elemente: dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanța acestuia) și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).
În cazul în care un terț restrânge posibilitatea proprietarului de a se bucura de prerogativa folosinței bunului și de cea a culegerii fructelor, proprietarul are la îndemână calea unei acțiuni în instanță prin care să se restabilească situația anterioară, să se repare prejudiciul suferit și să se înlăture atingerea adusă dreptului său.
A reținut instanța că, în cazul de față, reclamanta-proprietară este îndreptățită să ceară instanței obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada solicitată. Așa cum reiese din sentința civilă nr. 1645/01.11.2007 a Tribunalului G. cât și din decizia civilă nr. 16/A/13.01.2010 a Curții de Apel G. refuzul de a restitui terenul reclamantei a avut la bază atitudinea culpabilă a pârâtei care deși știa că se întreprinseseră demersuri de recăpătare a dreptului de proprietate a procedat totuși la efectuarea schimbului de teren. Mai mult decât atât, autoritatea locală a avut o aparentă intenție de soluționare a cererilor însă în realitate toate răspunsurile acesteia au avut ca scop o potolire a demersurilor reclamantei și nicidecum rezolvarea solicitărilor acesteia.
Instanța a apreciat că, pentru a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 998,999 C.civ.), iar în cauză este vorba de răspunderea delictuală a persoanei juridice, se cere a fi îndeplinită și condiția existenței unui prejudiciu cert. Prejudiciul cert este prejudiciul sigur ca existență, adică prejudiciul care fie există în prezent, fie se va produce cu siguranță în viitor. Prejudiciul rezultat din imposibilitatea normalei puneri în valoare a terenului (prin închiriere) este sigur ca existență. Prin contravaloarea lipsei de folosință se înțelege beneficiul pe care l-ar fi putut realiza reclamanta din punerea în valoare normală a imobilului (în cazul de față, prin închiriere), punere în valoare pe care are interesul să o facă la prețul pieței libere, preț ce nu a fost luat în considerare de către reclamantă. Aceasta a solicitat să se țină cont de prețurile pe care pârâta le-ar practica în situația închirierii unui bun proprietatea sa. Valoarea chiriei pentru terenurile deținute de Primărie este mai mică decât cea existentă pe piața liberă, deoarece se au în vedere la stabilirea ei nu numai aspecte pur economice, ci și considerente de ordin social și moral (de interes general).
Instanța a constatat că, față de tarifele indicate de pârât (f. 88-95, 102) și calculul prezentat de reclamantă (f.103,104) pretențiile solicitate sunt inferioare sumelor stabilite prin acte normative.
Împotriva sentinței civile nr. 8344/14.09.2012, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._ a declarat recurs pârâtul M. G..
A invocat pârâtul excepția necompetenței materiale a Judecătoriei G. apreciind că instanța de fond nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței sale materiale. Recurentul – pârât a arătat că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, nefiind un terț față de raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001.
A apreciat recurentul – pârât că soluționarea cauzei era de competența Tribunalului G., conform dispozițiilor art. 26 din legea nr. 10/2001.
A reiterat recurentul – pârât excepția lipsei calității procesuale pasive. În motivarea excepției, recurentul – pârât a arătat că, prin adresa nr._/01.11.2007 a înaintat notificările nr. 3255/19.04.2001 și nr. 2525/22.03.2001, formulate de reclamantă, către ., constatând că terenul a făcut obiectul unui schimb în temeiul HCL nr. 134/22.01.1999.
Recurentul – pârât a precizat că, în urma anulării parțiale a contractului de schimb nr. 1544/23.06.1999 prin sentința civilă nr. 1645/01.11.2007, pronunțată de Tribunalul G., terenul a rămas în posesia și folosința ., neexistând vreun protocol de predare – preluare încheiat cu societatea menționată. S-a mai precizat că reclamanta a pus în executare sentința civilă nr. 1645/01.11.2007, pronunțată de Tribunalul G., executare ce a fost finalizată prin procesul – verbal din data de 28.04.2011.
A apreciat recurentul – pârât că, neavând posesia și folosința imobilului din anul 1999, nu a încălcat dreptul pretins de reclamantă.
Recurentul – pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 22.12.2004 – 22.12.2008, față de data promovării acțiunii – 22.12.2011 și față de dispozițiile art. 2517 C.civ..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
Recursul a fost legal timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 514 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei.
Prin întâmpinarea formulată, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivare, intimata – reclamantă a arătat, cu referire la competența instanței, faptul că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C.civ. care reglementau răspunderea civilă delictuală, fiind invocate și prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ. referitoare la răspunderea pentru fapta prepușilor.
A precizat intimata – reclamantă că acțiunea nu viza contestarea unei decizii privitoare la retrocedarea unui teren în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a învederat că referirile la prevederile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 au fost făcute pentru a arăta în ce consta fapta ilicită a pârâtului.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtului, intimata – reclamantă a arătat că acțiunea vizează modul în care acesta, prin reprezentanții săi, a înțeles să soluționeze cererea sa de retrocedare și, din această perspectivă, în opinia sa, faptul că pârâtul nu s-a aflat în posesia imobilului în perioada 2004 – 2011 nu înlătură răspunderea sa civilă delictuală.
Intimata – reclamantă a precizat că pârâtul a fost proprietarul de drept pentru toată perioada în care solicită despăgubirea, dat fiind faptul că, în speță, contractul de schimb a fost anulat și nu a existat niciodată o posesie efectivă a . terenului, conform expertizei întocmite de expertul desemnat Blănar E. în dosarul nr._ . Totodată, a mai precizat că, din cei 3076,5 mp pe care îi are terenul, 74,4 mp nu au ieșit niciodată din proprietatea Primăriei G., nefăcând obiectul contractului de schimb.
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimata – reclamantă a arătat că, în lipsa unui titlu care să recunoască dreptul său de proprietate asupra terenului, nu putea promova acțiunea mai devreme de momentul în care sentința civilă nr. 1645/2007 a rămas definitivă și irevocabilă, astfel încât dreptul său la acțiune s-a născut abia în noiembrie 2010.
A învederat intimata – reclamantă că, potrivit art. 25 alin. 6 din legea nr. 10/2001, recurenta avea obligația de a pune în executare decizia de restituire în termen de 3 ani de la data emiterii acesteia, iar, față de momentul la care s-a adresat autorităților prima dată, prin notificarea nr. 2525/26.03.2001, pârâta avea obligația de a emite decizia de restituire în termen de 60 de zile. Intimata – reclamanta a apreciat că, fiind respectate dispozițiile menționate, ar fi intrat în posesia terenului în cursul anului 2004.
Verificând legalitatea sentinței civile nr. 8344/14.09.2012, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._ prin prisma motivelor de recurs, instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește competența instanței, este de reținut că, așa cum a fost formulată, acțiunea intimatei - reclamante reprezintă o acțiune în pretenții având, drept, scop, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost invocate în cererea de chemare în judecată exclusiv cu scopul de a argumenta de ce, în opinia reclamantei, în sarcina pârâtului, poate fi reținută o faptă ilicită prin încălcarea obligațiilor sale. De altfel, și instanța de fond a soluționat acțiunea analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.
Art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, invocat de recurent, nu este aplicabil în cauză, dat fiind faptul că acțiunea reclamantei nu reprezintă o contestație împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură ce, într-adevăr, poate fi atacată doar la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În sensul art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, iar tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
În consecință, prin raportare la valoarea obiectului cauzei care se situează sub limita indicată de 500 000 lei, competența soluționării acțiunii în pretenții formulate de reclamantă aparține judecătoriei, iar nu tribunalului, critica recurentului – pârât fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului, prin prisma obiectului acțiunii, așa cum a fost descris mai sus și a temeiurilor de drept invocate, apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului. Astfel, în persoana pârâtului se cer a fi analizate condițiile răspunderii civile delictuale, acesta fiind subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. Argumentele recurentului – pârât referitoare la faptul că nu a fost în posesia și folosința terenului indicat de reclamantă pot fi analizate, eventual, ca apărări referitoare la lipsa de vinovăție sau la inexistența faptei ilicite, însă împrejurările descrise, chiar reale fiind, nu determină o lipsă a calității procesuale pasive a pârâtului.
În același context, trebuie menționat, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că, prin sentința civilă nr. 1645/2007 a Tribunalului G. s-a dispus anularea contractului de schimb pentru terenul în suprafață de 3076,5 mp situat în mun. G., ., jud. G., iar schimbul de terenuri între Primăria G. și . este considerat a nu fi operat niciodată, bunul fiind în patrimoniul pârâtei ex tunc. Nu poate fi pusă în sarcina intimatei – reclamante o eventuală culpă a recurentului – pârât de a întocmi documentația necesară pentru preluarea imobilului ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1645/2007 a Tribunalului G. și până la momentul în care reclamanta a fost pusă în posesia cu ajutorul unui executor judecătoresc.
Cu referire la prescripția dreptului material la acțiune, instanța reține și prin prisma considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului, expuse în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza M. A. c. României (12.10.2010), că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în G., ., jud. G. poate fi identificat în patrimoniul reclamantei abia în momentul în care printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, sentința civilă nr. 1645/2007 pronunțată de Tribunalul G., prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului menționat, a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 16/13.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel G..
Față de dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, instanța apreciază că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864 și dispozițiile Decretului nr. 158/1967 referitor la prescripția extinctivă., fiind vorba de fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.
Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, potrivit art. 8 din același act normativ, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Instanța apreciază, conform dispozițiilor menționate mai sus, că dreptul la acțiune al reclamantei în ceea ce privește prejudiciul suferit pentru perioada 2004 – 2010 s-a născut la data la care sentința civilă nr. 1645/2007 pronunțată de Tribunalul G. a devenit definitivă.
Totodată, reține că, față de data înregistrării acțiunii – 22.12.2011 – termenul de 3 ani indicat de art. 3 din Decretul nr. 158/1967 nu era împlinit.
În consecință, constată că, pentru considerentele de mai sus, critica recurentului – pârât referitoare la prescripția dreptului material la acțiune este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, reține că, în speță, au fost dovedite condițiile răspunderii civil delictuale în sarcina recurentului – pârât.
Fapta ilicită a pârâtului care, în mod repetat, a încălcat dispozițiile legilor de reparație, inclusiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, zădărnicind, pentru o perioadă semnificativă de timp, demersurile reclamantei de a obține restituirea în natură a imobilului proprietatea autorilor săi, a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel, după decesul mamei reclamantei care a solicitat în repetate rânduri retrocedarea terenului, prin adresa nr. 1611/20.10.2000, Primăria G. a informat-o pe reclamantă că solicitarea sa fusese respinsă de către Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 1/2000, iar, în urma cererii formulate de reclamantă prin care a solicitat reanalizarea dosarului, adăugând și alte acte, prin adresa nr._/14.03.2001 Primăria Municipiului G. i-a comunicat că notificarea sa trebuie făcută prin executor, deși, la momentul respectiv, terenul făcuse obiectul contractului de schimb încă din data de 23.06.1999.
În același context, prin adresa nr._/09.04.2001, primăria municipiului G. a răspuns la notificarea reclamantei nr. 2525/26.03.2001 și i-a solicitat acesteia să depună, în termen de 18 luni, actul potrivit căruia imobilul a trecut în proprietatea statului și evaluarea acestuia fără a menționa nimic, însă, despre faptul că imobilul nu se mai afla în proprietatea Municipiului G..
După ce reclamanta a revenit cu o adresă din data de 13.04.2001 cerând să se urgenteze restituirea imobilului și a făcut mai multe demersuri pentru a obține un răspuns din partea pârâtului, reclamanta a primit adresa nr._/01.11.2001 prin care a fost informată că notificările sale au fost transmise către . care ar fi deținătoarea bunului revendicat.
Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma din data de 14.02.2001), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. În sensul art. 25 alin. 1 din același act normativ, dispozițiile art. 23 sunt aplicabile și în situația în care persoana juridică notificată deține numai în parte bunurile imobile solicitate.
Conform sentinței civile nr. 1645/2007 a Tribunalului G., din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză rezultă că imobilul solicitat de reclamantă este inclus în terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb autentificat sub nr. 1544/23.06.1999, însă o parte este afectată de existența unui post Trafo ce este proprietatea Renel, iar o suprafață de 78,40 mp a fost transferată către primăria Municipiului G..
Pe de o parte, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 1645/2007 a Tribunalului G. că, în condițiile în care la nivelul autorităților administrative locale se știa că terenul este solicitat de moștenitorul fostului proprietar, mama reclamantei efectuând numeroase demersuri pentru a obține restituirea terenului în cauză, până la soluționarea irevocabilă a cererii de restituire opera o indisponibilizare a imobilului care constituia un impediment pentru orice act de dispoziție, inclusiv pentru efectuarea unui contract de schimb, iar, din acest punct de vedere conduita nerezonabilă a pârâtelor afectează valabilitatea contractului de schimb.
Pe de altă parte, conduita culpabilă a pârâtului poate fi reținută și prin omisiunea de a-i prezenta reclamantei, o perioadă semnificativă de timp, situația reală a terenului, respectiv faptul că făcuse deja obiectul unui contract de schimb. De asemenea, în aceleași împrejurări, pârâtul, prin prepușii săi, nu și-a îndeplinit obligația de a redirecționa solicitarea reclamantei către unitatea deținătoare.
În consecință, fapta ilicită a pârâtului și vinovăția acestuia rezultă, cu evidență, din probele administrate în cauză.
Așa cum a reținut și prima instanță, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind întrunite condițiile menționate de art. 998 – 999 și art. 1000 alin. 3 C.civ.. Prejudiciul rezultat din imposibilitatea normalei puneri în valoare a terenului (prin închiriere) este sigur ca existență. Contravaloarea lipsei de folosință, respectiv prețurile pe care pârâta le-ar practica în situația închirierii unui bun proprietatea sa au fost invocate de reclamantă ca un criteriu pentru stabilirea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei. De altfel, valoarea chiriei pentru terenurile deținute de Primărie este mai mică decât cea existentă pe piața liberă, iar, față de tarifele indicate de pârât (f. 88-95, 102) și calculul prezentat de reclamantă (f.103,104) pretențiile solicitate sunt inferioare sumelor stabilite prin acte normative.
Pentru toate argumentele de mai sus, va respinge recursul, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., îl va obliga pe recurentul – pârât, ca parte căzută în pretenții, la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr._/10.04.2013.
PENTRU ACEST MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul – pârât M. G., PRIN PRIMAR D. N., cu sediul în mun. G., ., jud. G., în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. S. D. E., cu domiciliul în mun. G., Mazepa, ., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr. 8344/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect „daune materiale”, ca nefondat.
Obligă recurenta către intimați la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
A. F. R. J. C. R. M. N. J.
Red. LB
Tehnored. NJ/2ex./27.06.2013
Fond – jud. A. T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 871/2013. Tribunalul GALAŢI | Pretenţii. Decizia nr. 1158/2013. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
